- Tovarăşe secretar. Ieşiţi afară şi priviţi. Pe coşul fabricii de zahăr atârnă un drapel care seamănă cu cel al României.
- Un tricolor românesc? La fabrică? Incredibil!
Buimatici, frecându-şi ochii de câteva ori, de parcă visau, toţi ca unul înlemneau la cele văzute: într-adevăr, pe coşul fabricii de zahăr din localitate, la circa 40 de metri înălţime, flutura un ditamai tricolor, iar alături, pe o ţeavă, stătea un omulean. Informaţia a fost transmisă de urgenţă organelor competente de la Chişinău.
- Cine este cel de sus?
- Gheorghe Muruziuc. Lucrează electrician la noi, la fabrică. Îl cunoaşteţi…

Gheorghe Muruziuc s-a născut la 19 noiembrie 1930 în orăşelul Făleşti, fiind cel mai mare din cei opt copii ai lui Pavel şi Ana Muruziuc, şi a avut soarta copiilor care s-au născut cu puţin înainte de război: a îndurat mizeria războiului, foametei, colectivizării, deportărilor, precum şi promisiunea construcţiei comunismului. A urmat primele patru clase la şcoala primară românească din localitate (unde şi-a pus bazele idealurilor sale), iar opt clase le-a absolvit la sovietici. Apoi soarta l-a mânat în Rusia, la o şcoală FZO (de meserii), un fel de lagăr din care nu aveai dreptul să pleci. A lucrat mai întâi în Abhazia, unde a ajuns în 1952, după care – în regiunea Rostov, la o mină de cărbune. În Abhazia s-a căsătorit cu o tătăroaică, Ana, iar în regiunea Rostov s-au născut cei doi copii ai lor: Mihail în 1953 şi Vadim în 1956. În 1962 revine în Moldova şi se angajează la Fabrica de zahăr din Alexăndreni. În luna martie 1966, devine candidat în Partidul Comunist.
Realităţile văzute în Rusia, dar mai ales cele din Moldova l-au dezamăgit. Numai nu comunism putea fi considerat ceea ce îi tot băgau în cap ideologii sovietici, iar politica naţională din RSS Moldovenească rămânea doar pe hârtie – ruşii au dat năvală peste tot, au ocupat toate funcţiile importante, iar cultura naţională era neglijată prin eliminarea elementelor naţionale.

În 1965 i-a trimis o telegramă lui Brejnev, scriindu-i despre dezordinea de la fabrica la care lucra. Mare i-a fost mirarea că, la întoarcerea de la poştă, a fost invitat direct la şedinţa comitetului de partid al fabricii. Nu înţelegea cum de s-a întâmplat că cele scrise lui Brejnev au ajuns mai repede la urechile şefilor decât la destinatar. La şedinţă, mai-mari întreprinderii au recunoscut că fabrica lucrează prost, ceea ce nu însemna că el trebuia să-i scrie lui Brejnev. Cu toate astea, secretarul de partid l-a numit duşman al puterii sovietice. Din acel moment a început a fi persecutat la locul de muncă.

Nu o dată şi-a revărsat emoţiile şi dezacordul, discutând cu colegii de serviciu şi în cercurile prietenilor, inclusiv la şedinţele publice de la fabrică. De exemplu, la o lecţie publică, ţinută de un agronom de la fabrică, pe tema „formării RSS Moldoveneşti şi ajutorului acordat de poporul rus la eliberarea moldovenilor”, Gheorghe Muruziuc l-a întrebat direct pe vorbitor de ce guvernul URSS împiedică Moldova să se unească cu România.

Procurorul avea să constate mai târziu: „Începând cu 1964, permanent a desfăşurat agitaţie şi propagandă îndreptată la aţâţarea vrajbei naţionale dintre moldoveni şi alte naţiunii conlocuitoare a URSS. Muruziuc a susţinut că în Moldova există discriminare, exprimată prin limitarea şi ignorarea băştinaşilor, a drepturilor lor cetăţeneşti şi de muncă. El, de asemenea, a declarat că politica naţională din Moldova nu exprimă interesele poporului moldovenesc, cultura moldovenească (obiceiurile, limba, alfabetul) nu se dezvoltă în măsura dorită şi nu are nimic în comun cu cea rusă, ucraineană sau cu alte culturi ale popoarelor URSS. În legătură cu aceasta, Muruziuc a desfăşurat agitaţie şi propagandă pentru ca Moldova fie să se constituie într-un stat aparte, fie să se unească cu Republica Socialistă România. Doar în rezultatul unirii, problemele naţionale ale Moldovei vor fi soluţionate”.

Întrucât criticile aduse conducerii fabricii n-au dat niciun rezultat, Gheorghe Muruziuc a decis să întreprindă acţiuni concrete. Mai întâi, la 12 iunie 1966, în ziua alegerilor în Sovietul Suprem al URSS, a încercat să confecţioneze şi să arboreze pe coşul fabricii un drapel tricolor românesc, pentru a protesta astfel împotriva discriminării moldovenilor, dar a fost împiedicat de soţie. Următoarea acţiune a fost fixată pentru 28 iunie.

Cităm din mărturiile lui la interogatoriul din 29 iunie: „Într-adevăr, eu, la 28 iunie 1966, aproximativ la ora 4 dimineaţă, m-am urcat pe coşul de 45 de metri al fabricii şi acolo am arborat drapelul României. M-am aflat acolo până la ora 9. Drapelul l-am confecţionat de unul singur. Stofa roşie am cumpărat-o, duminică, 26 iunie, din magazinul din localitate. Am cumpărat doi metri, la preţul de o rublă 07 copeici metrul. Stofa albastră am cumpărat-o în aceeaşi zi în magazinul din or. Alexăndreni. Am cumpărat un metru la preţul de o rub. 60 cop. Stofa galbenă am luat-o de-acasă, dintr-o fostă faţă de pernă în care păstram ciorapii, fularele de iarnă etc. Drapelul l-am cusut în seara de 27 iunie în debaraua mea. Nimeni nu m-a văzut. Pe teritoriul fabricii am intrat sărind gardul. Din secţia unde lucrez am luat căngile şi m-am urcat pe coş. Toate acestea le-am întreprins conştient şi chibzuit. Prin aceasta am încercat să arăt că Moldova este teritoriu al României şi eu doresc ca Moldova să se unească cu România. Am demonstrat întregii lumi şi conducerii dorinţa mea – că [Moldova] trebuie să se unească cu România. Anume pentru aceasta am ales ziua anexării Basarabiei. Ideea de a arbora drapelul mi-a venit după ce am privit la televizor o emisiune despre anexarea Basarabiei la 28 iunie. Moldova trebuie să se unească cu România, întrucât avem aceeaşi limbă, obiceiuri şi, anterior, am fost împreună”.

Conştient că vor încerca să-l dea jos cu orice preţ, Muruziuc s-a înarmat cu pietre, aşa încât atunci când au încercat să urce după el, a dat drumul unei cărămizi şi „salvamontistul” s-a retras…

În aceeaşi zi de 28 iunie i-a fost deschis un dosar penal, art. 71 Cod Penal al RSSM – aţâţarea vrajbei interetnice – şi art. 218 – huliganism. A fost percheziţionat la domiciliu, unde nu s-a găsit nimic deosebit, cu excepţia unei scrisori adresate lui Brejnev, pe care îl informa despre activitatea nesatisfăcătoare a fabricii de zahăr. La 3 iulie a fost arestat. La început, ancheta a fost efectuată de procuratura r-lui Lazovsk, iar mai târziu a fost preluată de KGB.

La 30 iunie a fost convocată, de urgenţă, adunarea generală a membrilor de partid de la fabrică. Şi aici, Gh. Muruziuc şi-a apărat poziţia – moldoveni sunt discriminaţi, iar Basarabia a fost anexată în 1940 de către URSS. „Consider că Basarabia, în anul 1940, fără nici un temei a fost ruptă de la România şi incorporată în URSS în calitate de RSS Moldovenească. Prin acest act violent, a fost despărţit poporul moldovenesc, o parte a rămas în România, cealaltă – în URSS. Mai devreme sau mai târziu, RSS Moldovenească va ieşi din componenţa URSS şi fie se va constitui în calitate de stat suveran, fie se va uni cu România. Sunt convins de aceasta”, a spus el. Ca rezultat, a fost exclus din partid.

Au urmat nenumărate interogări şi confruntări la Securitate. Astfel, la interogatoriul din 13 iulie, Gh. Muruziuc explica: „Într-adevăr, eu de mai multe ori am afirmat că problema cadrelor naţionale existentă în Moldova adesea conduce la devierea politicii naţionale, întrucât cadrele de conducere de alte naţionalităţi nu înţeleg muncitorii locali. Aceasta are loc din cauza că ei (şefii – n.n) nu cunosc limba, obiceiurile şi alte (…). Într-adevăr sunt convins că cultura moldovenească poate să se dezvolte mult mai dinamic, dacă Moldova s-ar uni cu Republica Socialistă România, deoarece strămoşii noştri au aceleaşi cultură, limbă şi obiceiuri”.

Despre politica de cadre, Muruziuc explica: „Când aceste persoane (Andrei Veşcă, Vitor Burduniuc, Ion Mânzatu ş.a. – colegii lui de lucru – n.n.) s-au pronunţat deschis asupra faptului că administraţia nu ţine cont de faptul că la fabrica noastră există cadre calificate care sunt folosite ca muncitori necalificaţi, dar, din motive necunoscute, invită muncitori din alte regiuni, ei au fost învinuiţi de naţionalism. Aproximativ în luna mai 1965 m-am întâlnit la stadionul fabricii cu Veşcă (Andrei). Nu ţin minte exact despre ce vorbeam, ştiu că am vorbit şi despre problema asemănării limbii moldoveneşti cu cea română şi că alfabetul rusesc nu poate reda toate nuanţele limbii moldoveneşti. De exemplu, Veşcă îmi spunea că numele meu Gheorghe, dacă îl scrii cu litere ruse, literele „e” şi „o” sună despărţite una de alta, prin aceasta deformându-se numele meu, în timp ce (în română) ele se pronunţă împreună”. (…) După părerea mea, împărţim fără temei cultura noastră în moldovenească şi română… Cultura moldovenească şi cea română formează un tot întreg. (…) Neregulile de la fabrică eu le-am pus pe seama conducerii fabricii, persoane care nu sunt băştinaşe, adică nu sunt moldoveni, sunt veniţi, iar interesul lor se rezumă doar la un salariu mare şi cât mai puţin să lucreze”.

La interogatoriul din 1 august, Gh. Muruziuc relata un fapt foarte interesant, care l-a marcat: „În luna martie, nu ţin minte data, seara, întâmplător m-am întâlnit cu el (avocatul Vasile Scripcaru) în cafeneaua oraşului Făleşti. Ne-am aşezat la o masă să luăm cina. Scripcaru avea un radiotranzistor pe care l-a deschis la Radio Bucureşti. Se transmitea muzică populară românească. În această vreme, s-a apropiat de noi chelneriţa, nu-i cunosc numele, de aproximativ 38-40 de ani; înaltă, smoliţică şi, adresându-se lui Scripcaru, l-a întrebat dacă e adevărat că între România şi URSS s-a încheiat un tratat privind libera trecere pentru vizitarea neamurilor. Ea ne-a lămurit că soţul ei are motocicletă şi ei ar dori să meargă la rudele lor din România”.

În cadrul anchetei, anchetatorul a pus la dubiu capacităţile mintale ale lui Muruziuc şi a dispus efectuarea expertizei psihiatrice (efectuată între 21 septembrie şi 11 octombrie 1966). Concluzia expertizei a fost clară – învinuitul nu suferă de asemenea maladie. Sora lui Gheorghe Muruziuc, Elena, care locuieşte la Ungheni, mi-a mărturisit că o doamnă, membră a comisiei de expertiză, i-ar fi şoptit chiar din start: „Ştii, Gheorghe, comisia poate decide orice, însă te consider sănătos şi nu voi admite să fii declarat alienat”. După eliberare, Gh. Muruziuc a căutat-o mult timp să-i mulţumească, dar n-a găsit-o.

Ancheta a fost efectuată într-un termen-record, timp de patru luni (pe parcursul investigărilor, Muruziuc a refuzat avocatul). La 29 octombrie i-a fost înmânat rechizitoriul. Peste două săptămâni, la 16 noiembrie 1966, Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, după două zile de şedinţă specială ţinută la Bălţi, l-a condamnat pe Gheorghe Muruziuc la doi ani privaţiune de libertate, regim general. A fost internat în lagărul din Sverdlovsk (fostul Ivdellag, unul din locul deţinerii moldovenilor arestaţi de NKVD după 28 iunie 1940) şi a stat termenul integral.
Potrivit unei expertize, drapelul lui Gheorghe Muruziuc avea următoarele dimensiuni: doi metri şi 57 centimetri lungime şi 78 centimetri lăţime. A fost ars la 13 ianuarie 1967 de către colaboratorii KGB.

Revenit la baştină, el a lucrat la Bălţi la o întreprindere de construcţie. A fost reabilitat prin Hotărârea Judecătoriei Supreme a RSSM din 11 martie 1991. În anii de renaştere naţională s-a implicat activ în lupta basarabenilor pentru idealurile naţionale, idealuri pentru care a făcut doi ani de lagăr. Cel puţin, unul din visele lui Gh. Muruziuc s-a realizat – Republica Moldova este astăzi stat independent.
Gheorghe Muruziuc a decedat la 25 septembrie 1998, fiind înmormântat în cimitirul din Făleşti. Au mai rămas în viaţă fratele Victor şi sora Elena. Copiii săi – Mihail şi Vadim – îşi câştigă pâinea cum pot.

Am căutat numele lui Gheorghe Muruziuc într-un dicţionar enciclopedic ilustrat, editat recent la Chişinău. Lipseşte. Numele lui este amintit sporadic în manualele de istorie, iar la Făleşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi în arhiva primăriei poate se mai păstrează demersul prietenului lui, Gheorghe Ghimpu, care cerea redenumirea unei străzi în memoria lui Gheorghe Muruziuc. Demersul aşa şi n-a mai fost discutat…

P.S. Cred că, cel puţin în şcolile din Făleşti şi Alexăndreni, prima lecţie din 1 septembrie – care urmează să fie dedicată represiunilor comuniste şi rezistenţei antisovietice – ar trebui să-i fie consacrată lui Gheorghe Muruziuc.

Autor: Mihai Taşcă,
dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova
Sursa: Timpul

 Studii: Şcoala Spirituală şi Seminarul Teologic din Chişinău, Academia Teologică din Kiev. Magistru în teologie.

 În 1902 – misionar eparhial, ierodiacon, ieromonah. S-a călugărit cu numele Gurie la Mănăstirea Noul Neamţ (Chiţcani). Se încadreaza în procesul de redeşteptare naţională.

În 1906, odată cu deschiderea Tipografiei Eparhiale, intră în componenţa comisiei penru pregătirea ulterioarelor tipărituri. În urma unui raport întocmit de ieromonahul Gurie, Congresul Eparhial din 1907 a hotărât şi Sinodul a aprobat tipărirea revistei bisericeşti “Luminătorul” de la 1 ianuarie 1908. În calitate de redactori ai revistei au fost numiţi protoiereul Constantin Popovici şi ieromonahul Gurie.

 Între 1908-1910 publică cărţi didactice: Bucovina moldovenească, Cartea de învăţătura despre legea lui Dumnezeu, Carte de citire cu ştiinţe din gramatica moldovenească, care însă nu sunt admise în învăţământ din considerente de securitate a Imperiului Rus. Din cauza persecuţiilor din partea episcopului rusificator Serafim Ciciagov este silit să părăsească Basarabia, revenind doar după revoluţia din februarie 1917.

Se numără printre fondatorii Partidului Naţional Moldovenesc, printre luptătorii ardenţi pentru autonomia naţională. În 1917 publică primul abecedar din Basarabia cu grafie latină – Abecedarul moldovenesc.

La 21 noiembrie 1917 arhimandritul Gurie a oficializat deschiderea Sfatului Ţării. În primul guvern al Republicii Democratice Moldoveneşti a deţinut funcţia de director general al Învăţământului şi Cultelor.

 În istorica zi de 27 martie 1918, insoţit de un sobor de preoţi a oficiat în Catedrala Naşterii Domnului din Chişinău un scurt tedeum prin care a sfinţit Actul Unirii. După Unirea Basarabiei devine arhiereu cu titlul de Botoşăneanul.

 În 1920 -1925 – locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, iar în 1925, când Arhiescopia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie, devine primul mitropolit al Basarabiei de origine românească. Iniţitiva întemeierii Asociaţiei Culturale Astra la Chişinău aparţine de asemenea, mitropolitului Gurie.

 Este înmormântat la cimitirul Mănăstirii Cernica. O stradă din Chişinău îi poartă numele.

 sursa:www.moldova.110mb.com

Întregiri la portretul mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei (1877-1943)

Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei a reuşit să se afirme ca o personalitate de prim rang în cultura şi istoria Basarabiei la intersecţia secolelor XIX-XX. Cuvinte de laudă i-au adus primului Mitropolit al Basarabiei atît contemporanii, cît şi urmaşii săi în diferite discursuri şi articole de specialitate. Dar, îndeosebi, vlădica Gurie a cules vorbe de preţuire în primul rînd din partea neamului său, pentru care s-a şi jertfit.
În pofida unei activităţi prodigioase pe tărîmul cărturăresc şi de luminare a românilor basarabeni în perioada interbelică, biografia lui Gurie continuă să fie dominată de anumite pete albe. Existenţa acestor pete albe se datorează atît inexistenţei unei monografii care ar descrie întreaga activitate a lui Gurie , aşa cum se bucură alte personalităţi din aceeaşi categorie , cît şi datorită vitregiilor istorice care au eclipsat activitatea acestuia , lipsa anumitor documente de arhivă etc.
Lipsa interesului faţă de activitatea integrală a lui Gurie a şi determinat strecurarea unor erori în biografia acestuia, erori care au fost preluate şi multiplicate ulterior în diferite articole de către alţi cercetători. Pe lîngă acele erori semnalate se impune atenţiei şi discursul istoric faţă de activitatea mitropolitului Gurie, un discurs semi-mitificat. Dar vom reveni cu privire la analiza acestui discurs în alt articol.
În cele ce urmează vom încerca să clarificăm anumite momente legate de primii ani de viaţă şi formare a culturii generale a lui Gheorghe Grosu, viitorul călugăr (1902) şi mitropolit Gurie Grosu, încercînd a face anumit adăugiri la biografia acestuia pe cît ne este posibil.
Una din primele şi cele mai banale erori legate de biografia lui Gheorghe Grosu este chiar data naşterii acestuia. În toate articolele, pe care le-a consultat subsemnatul cu referire la data naşterii viitorului arhiereu, este prezentă ziua de 1 ianuarie 1877 . Cu toate acestea, potrivit certificatului de naştere, identificat în Arhiva Naţională a R. Moldova de către subsemnatul, Gheorghe Grosu s-a născut în ziua de 2 ianuarie 1877 . Eroarea din păcate nu este corectată de însuşi Gurie care a avut această posibilitate în lucrarea sa „Procesul şi apărarea mea. Denunţarea complotului apocaliptic – Bucureşti, Tip. A.B.C., 1937, p. 39” atunci cînd vorbeşte despre obîrşia acestuia. În opinia noastră, această eroare se trage chiar de la prima lucrare în care se descrie viaţa şi activitatea mitropolitului Gurie, scrisă de preotul Constantin Morariu în 1919 . Potrivit acestuia „în dimineaţa anului nou 1877 s-a născut în sa¬tul Nimorăni din ţinutul Chişinăului, plasa Ialoveni, cel dintâiu copil ai soţilor Ştefan şi Ecaterina Grosu căruia la botez i s-a dat numele Gheorghe”. Ţinem să menţionăm că Constantin Morariu este un contemporan al lui Gurie, iar lucrarea acestuia s-a bazat în primul rînd pe informaţii culese din presă, din discursurile arhiereului, precum şi pe informaţii auzite, fără o apreciere critică a acestora. Ulterior, data greşită a naşterii mitropolitului Gurie a fost preluată şi perpetuată de către cercetători pînă în ziua de azi. Importanţa stabilirii corecte a zilei de naştere a ilustrului mitropolit este deosebit de mare, în special în contextul organizării viitoare a unor activităţi de omagiere a acestuia.
Una alt aspect deosebit de important al formării culturale a lui Gheorghe Grosu a fost educaţia primită atît în familie, cît şi la şcoală. Iubirea faţă de biserică, Gheorghe a preluat-o de la tatăl său, Ştefan, cîntăreţ în strană în satul Nimoreni, care îl lua de mic cu el la biserică şi care se gîndea la o carieră bisericească pentru micuţul Gheorghe . Soarta a făcut ca la vîrsta de doar 8 ani Gheorghe să rămînă orfan, tatăl său fiind răpus de tifos . Rămasă văduvă cu 3 copii, mama lui Gheorghe a fost determinată să-l dea la Şcoala mănăstirească de la Curhi. Providenţa, probabil, a făcut ca înscrierea lui Gheorghieş (după cum îi zice preotul C. Morariu) să aibă loc deşi anevoios, mama acestuia fiind în necunoştinţă de cauză (şi datorită faptului că nu ştia ruseşte) a fost ajutată de părintele Meghie din Suruceni, acel părinte care a oficiat slujba funerară a tatălui lui Gheorghe şi cel care a îndemnat-o pe Ecaterina Grosu, mama viitorului ierarh, să-l dea la şcoala mănăstirească de la Curchi . Însă, pînă a merge Gheorghieş la şcoală, acesta a mai alergat 2 ani de zile în jurul casei şi prin sat, ca la vîrsta de 10 ani să înceapă studiile sale în lanţ.
Trebuie de menţionat că anume apartenenţa sa rurală, greutăţile cîmpului pe care a fost nevoit să le suporte alături de tatăl său, ajungînd orfan de la o vîrstă destul de fragedă şi fiind cel mai mare în familie, toate acestea la un loc au marcat profund formarea personalităţii ierarhului Gurie, precum şi viitoarea sa activitate, dedicîndu-se în totalitate poporului său pe tărîmul bisericesc. Anume acea smerenie şi dăruire de sine , Gheorghieş le-a luat din inima poporului său.
Cu părere de rău, pînă la moment cercetătorii au ignorat activitatea şcolară a lui Gheorghe Grosu, menţionînd din mers doar numele instituţiilor în care a studiat: un an la Mănăstirea Curhi (1878-1888), 4 ani la Şcoala Spirituală (1888-1892), 6 ani la Seminarului Teologic din Chişinău (1892-1898) şi 4 ani la Academia din Kiev (1898-1902). În cei 15 ani de studii, Gheorghe a avut nota 5 (excelent) la purtare la toate instituţiile, evidenţiindu-se printr-o purtare exemplară, fără a avea note rele sau absenţe nemotivate. Numele său este absent în listele elevilor cu astfel de corigenţe . Cît priveşte reuşita notelor, aceasta era una foarte înaltă. Potrivit certificatului de absolvire a Şcolii Spirituale, din totalul de 10 discipline, Gheorghe avea 4 note de 5, 5 note de 4 şi un 3 . Cît priveşte reuşita sa de la Academia din Kiev, din 24 de note Gheorghieş avea doar 4 note de 3, şi restul doar 4 şi 5, dintre care la limba germana şi evreiască avea nota 5, iar la limba latină nota 4 .
Educaţia morală primită în familie, precum şi în familia părintelui Vasile Gobjilă din Ruseşti Noi, l-a ghidat în a urma fără abatere idealurile sale. Spre exemplu, soţia părintelui Gobjilă, preoteasa de la Ruseşti verifica notele lui Gheorghieş, încurajîndu-l că daca va avea studii „ar putea să se facă tot ce ar vrea, chiar şi arhiereu” . Visul acestui copil urma să devină realitate aproape peste douăzeci de ani, însă cu mult chin şi osîrdie.
Deşi a studiat un singur an la Mănăstirea Curchi, această perioadă a marcat sever viitorul mitropolit. În discursul său de numire în funcţia de Arhiereu în anul 1918, acesta recunoaşte că la Curchi „în şcoală se învăţa numai ruseşte. Greu îmi venea mie, moldoveanului, să înveţe ruseşte, mai ales nu puteam face drept loviturile cuvîntului. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu am învins greutăţile toate şi peste un an am trecut din şcoala mănăstirii Curchilor în şcoala Clericală din Chişinău şi apoi în seminar, fiind toată vremea al doilea elev din toţi” . Anume aceste clipe grele l-au determinat pe misionarul eparhial Gurie să stăruie publicarea a două lucrări pentru ajutarea poporului său să înţeleagă slujbele bisericeşti: Carte de învăţătură despre legea lui Dumnezeu alcătuită după mai multe manuale ruseşti, Chişinău, 1908; Bucoavnă moldovenească, Chişinău, 1909; precum şi editarea jurnalului Bisericesc „Luminătorul” în limba română din 1908.
Însă pe lîngă osîrdia sa de a fi primul în clasă, fiind nevoit a studieze în limba rusă, Gheorghieş nu uita că este moldovean. În acest sens, l-au ajutat îndemnurile dascălilor cărunţi de la Ruseştii Noi. Unul din ei, moş Toma Rodreaunu, ia zis de nenumărate ori cînd Gheorghieş citea slavoneşte: „învaţă-te, Gheorghieş, şi moldoveneşte; moldoveneasca ţi-o fi ca o dobîndă pe lîngă rusească!” Şi el a învăţat a citi. Şi citea la „norod Cazaniile cu glas tare lămurit şi norodul asculta cu mare luare aminte”. Tot atunci, Gurie, fiind printre săteni a aflat că „ei sunt foarte întunecaţi, că nu ştiu nici chiar credinţă creştinească”. Potrivit amintirilor sale, încă la Academia de la Kiev, Gurie şi-a pus în gînd să se facă călugăr ca să poată sluji mai slobod poporului. În calitate de misionar, fiind nevoit să călătorească Gurie s-a convins că poporul său este mult mai întunecat decît sectanţii, simţindu-se obligat să înceapă activitatea sa pentru luminarea poporului, iar lipsa de cunoştinţe era determinată de necunoaşterea limbii ruse de către populaţia simplă şi lipsa cărţilor religioase de uz larg . Ulterioara s-a activitate a fost orientată anume pentru a acoperi aceste carenţe.
Din cele menţionate mai sus, am putut vedea în ce măsură copilăria şi anii de studii au marcat viitoarea activitate cultural-ecleziastică a lui Gurie Grosu în Basarabia în perioada interbelică atît în baza unor materiale de arhivă, cît şi din amintirile ierarhului şi a contemporanilor săi. În încercarea de a acoperi unele pete albe din viaţa şi activitatea ilustrului basarabean, discurs în care s-a inclus şi articolul de faţă, sperăm că studiile următoare vor putea să includă într-un tot întreg biobibliografia mitropolitului pentru a putea evoca la justa valoare activitatea acestuia.

sursa: ghenadiem.blogspot.com

mina dobzeu

Mina Dobzeu

(n. 5 noiembrie 1921, Grozeşti, judetul Lapusna, Basarabia) este un ieromonah român basarabean. Numele său de mirean a fost Mihail. Mina Dobzeu l-a botezat pe Nicolae Steinhardt la data de 15 martie 1960, în timpul deţentiei acestora de autorităţile regimului comunist.

A fost unul din cei 7 copii ai părinţilor săi: 3 băieţi şi 4 fete.

La vârsta de 13 ani intră ca frate de mănăstire la Mănăstirea Hancu, unde rămâne până în 1938. Este trimis apoi la Mănăstirea Căldăruşani vreme de 2 ani pentru a face ucenicia în sculptură bisericească. Se întoarce în 1940 acasă şi găseşte locul pustiit de ocupaţia sovietică. A luptat pe front la Timişoara şi apoi în Ungaria. Este veteran de război al Armatei Române.

După război urmează cursurile Şcolii de Cântăreţi (4 ani) la Constanţa, apoi Seminarul Teologic (5 ani) la Mănăstirea Neamt şi facultatea de Teologie de 4 ani la Bucureşti. În anul 1946 este tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, în Episcopia Huşilor, fiind hirotonit ierodiacon în 1948.

În perioada 1948-1949 este arestat timp de 11 luni pentru proteste împotriva scoaterii învăţământului religios din şcoală;

În anul 1955 a primit Sfânta Taină a preoţiei. A slujit 5 ani la Mănăstirea Nicula şi în Parohia Jimbor – Cluj, cel mai mult activând ca preot la Schitul Brădiceşti.

În 1957 a început să studieze la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, dar în 1959 a fost exmatriculat din anul II de strudii, scos din monahism şi condamnat la închisoare pentru atitudinea sa contra Decretului 410/1959, privind desfiinţarea mănăstirilor şi reducerea personalului monahal.

A fost închis la Galaţi, Jilava, Gherla şi în colonia de muncă din Delta Dunării. La Jilava s-a întâlnit cu iluştri oameni de cultură ai vremii: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, iar la Gherla cu Alexandru Zub, Alexandru Ivasiuc şi Vasile Vasilache, cel din urmă ajuns vicar al Episcopiei Româneşti din New York.

Aflat la închisoarea Jilava, pe 15 martie 1960, Mina Dobzeu l-a convertit la credinţa ortodoxă pe marele cărturar Nicolae Steinhardt. A ieşit din închisoare în 1964.

Din anul 1969 a fost chemat să slujească Biserica la Mănăstirea “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi – Catedrala episcopală. Între anii 1978-1988 fost stareţ al Mănăstirii “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi.

Studiile le începuse în anii 1957-1959, au fost continuate ulterior, părintele obţinând titlul de licenţiat al Facultăţii de Teologie în 1971.

În anul 1988 este din nou arestat, timp de 8 luni, pentru “răzvrătire” şi “uneltire împotriva siguranţei statului”, în fapt pentru protestele sale materializate în 7 scrisori adresate direct lui Nicolae Ceausescu, cu privire la morala poporului român şi la ateismul în comunism.

Între anii 1996-2002 a îndeplinit funcţia de consilier cultural-misionar al Episcopiei Huşilor.

sursa: wikipedia

A fost liderul primului guvern al Basarabiei şi  important luptător pentru unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, România de la 27 martie 1918.

Printre materialele de arhiva a lui Pantelimon Halippa am găsit şi un succint P. Erhan, coleg de generaţie, coleg de seminar teologic, coleg în lupta politică din perioada Unirii, care este trecut prin optica delicata a amintirii şi mai ales a selectării unor caracteristici morale fără de care orice portret nu valorează prea mult: “Născut la 1884, în com. Tănătari, jud. Tighina.

Absolvent al Seminarului teologic din Chişinău, apoi după studiile universitare din Petersburg devine profesor la liceul nr.l din capitala Rusiei şi asistent universitar, iar după revoluţie este numit ca director al acestui liceu. Făcea parte din gruparea politica de stânga.

Pantelimon Erhan se înapoiază în Basarabia în luna iulie 1917 în fruntea unui grup de soldaţi revoluţionari moldoveni, care făcuse cursuri de educaţie politică revoluţionară. Peste puţin timp după sosirea la Chişinău a intrat ca membru în Sovietul deputaţilor ţărani şi muncitori ai Chişinăului, apoi ca membru în comitetul executiv al Administraţiei Sociale a întregii provincii, fiind ales ulterior ca preşedinte.

Bun conducător al problemei agrare, el a depus o intensă activitate în elaborarea reformei agrare pentru Basarabia, fiind coautorul ei împreună cu dl A. Crihan. Plin de energie şi foarte activ, constituia un element activ în frământările politice din Basarabia, 1917-1918, îşi remarca un talent deosebit pentru dezvoltarea celor mai delicate chestiuni, căpătând astfel multe simpatii din partea tuturor organizaţiunilor şi grupărilor publice locale. Este ales prim-director general în cel dintâi guvern al Republicii Democratice Moldoveneşti şi director-general al Agriculturii, iar în cel de al doilea guvern ocupa funcţia de director-general al învăţământului.

În epoca cea mai tenebroasă de frământări politice (6-16 ianuarie 1918), i-a revenit cea mai grea sarcină în funcţiunea ce o ocupase, îndurând multe acuzaţiuni şi ameninţări din partea diferitelor grupări revoluţionare şi chiar din partea “Blocului Moldovenesc” din Sfatul Ţării. A fost ales deputat de două ori în parlamentul român. A ocupat după unire postul de director general al învăţământului din Basarabia. Bucurându-se de mari simpatii din partea dăscălimii, era în permanenţă ales ca preşedinte al Asociaţiei Didactice Basarabene”.

Aici am veni doar cu câteva precizări enciclopedice necesare: Membru al Partidului Socialist-Revoluţionar. În Sfatul Ţării a fost ales de Sovietul Gubernial al Ţăranilor şi a aderat la Fracţiunea Ţărănească. Membru al Comitetului Executiv Gubernial al Deputaţilor Ţărani. Mandat validat de la 21.XI.1917 până la 27.XI.1918.

La 21 noiembrie 1917 a luat cuvântul în cadrul adunării de deschidere a Sfatului Ţării.

Membru al Comisiilor: a II-a Agrara (de la 16 august pana la 18 noiembrie 1918 preşedinte), de Statute, Administrativa. La Chişinău locuia pe str. Jukovski, 6.

La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.

Studii: Seminarul Teologic din Chişinău, Facultatea de Litere a Universităţii din Petrograd.

A activat în calitate de profesor la Liceul Principilor din Petrograd, a fost asistent universitar. În luna iunie a anului 1917, la îndemnul preşedintelui Guvernului Provizoriu Al. Kerenski, se întoarce, împreună cu Ion Inculeţ, în Basarabia, în fruntea unui grup de activişti revoluţionari ce trebuiau să facă agitaţie în favoarea revoluţiei ruse din februarie 1917.

Este ales preşedinte al Sovietului Gubernial al Deputaţilor Ţărani din Basarabia, organizaţie ce nu accepta orientarea Partidului Naţional Moldovenesc spre o revoluţie de eliberare naţională. Prin toate mijloacele se urmarea zădărnicirea tendinţelor separatiste ale basarabenilor. În iulie 1917 susţine propunerea lui Vl. Hertza privind formarea a unui comitet pentru organizarea Sfatului Ţarii şi elaborarea unui proiect privind autonomia Basarabiei.

În noiembrie 1917 a fost ales candidat pentru Constituanta rusă.

La propunerea lui, Sfatul Ţării l-a ales preşedinte pe Ion Inculeţ.

La 7 decembrie Sfatul Ţării îi desemnează pe Pantelimon Erhan prim-director general al republicii (cel dintâi prim-ministru al Guvernului R.D.M.). Având în vedere că unele soviete, urmând exemplul celor din Petrograd, încearcă să ia puterea în mâinile sale pe cale armată şi înlătură organele legale, Sfatul Ţării, prin Guvernul său, a cerut în decembrie ajutor militar reprezentanţilor Antantei (ce aveau reşedinţa la Iaşi), solicitând trimiterea unui regiment ardelenesc, care să stea la dispoziţia Guvernului. În ianuarie 1918, împreună cu I. Inculeţ, a fost adus în faţa unui tribunal revoluţionar, compus din reprezentanţii Frontotdelului, fiind acuzaţi de separatism şi solicitare de ajutor din partea Antantei. L-a salvat de la moarte comandantul primului regiment moldovenesc Mihail Popa.

Arestarea celor doi conducători şi judecarea lor explică intr-un fel cererea de ajutor a Guvernului R.D.M. trimisă Guvernului României, stabilit la Iaşi şi apoi protestul împotriva introducerii trupelor române în Basarabia. După numirea lui D. Ciugureanu în fruntea Directoratului General, Erhan Pantelimon rămâne în calitate de Director General la Instrucţie.

După Unire a fost director general al învăţământului in Basarabia, senator în Parlamentul Român. A fost director la Liceul B.P. Haşdeu din Chişinau.

În 1940 s-a refugiat în România, stabilindu-se cu traiul la Bucureşti. A fost decorat de conducătorii României cu ordinele: Coroana României în grad de Ofiţer şi Ordinul Ferdinand în grad de Comandor. S-a născut la Tanatari, dar a decedat la Bucuresti, în anul 1971. Azi o stradă din Chişinău, fosta str. Pervomaiski, îi poartă numele.

sursa: ludmilag.wordpress.com

Unul din membrii rezistenţei antisovietice de la Orhei, Oleg Frunză, îşi duce veacul la Bacău. A fost arestat pentru că a avut curajul de a protesta contra ocupaţiei sovietice şi a urcat pe sediul NKVD-ului de la Orhei, pentru a arbora în ajunul Crăciunului tricolorul românesc. A fost arestat împreună cu alţi 30 de membri ai organizaţiei Majadahonda. A scăpat de glonţul bolşevic, pentru că nu avea împlinit majoratul, dar a fost dus în Siberia pentru 15 ani. Atunci când, în 1955, Hruşciov i-a eliberat, nu avea niciun act, pentru că nu avea voie. A avut de ales să plece în România sau în Lituania, de unde era soţia lui. Au plecat în România. Credea că, odată ajuns în România, a scăpat de probleme, însă a avut de înfruntat regimul comunist din ţară, era să piardă serviciul, dar, datorită actului de arest din 1940, a fost restabilit în funcţie şi a primit cetăţenia română. Îşi doreşte să se mai întoarcă încă o dată la locurile natale, dar nu poate veni deoarece nu mai are cine îl însoţi.

Oleg Frunză are 87 de ani şi este unicul supravieţuitor al mişcării de rezistenţă comunistă de la Orhei. „Ceilalţi membri s-au pierdut fie cu mulţi ani în urmă, fie departe de casă, îngropaţi în pământul îngheţat al Siberiei”, îşi începe istoria dl Frunză.

Acesta avea 17 ani şi era elev la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinău când trupele sovietice au ocupat Basarabia. Instituţia în care învăţa a fost evacuată la Bucureşti, iar părinţii l-au înscris la Liceul „Vasile Lupu” din Orhei. „În oraşul natal am format gruparea de rezistenţă anticomunistă Majadahonda, din care făceau parte elevi ai Liceului „Vasile Lupu”, precum şi eleve de la Şcoala de fete „Doamna Maria” din Orhei. Numele grupării vine de la denumirea oraşului spaniol în care voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938”, îşi aminteşte Oleg Frunză.

Organizaţia era sprijinită de către profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru, precum şi de directorul Liceului „Vasile Lupu”, Vasile Mahu. „Ne-am adunat în pădurea de la marginea Orheiului, într-o noapte de octombrie 1940, şi am depus jurământul de credinţă tricolorului românesc, după care l-am sărutat pe rând. Credeam în ideea de românism şi libertate, visam să ne unim cu Patria-mamă. Editam ziarul anticomunist „Cu fruntea sus!”, iar zidurile oraşului erau încleiate cu afişe: „Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, „Căraţi-vă acasă, barbarilor!””, povesteşte dl Frunză.

Crăciun cu tricolorul românesc

„În ajunul Crăciunului din 1940 am lipit pe ferestrele şcolii afişe anticomuniste, iar pe trei din cele mai importante clădiri din oraş am arborat tricolorul. Eu l-am arborat pe cel de pe clădirea NKVD-ului, care s-a stabilit în casa fostului doctor Cotea, refugiat în România. Părinţii mei erau prieteni cu familia medicului şi se întâlneau des. Eu cunoşteam toate intrările în casă, am urcat şi am dat jos cârpa roşie, pentru a arbora tricolorul românesc. Dimineaţa, toţi oamenii se uitau miraţi şi se întrebau cine a făcut aceasta”, îşi aminteşte bărbatul.

Acţiunea le-a înfuriat pe autorităţile sovietice, care au pornit o anchetă, iar în ianuarie 1941 au arestat 30 de membri ai organizaţiei Majadahonda. Ordinul mareşalului Ion Antonescu: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”, i-a făcut pe enkavedişti să judece în grabă dosarele tinerilor. „Astfel, nouă tineri, cei care au trecut de majorat, au fost împuşcaţi, iar cei care nu împliniseră 18 ani au fost trimişi în Siberia”, spune cu durere Oleg Frunză.

Bărbatul a fost învinuit de acţiuni naţionaliste, deşi nu au fost acumulate suficiente probe şi a fost deportat pentru zece ani în Siberia, la muncă silnică. „Am lucrat ca tăietor de lemne mai mulţi ani. În lagărele siberiene am cunoscut-o pe soţia mea, Marieta Curauschene, o lituaniană care a fost deportată pentru acţiuni contra regimului sovietic”, povesteşte cu căldură în glas despre femeia care l-a urmat toată viaţa.

De la muncă silnică la domiciliu forţat pe viaţă

La încheierea celor zece ani de muncă silnică, a primit o altă sentinţă: domiciliu forţat pe viaţă. „Aceasta însemna că puteam munci, dar nu mi se permitea să am niciun act. Am stat fără paşaport cinci ani, până în 1955, când Hruşciov ne-a eliberat şi ne-au dat un document, dar care nu specifica faptul că sunt cetăţean al Uniunii Sovietice”, spune bărbatul. „Atunci când am luat actele, am decis să plecăm în România, unde s-au refugiat părinţii mei. Nu ştiam adresa lor şi am scris Radiodifuziunii Române, care mi-a răspuns în februarie 1956 şi m-a anunţat că părinţii mei locuiesc în Dej, pe strada Traian. Şi acum păstrez această foaie mică, scrisă în limba rusă”, ne povesteşte Oleg Frunză.

Drumul înapoi acasă nu a fost uşor, Ambasada României la Moscova a refuzat să-l repatrieze, pentru că este din Basarabia. Necunoscând legislaţia sovietică, a fost ajutat de un jurnalist polonez, care i-a explicat ce trebuie să facă.

Soţia sa a fost o lituaniană deportată

Credea că a scăpat de belele, şi-a reluat viaţa în România, angajându-se la compania petrolieră „Sovrompetrol”. „În 1965, au venit nişte şmecheri de la partid şi m-au eliberat din funcţie, pentru că nu deţineam cetăţenia românească. În acele condiţii aveam două opţiuni – să mă întorc în URSS, pentru ca apoi să plec în Lituania, la rudele soţiei, sau să mă duc şi să mă plâng autorităţilor române. Am ales cea de-a doua variantă. Din fericire, tatăl meu a păstrat actul prin care am fost arestat de miliţia sovietică, pentru activităţi naţionaliste. L-am prezentat Comitetului Central, l-au verificat, m-au chemat la miliţie şi mi-au înmânat paşaportul românesc. Aveam două paşapoarte – şi românesc şi sovietic”, povesteşte dl Frunză.

A început să viziteze Orheiul abia prin 1986 – 1987. „Plecam cu maşina proprie şi mă opream la profesoara mea de limba română, doamna Varajan, care lucra la biblioteca din Orhei. Ne deplasam de două – trei ori pe an. Nu am mai fost de ani buni la Orhei, am 87 de ani şi nu mă pot deplasa singur. Soţia mi-a murit în 1975 de cancer, iar acum doi ani şi unicul meu fiu s-a dus lângă ea, răpus de aceeaşi boală.”

Tot ce îşi doreşte este să mai revadă încă o dată locurile de baştină. „Aş mai dori să nu fie uitate persoanele care şi-au dat viaţa pentru reîntregirea ţării”, a conchis Oleg Frunză.

Citiţi mai multe despre Grupul de rezistenţă antisovietică din Basarabia „Majadahonda” 1940-1941.

Autor: Marina LIŢA
Sursa: Jurnal.md

„Om foarte cult, poseda o vastă bibliotecă şi cunoştea amănunţit istoria Basarabiei”

A absolvit liceul în Nikolaev (Herson), iar apoi Facultatea de Drept din Petersburg. În 1905 ajunge judecător de pace în ţinutul Orhei şi în acelaşi an devine preşedinte al comitetului de redacţie al Societăţii Moldoveneşti. În 1909 devine director sanitar şi director al Muzeului Naţional din Chişinău, unde va activa până în 1918. În 1910 este ales deputat al nobilimii şi vicepreşedinte al zemstvei. Din această calitate, Paul Gore va cere la tribună în 1912 introducerea limbii române în şcoli.

În condiţiile înfiinţării Partidului Naţional Moldovenesc la Chişinău, pe 3 aprilie 1917, Paul Gore (în calitate de preşedinte) redactează un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naţionale ale românilor din Basarabia” (rămas în manuscris). Acesta îşi propune să demonstreze că basarabenii trebuie să utilizeze în mod firesc tricolorul românesc:

„E nevoie de o anumită stimă faţă de trecutul naţional şi doar de puţin curaj pentru a-ţi apăra drepturile naţionale legale. Nu insist de loc ca drapelul nostru naţional compus din trei fâşii colorate albastru galben şi roşu să aibă aceste fâşii aranjate vertical. Fie ca aceste fâşii în ordinea indicată să fie orizontale. Dar culorile şi consecutivitatea lor trebuie să le păstrăm, mai ales, că toate aceste trei culori sunt şi în Stema Basarabiei, care reprezintă, dacă eliminăm bordura din culorile Imperiului, stema antică exactă a Principatului Moldovei şi, se ştie că, drapelele trebuie alcătuite conform regulilor exacte ale heraldicii, potrivit culorilor câmpului şi emblemelor stemelor corespunzătoare.”

Din această perspectivă, heraldistul Silviu Andrieş-Tabac îl consideră pe Gore drept autor moral al stemei şi drapelului Republicii Democratice Moldoveneşti, în principal datorită faptului că „Paul Gore avea posibilitatea reală să influenţeze opinia elitei revoluţionare şi cea publică. [...] Numai un heraldist profesionist de talia lui putea să găsească o formulă care să exprime în limbaj heraldic eliberarea provinciei moldoveneşti [...] de sub dominaţia împăraţilor Romanov şi, totodată, să ştie (şi ştia) cum a fost stema veche a Principatului Moldovei.”.

În timpul Primului Război Mondial a fost director al Crucii Roşii. În 1917 devine preşedinte al comisiei şcolare moldoveneşti, nou creată; pe 20 martie — preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc, iar pe 16 mai — al Societăţii Culturale Moldoveneşti. În toată această perioadă a îndeplinit funcţia de locţiitor al comisarului Basarabiei, C. A. Mimi. A fost cel dintâi locuitor din Chişinău care a arborat drapelul României la reşedinţa sa. La 7 iunie 1919 a fost ales membru onorific al Academiei Române.

În cadrul României Mari desfăşoară o vastă activitate, el devenind: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice Basarabene (1919), al Ligii Culturale, secţia Chişinău (1920), membru al comitetului de conducere al Societăţii Române de Numismatică (1921), al comitetului Societăţii Regale Române de Geografie (1921), membru de onoare al Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (1921), membru al Ateneului român (1923), al Societăţii Renaşterea Română, al Fundaţiei Principele Carol ş.a.m.d.

A fost înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Ilie din Chişinău, care mai târziu a fost demolată.

Sever Zotta îl considera un „nobil fără trufie, boier mândru dar drept, cărturar înţelept şi modest, om bun şi milostiv, prieten sincer şi credincios, creştin evlavios şi monarhist mistic, o rară manifestare a geniului rasei noastre şi ultimul cavaler al Basarabiei”.

Nicolae Iorga a scris despre el:

În cei zece ani de la reunirea Basarabiei la trupul ţării celei vechi, un om a trăit acolo, pe care încetul cu încetul lumea l-a uitat, fiindcă el nu aducea nici o pretenţie şi nu hrănea nici o ambiţie, fiindcă era dispus să îndure toate nedreptăţile, să se acomodeze cu toate ignorările.

Dar şi fiindcă pentru dânsul România Unită nu era un lucru neaşteptat, care să-l arunce în arenă cu pofta nestăpânită de a înrâuri şi de a guverna, pe care o au naturile nedeprinse cu puterea, şi în sângele cărora nu e nimic din tradiţiile strămoşeşti de participare la cârmuire. Fiindcă era un drept, bun şi credincios boier moldovean, de cinstită origine răzăşească al ţării de naştere pentru dânsul şi pentru neamul său pănă în cele mai depărtate timpuri.

Astfel, în mijlocul triumfurilor celor mai neaşteptate şi celor mai nedrepte, Pavel Gore s-a resemnat a fi, fiindcă aşa voiau vremurile, nimic.

Cu mândria omului de rasă, sub sfârcul de bici al insultei, el s-a închis cu gândurile lui, între gândurile oamenilor celor mai nobili, cuprinse în cărţi. În acest refugiu intangibil de vulgarităţile care strigă în lungul străzilor, de tiraniile care izbesc cu picioarele în uşi, omul care n-a fost nimica în Basarabia liberă, de care visase în cei mai buni ani ai vieţii sale, a stat ani întregi mândru ca un rege pe vremea când nu erau încă prim-miniştri. N-a ieşit de acolo, decât pentru a primi şi a întovărăşi câte un cărturar ca dânsul cu o conversaţie aleasă, în care din când în când cădea câte o discretă picătură de melancolie asupra oamenilor şi asupra vremurilor.

Şi soarta, mai bună decât lumea, i-a făcut suprema graţie de a nu-l târî prin bolile care degradează, ci de a-l ţintui la masa lui de lucru, dintr-o singură şi nobilă lovitură.

Dar atâta ştiinţă fără nevoie de a se arăta, şi atâta valoare despreţuind a se dovedi înaintea judecătorilor pe cari-i dă vremea, nu se va mai întâlni în acea ţară.

Şi de aceea, cine poate înţelege o asemenea vieaţă, să dea o lacrimă pentru prietenul mieu Pavel Gore.

Pentru prima dată în istoria acestui ţinut, forţele spiritualităţii româneşti, vastele acumulări culturale, naţionale, umane şi sociale s-au materializat într-un salt calitativ care s-a produs în perioada interbelică.

După 1918 s-au produs schimbări colosale în sistemul învăţămîntului public din Basarabia, a fost lichidat caracterul lui colonial rusesc. În afară de şcolile ruseşti, evreieşti, nemţeşti, au fost deschise şcoli naţionale româneşti. Fiecărui elev i s-a oferit posibilitatea de a studia în limba sa maternă. Guvernul României a înţeles de la bun început necesitatea răspîndirii ştiinţei de carte în mediul basarabenilor drept condiţie indiscutabilă a progresului general al statului românesc. Nu întîmplător deja în Constituţia României din 1923 a fost introdus dreptul la învăţătură. Partidul Naţional Moldovenesc încă din martie 1917 a înaintat cerinţa cu privire la naţionalizarea şcolilor, precum şi la crearea şcolilor primare şi medii româneşti, introducerea limbii române ca limbă oficială în administraţia Basarabiei. În iunie – iulie 1917 au fost organizate de către P. Gore, V. Stroescu primele cursuri pentru învăţătorii de limba română din Basarabia.

Programul Partidului Naţional-Liberal, adoptat la 27 noiembrie 1921, prevedea următoarele sarcini: 1) îmbunătăţirea învăţămîntului rural pentru majoritatea populaţiei Basarabiei, 2) lichidarea analfabetismului, 3) construirea în fiecare localitate rurală a unei şcoli săteşti, 4) asigurarea fiecărei şcoli cu cadre didactice (un învăţător la 50 de copii).

După Unirea din 1918, ideea şcolii naţionale a fost realizată fără nici un obstacol din partea autorităţilor statului. Deja către anul 1920 în Basarabia începe un mare proces de construcţie a localurilor pentru şcolile săteşti. Aproape în fiecare sat s-a ridicat cîte o clădire pentru şcoala primară, care la început avea trei-patru săli de clasă, o cancelarie pentru profesori, un cabinet pentru directorul şcolii, mai apoi ridicîndu-se şi pentru şcolile secundare, licee, gimnazii, şcolile normale clădiri mari, frumoase, luminoase. Către anul 1924, în Basarabia funcţionau deja mai mult de 1700 de şcoli primare naţionale.

La 26 iulie 1924 a fost promulgată Legea cu privire la învăţămîntul primar şi secundar al statului românesc. Această nouă “constituţie” a statului prevedea măsuri concrete pentru dezvoltarea învăţămîntului în tot statul românesc, inclusiv în Basarabia: se aproba dreptul la învăţătură pentru toţi copiii, indiferent de sexul, naţionalitatea şi rasa lor, se introducea învăţămîntul primar şi secundar obligatoriu, cu o durată de 7 ani, din care ultimii ani erau destinaţi învăţămîntului practic, se trasa trecerea la învăţămîntul de 7 ani în timp de 5 ani (art. 57) şi lichidarea deosebirilor dintre şcolile săteşti şi cele de la oraş.

Datele statistice din anul 1897 arată că, în Basarabia, ştiutori de carte erau numai 19,4% din populaţie, iar între moldoveni numai 10,3%; în România – 22%, în Transilvania (1900) – 41,4%, în Bucovina – aproape 45%. Între anii 1918 şi 1940, în Basarabia au fost deschise 189 şcoli urbane şi 1721 şcoli rurale, cu 275.637 de locuri, ceea ce însemna că aproape în fiecare sat a fost deschisă cîte o şcoală. În afară de aceasta, în Basarabia au funcţionat circa 30 de şcoli medii. Numărul şcolilor profesionale a crescut de la 9 în 1919 pînă la 19 în 1926, iar numărul elevilor, respectiv de la 175 la 1048.

Un anumit rol în pregătirea cadrelor de muncitori l-au jucat şcolile de meserii din Bălţi, Floreşti, Soroca, Orhei, Cetatea Albă, Ismail. Către anul 1940, în Chişinău funcţionau: gimnaziul industrial casnic ( directoare E. Antonescu), gimnaziul industrial SON ( directoare A. Ionescu), şcoala de contabilitate ( director A. Munteanu), liceul industrial de fete ( directoare A. Negrescu), patru şcoli comerciale de stat pentru cursul inferior, o şcoală pentru cursul superior comercial şi două şcoli pentru preparaţiile practice.

S-a dezvoltat învăţămîntul mediu de specialitate pentru pregătirea cadrelor pedagogice. În 1927, în Basarabia erau 10 şcoli normale cu 1932 elevi (1300 băieţi şi 632 fete), 21 licee de băieţi (1402 elevi) şi 14 licee de fete (3225 eleve).

Un anumit rol în pregătirea agronomilor, viticultorilor, zootehnicienilor l-au jucat şcolile medii agricole de specialitate. În 1927, în Basarabia funcţionau: Şcoala naţională de viticultură din Chişinău, şcolile inferioare de agricultură din Cucuruzeni, Grinăuţi, Purcari, Cricova, Cupcui, Manzîr, Brînzeni şi şcoala de viticultură din Saharna – cu trei şcoli mai mult decît în anul 1918. De asemenea, s-a majorat numărul elevilor de la 400 în 1918 la 700 în 1926. Dacă în 1917 şcolile agricole aveau 950 ha de pămînt, în 1926 vorbim de circa 4000 ha. Dacă pînă în 1918 cursurile se ţineau în ruseşte, după Unire s-a trecut la limba română, au fost revăzute programele de studii, s-au introdus programe noi analitice.

În Basarabia s-a dezvoltat şi învăţămîntul particular. Către anul 1926 funcţionau două şcoli particulare speciale, 45 grădiniţe de copii particulare, 39 şcoli particulare cu programul statului (4500 elevi), nouă şcoli primare cu program propriu (1640 elevi), o şcoală medie particulară (168 elevi) şi nouă licee particulare de băieţi (598 elevi), şapte licee particulare mixte (451 elevi), opt licee particulare de fete (553 eleve). Aceste şcoli au fost deschise în fond de reprezentanţii populaţiei ruseşti, evreieşti şi germane. Numai în Chişinău, către anul 1940 funcţionau 50 şcoli primare, inclusiv 17 şcoli mixte, 13 şcoli de fete, 14 şcoli de băieţi, şase şcoli evreieşti, 11 licee, trei gimnazii, Şcoala normală de învăţători “Mihai Viteazul”, Şcoala normală eparhială, Seminarul de Teologie,Şcoala de contabilitate. Se deosebeau prin calitatea pregătirii elevilor Liceul militar “Regele Ferdinand I” ( director C. I. Cealîc), Liceul comercial de băieţi (director Eberman), Liceul de fete “Principesa Dadiani” (director R. Galin), Liceul de fete “Regina Maria” (directoare A. Negrescu), Gimnaziul “Mihai Eminescu” (director N. N. Moroşanu), Gimnaziul industrial casnic (directoare E. Antonescu), Liceul “B. P. Hasdeu” (director V. Harea), Liceul eparhial (director M. Uşinevici Dumitrescu) şi altele.

România a creat o bază materială bună pentru şcolile Basarabiei. În anii 1918-1940 au fost construite 1760 clădiri noi pentru şcoli. România a construit în 10 ani cît n-a constuit regimul ţarist rus în mai bine de 100 de ani. S-a dezvoltat o reţea întreagă de şcoli speciale, la care nici nu se putea visa pînă în 1918: şcoli-internat de băieţi, şcoli pentru pregătirea conducătorilor şi educatorilor grădiniţelor de copii, şcoli primare pentru handicapaţi, precum şi grădiniţe de copii. Numai din 1918 pînă în 1924, în Basarabia, au fost deschise 26 grădiniţe cu un contingent de 1180 copii. Pînă în 1917 în Basarabia nici nu se ştia de grădiniţe de copii. Între anii 1918-1940 s-au construit clădiri pentru circa 50 grădiniţe pentru copiii români, evrei, ucrainieni, ruşi şi alte naţionalităţi.

Sistemul de învăţămînt românesc era prielnic naţionalităţilor conlocuitoare. Şcolile primare, secundare, gimnaziile, liceele au fost asigurate cu cadre bine pregătite. În sistemul didactic deja în anul 1926 s-au încadrat 4917 învăţători, ceea ce e de 12 ori mai mult decît în anii 1919-1920. Fiecare liceu, gimnaziu desfăşura o vastă activitate de educaţie şi culturalizare. La Liceul de băieţi “Alexandru Donici” din Chişinău activa “Societatea pentru studierea limbii şi literaturii române” condusă de profesorul Al. Nicu, corul elevilor, filiala basarabeană a asociaţiei “Astra”, care organiza excursii cu elevii.

Consecinţe pozitive a avut studierea obiectelor în limba maternă. Copiii de moldoveni nu erau “sălbatici” cum striga V. Purişchevici, fostul deputat din Basarabia în Duma rusească în 1911. Moldovenii posedau aptitudini foarte bune pentru carte, erau talentaţi, stăruitori, disciplinaţi, aspirau spre o cultură naţională românească bogată.

S-a schimbat complet conţinutul teoretic şi ideologic al învăţămîntului. Dacă pînă în 1918, în şcolile din Basarabia, se propaga ideologia colonială rusă (misiunea de “eliberare” a Rusiei ţariste în Balcani, unitatea imperiului rus, unitatea duhovnicească, existenţa unui singur popor etc.), acum la baza conţinutului sistemului de învăţămînt au fost puse ideile patriotice ale neamului românesc, ideile luptei pentru independenţă, eroismul în lupta de veacuri pentru supravieţuire. Programele unice româneşti au contribuit la încadrarea reuşită a învăţămîntului din Basarabia în sistemul de învăţămînt românesc, care-şi cucerise un mare prestigiu în Europa.

Au existat şi greutăţi prin care a trecut învăţămîntul public din Basarabia. Nu fiecare ţăran basarabean avea posibilitatea de a-şi da copiii la şcoală. Era lipsă de îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru elevi. Era insuficient numărul de şcoli şi de învăţători. Statistica Ministerului de instrucţiune din 1925 recunoştea că, pentru a completa toate golurile din învăţămîntul primar şi a trece la sistemul de 7 clase în toate şcolile din România, inclusiv din Basarabia, era nevoie de 24.000 de învăţători. În 1932 frecvenţa în Basarabia constituia 53,6% din tot numărul copiilor (58,8% pentru băieţi şi 44% pentru fete), iar pe întreaga Românie, de 70,8% (74% pentru băieţi şi 66% pentru fete).

La capitolul frecvenţă şcolară, în 1918-1940, România se afla între primele 30 de state dezvoltate din lume, în 1932 ocupa locul al 26-lea cu 70,8%, URSS avea 70%. Recensămîntul din 1930 a arătat că numărul ştiutorilor de carte s-a majorat de la 10,3% în 1917 pînă la 38,1% în 1930, iar în general în România – 57%.

În comparaţie cu cel primar şi secundar, învăţămîntul superior a cunoscut în Basarabia un progres mai lent. Aici au funcţionat două facultăţi ale Universităţii din Iaşi: Facultatea Agricolă, în frunte cu decanul său, profesorul Agricola Cardaş, şi Facultatea de Teologie, în frunte cu decanul Popescu-Prahova. La aceste facultăţi, cu o bază materială bună, îşi făceau studiile peste 2000 de studenţi.

Învăţămîntul superior în Basarabia făcea abia primii paşi. Un număr considerabil de studenţi basarabeni îşi făceau studiile la universităţile din Cernăuţi, Iaşi, Bucureşti, Cluj, la instituţiile de învăţămînt superior din Franţa, Germania, Cehoslovacia, Belgia. În aceste condiţii, Gala Galaction propunea să fie deschisă în Basarabia o universitate, dar această idee frumoasă n-a fost realizată, deoarece Basarabia a fost reocupată de bolşevicii ruşi în 1940.

Dar, în general, învăţămîntul primar, secundar, profesional şi superior a constituit un puternic instrument de implantare şi dezvoltare a culturii româneşti, de care au profitat toate clasele sociale basarabene. De la Hotin pînă la Reni şi Ismail, şcoala românească din Basarabia a făurit mulţi intelectuali. Ea a format multe personalităţi care au activat şi în perioada postbelică. Ar fi fost imposibil să avem o cultură naţională fără şcoala românească din Basarabia interbelică.

Basarabia anilor 1918-1940 nu mai era aceea din 1917. Sute de mii de copii au absolvit şcoala românească, încadrîndu-se pregnant în viaţa spirituala a României reîntregite.

Prof. Niculae SURUGIU

Tănătari – ţinutul Tighina

Viţă din marele neam

Se formaseră trei grupări mai importante, în jurul lui Pan Halippa, Ion Pelivan şi Pavel Gore. Constantin Stere (Magazin istoric, nr. 7-8/1989; 10-12/1990; 1/1991; 11/1992), venit de la Iaşi în primăvara lui 1906, a reuşit să-i unească, creând nucleul viitoarei gazete. Tot el a obţinut de la Eugeniu Carada (Magazin istoric, nr. 4/2004) o tipografie, astfel încât la 24 mai 1906 redactorii Basarabiei sărbătoreau la sediul publicaţiei, de pe strada Armeană nr. 30 din Chişinău, apariţia primului număr. „Gazeta noastră – mărturiseau ei în cel de-al doilea număr – şi-a pus în gând să meargă înaintea poporului, arătându-i calea care îl va duce pre el spre pâne, lumină şi slobozenie [libertate]. Greu este drumul nostru. Dar noi suntem plini de credinţa în puterea poporului nostru, care cu vremea însuşi va lua steagul nostru şi-l va duce după cum vrea el. Noi suntem de nădejde că lucrul nostru, fiind drept şi sfânt, va fi dus cu cinste până la urmă“. Dominantă era conştiinţa originii comune şi a unităţii de neam. Basarabenii sunt români, chiar dacă îşi spun moldoveni şi au fost de aproape un veac înstrăinaţi de fraţii de peste Prut. Al. Nour nota în nr. 3/1906: „Mai curând sufletul românesc a păstrat însuşi poporul românesc în ţara noastră. Măcar că el nu ştie poezii româneşti, nu simţea farmecul lor nespus. Măcar că el nu se învăţa în limba sa maternă, naţională, în cea românească şi nici nu a auzit de fraţii săi de peste Prut. Istoria Basarabiei – continuă el – ne arată cândva cum «Acolo sus, în satul de sub munte, sub umbra codrului bătrân», însetatul plugar român a petrecut zilele de groază şi veacurile negre, dar tot n-a vândut inima sa pentru un blid de linte, ca fruntaşii săi, boierii moldoveni ai Basarabiei“.
Conştiinţa unităţii de neam reclamă şi o luptă comună pentru drepturi naţionale. „Peste Prut, în Bucovina, în Ardeal şi Macedonia – scria tot Al. Nour, în nr.1/1906 – neamul românesc are mulţi vajnici luptători pentru interesele lui naţionale. Numai noi, moldovenii din Basarabia, suntem cei rămaşi în urmă şi nici n-avem fruntaşii săi, n-avem fiii săi aleşi, prin care poporul nostru va putea spune în Dumă cuvânt în sfatul neamurilor [...] Noi ştim că poporul nostru e o mare putere, dar ea n-a ajuns încă la conştiinţa de sine.“
Cu un alt prilej, relatând despre sărbătorirea Anului Nou şi a Bobotezei la românii din Transilvania, publicaţia din Chişinău nota la 10 ianuarie 1907: „După petrecere – zice Gazeta Transilvaniei – s-a încins o horă (un joc mândru şi frumos) de-ţi era drag s-o priveşti. Aşa s-a sfârşit serbarea aceasta curat românească şi ţărănească. Oare când vor putea face şi românii noştri din Basarabia asemenea serbări luminătoare şi priincioase minţii şi sufletului omenesc, precum le fac fraţii românii din Transilvania – norod strein, ca şi noi, în împărăţie streină?“ Rubrici permanente, precum Cronica românească, Din viaţa românească, Presa românească ş.a. aduceau, număr de număr, veşti din toate ţinuturile locuite de români. Versuri din V. Alecsandri, G. Coşbuc, Gr. Alexandrescu, Matilda Poni, Eminescu, cu Doina sa, texte din Ion Creangă, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, N. Bălcescu, Gh. Asachi, I.L. Caragiale ş.a. întreţineau acelaşi sentiment al comuniunii de limbă şi cultură.
Vorbind despre limba comună a românilor, publicaţia de la Chişinău menţiona la 9 august 1906: „Limba părintească slujeşte la păstrarea naţionalităţii, pentru că ea serveşte ca mijloc de înţelegere între oameni [...] Moldovenii din Basarabia sunt de acelaşi neam, având aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri cu românii de peste Prut şi din alte ţări“.

Sărbătoarea tuturor românilor

Organizarea Expoziţiei Jubiliare de la Bucureşti, din vara lui 1906, consacrată celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I (Magazin istoric, nr. 2/2006), constituie pentru redactorii Basarabiei un prilej de a vorbi entuziast despre România şi familia regală şi de a îndemna la organizarea de excursii pentru vizitarea acesteia. „Fraţi moldoveni! – scria Basarabia, la 11 iunie 1906. Munca cinstită şi rodnică a fraţilor noştri de peste Prut va fi sărbătorită din ziua de azi printr-o mare şi înălţătoare Expoziţie, care se va deschide în capitala României, Bucureşti. Voi toţi cari ştiţi cum cugetă şi simte românul vă veţi simţi mândri a veni în număr cât mai mare la această serbare de renaştere naţională. Cu această ocazie, veţi vedea şi chipul sfânt al marelui voievod-rege Carol, care a ştiut să rupă lanţurile robiei şi să aducă cât mai multă lumină în inima asuprită a românilor. Veniţi, căci aceasta este serbarea mare a României, de la care nimene nu trebuie să lipsească şi de la care poate într-o zi va atârna şi viitorul nostru. Veniţi!“ Cine erau cei care făceau să apară Basarabia? Dacă C. Stere a avut iniţiativa întemeierii gazetei, rolul de director şi susţinător l-a avut avocatul Emanuil Gavriliţă (1814-1910), descendent dintr-o veche familie moldovenească din satul Nicoreşti-Soroca. Întemeietorul spiţei a fost vornicul Boldur, sfetnic în timpul lui Alexandru cel Bun.
După studii la Chişinău, Moscova, Viena şi Berlin, în 1875 E. Gavriliţă s-a întors în Basarabia, fiind o vreme judecător de pace la Soroca. A demisionat apoi, stabilindu-se la moşia sa de la Băcsani, din acelaşi ţinut, fiind şi avocat la Iampol, pe malul Nistrului. În 1894 s-a mutat la Chişinău. În 1902-1903 a făcut demersuri pentru tipărirea unui ziar românesc, dar autorităţile de la Petersburg nu şi-au dat consimţământul. Scria puţin în Basarabia, îngrijindu-se mai mult de partea administrativă. Pan Halippa se ocupa de problemele sociale, iar Ioan Pelivan cu cele naţionale.
Redactorii gazetei – îşi aminteşte Petru Vătămanu (Figuri sorocene, Chişinău, 1940) –„pentru a afla ce-i interesează pe ţărani se duceau în zilele de târg în mijlocul lor şi le cetiau ziarul, făcând şi anchete cu privire la impresiile lăsate asupra lor“. Emanuil Gavriliţă ducea „tot greul [care] consta în lupta continuă cu autorităţile, cari vedeau cu ochi foarte răi apariţia gazetei. Nu o dată, după hărţuieli continue, cu vocea-i blajină, se ruga de tineret să se domolească şi să se ferească de întrebuinţarea limbajului combativ. «Măi băieţi, lăsaţi-o mai moale, mai domoliţi-vă, că mă băgaţi la ostrov»“. Ostrov însemna închisoare şi deportare. Şi, în octombrie 1906, Gavriliţă şi oamenii săi erau cât pe ce să o păţească, Basarabia fiind confiscată de poliţie. În numărul din 15 octombrie, gazeta relatează astfel incidentul: „Confiscat (luat) de poliţie. La trei ceasuri după-amiază în redacţia noastră au venit agenţii poliţiei locale şi au luat 720 de numere. N-a fost îndeplinită nici o formalitate, care se cere pentru confiscarea gazetei. Confiscarea oricărui număr se face după hotărârea cenzorului care se arată redacţiei la confiscare. Nouă nu ne-a fost arătat nimic“.
Operaţiunea a avut loc după „arătarea [denunţul] inspectorului de medicină d. Pereteacovici, care a pârât gazeta noastră înaintea vicegubernatorului, adecă cenzorului. Vice-gubernatorul, cum se zice, s-a hotărât să confişte gazeta înainte de a şti ce este scris în ea, fiindcă gazeta încă nu era tradusă în ruseşte de traducătorul d. Şulepicov“.

Ultimul număr n-a fost… ultimul!

Confiscată, dar nu interzisă. Basarabia a mai apărut câteva luni, continuând să publice articole şi chemări pentru susţinerea doleanţelor naţionale. Începând cu numărul din 25 octombrie 1906, pe prima pagină apărea cu litere mari câte o revendicare, precum: Noi vrem şcoli moldoveneşti!; Vrem limbă românească!; Vrem biserică românească! ş.a. Se publicau lecţii de învăţare a alfabetului latin, cu texte în această grafie. Din 24 septembrie 1906, în multe numere la rând, a apărut pe prima pagină şi oferta unui dascăl de româneşte: „Cine doreşte a vorbi, scri şi a ceti bine româneşte să se îndrepte în scris sau în persoană la domnul Gr.D. Konstantinescu, Sobornîi Dvor, cv[artalul] Medana“.
Răspunsul autorităţilor la astfel de patetice demersuri naţionale, în atmosfera de prigoană ţaristă, nu putea fi decât unul singur: interzicerea Basarabiei.
Memorialişti sau istorici afirmă că Basarabia a fost suprimată începând cu nr. 78, din 4 martie 1907. Atunci a fost publicată poezia lui A. Mureşanu Un răsunet (astăzi imnul naţional al României; Magazin istoric, nr. 9/2006), care începea cu „Deşteaptă-te române!“. Poezia era însoţită şi de un apel: „Noi moldovenii, locuitorii acestei ţări moldoveneşti, care a fost scăldată în sângele sfânt al fiilor românimei, noi, nepoţii acelor viteji români, care au apărat Basarabia cu sângele său [sic!], acum rămânem fără şcoala noastră moldovenească, fără trebuincioasa ştiinţă a slavnicului [gloriosului] trecut al neamului nostru moldovenesc! [...] Destul, moldovenilor, a trăi în robia întunericului şi a nedreptăţilor! [...] Treziţi-vă! Cereţi de la Dumă şcoli moldoveneşti naţionale!“ În realitate, redactorii gazetei au mai scos un număr, 79, datat „duminică 11 martie“, consultat de mine în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Şi acest număr, într-adevăr ultim al publicaţiei de acum 100 ani, conţine versuri la fel de incitante la unire şi deşteptare naţională, precum acelea din poemul lui A. Mureşanu: cântecul revoluţionar al lui Ion Catina, din 1848: „Aideţi, fraţi într-o unire/ Ţara noastră e-n perire/ Aste ziduri şi palate,/ Unde zac mii de păcate,/ Aideţi a le dărâma! [...] Tot românul să se-adune;/ Şi pe viaţă ori pe moarte/ Dulce-i pentru libertate (slobozenie)/ Un mormânt a câştiga!“
Basarabenii erau chemaţi a deprinde temeiurile libertăţii în româneşte! Versurile lui Catina veneau parcă în continuarea unei constatări pe care Basarabia o publicase în numărul anterior, la rubrica De la fraţi, privind revoltele ţărăneşti care începuseră în România: „Stăpânirea românească, pe semene ca a noastră, nu vrea să priceapă că pe ţărani îi răscoală sărăcia şi greutatea traiului lor, care de mult sunt recunoscute ca cele mai însemnate pricini a orişicăror mişcări pentru îmbunătăţirea traiului zilnic“.
La 27 martie/9 aprilie 1918 Unirea s-a înfăptuit. Se împlinea şi crezul celor care făcuseră să apară Basarabia şi care, la 26 iulie 1906, mărturiseau: „Ce politică vor face nepoţii noştri nu ştim, ce năzuinţe vor avea ei nu putem prevede. Noi ştim numai datoria noastră: noi trebuie să luptăm pentru binele ţăranului basarabean, pentru cultura românească, întocmirile şi legile pe limba românească (moldovenească)“.

Autor: IOAN LĂCUSTĂ ]]> http://www.romanism.net/basarabia-numarul-nestiut.html/feed 0 http://www.romanism.net/cateva-tentative-de-construire-in-basarabia-ale-unor-partide-politice-de-orientare-nationala.html http://www.romanism.net/cateva-tentative-de-construire-in-basarabia-ale-unor-partide-politice-de-orientare-nationala.html#comments Fri, 25 Jun 2010 22:07:58 +0000 George http://www.romanism.net/?p=878 Una din formele majore de manifestare a mişcărilor naţionale în teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină, a fost constituirea şi activitatea unor formaţiuni politice de o pronunţată orientare naţională, în Basarabia, în ciuda regimului dur de ocupaţie ţarista, au fost întreprinse câteva tentative de constituire ale unor formaţiuni politice de orientare naţională.în anul 1905, .Societatea Milcov” a românilor basarabeni şi Liga românilor basarabeni” (preşedinte – B.P.Hasdeu), cu sediul la Bucureşti, întreprind prima tentativă de acest gen. In rezultat, se constituie Partidul Naţional Român din Basarabia, al cărui organ de presă devine ziarul .Basarabia”, în paginile căruia a fost publicat programul acestei formaţiuni.

în ciuda celor “93 de ani de când nenorocita Basarabie a căzut sub jugul greu al muscalului”, programul Partidului Naţional Roman din Basarabia stipula dreptul invariabil al romanilor basarabeni asupra provinciei dintre Prut şi Nistru: .Părerea noastră este, că noi, moldovenii din antichitate, avem dreptul vecinie în contra celor cari au cotropit ţara noastră şi stăpânesc peste noi”¹.

Pentru moment, putem afirma, cu o anumită doză de certitudine, că nici un document cu caracter programatic al mişcării naţionale din Basarabia n-a inclus o apreciere atât de obiectivă şi exactă a efectelor nocive ale ocupaţiei ţariste pentru populaţia românească din această provincie, precum Programul Partidului Naţional Roman din Basarabia: .Cotropitorul barbar a călcat în picioare toate drepturile noastre de neam; a desfiinţat şcolile ce au existat, a distrus şi pustiit mănăstirile, a transformat biserica noastră autocefală într-una sursă necanonicâ, a prigonit limba romanească, a oprit orice carte română de a se aduce în ţară, şi-a bătut joc de tot ce e român, adoptând în limba sa barbară numele de .moldovan” drept un cuvânt de ocară!”².

Vom cita în continuare un fragment din programul PNR din Basarabia care este într-atât de sugestiv, încât nu are nevoie de careva comentarii: .Dar suna ora deşteptării! Toate popoarele înlănţuite de Rusia – polonii, finlandezii, lituanienii, ucrainenii, georgienii, armenii, tătarii, chirghijii etc. de ridică şi cer fiecare dreptul gintei călcat de barbarul cotropitor.

La rendul nostru, noi moldovenii, ne redicăm şi cerem împreună cu cei robiţi de Rusia: dreptul de a avea şcolele româneşti;

Căci noi. moldovenii am dat Rusiei pe întemeietorii literaturei ruse, pe Cantemir, pe Herascov (Herescu); dreptul de a avea biserica română!

Căci noi, moldovenii, am dat Rusiei pe Petru Movilă, întemeietorul Academiei din Kiev, creatorul literaturei bisericeşti, pe Ţamblac, pe fraţii Salinsa şi multe alte feţe bisericii nise; dreptul la autonomia administrativă:

Căci sub administraţiunea muscălească poporul basarabean pere de foame şi de boli contagioase. Cerem îri fine dreptul la limba noastră. izgonită din biserici, şcoli dregătorie.

Cerem ca în Basarabia, ţara moldovenească, a moldovenilor, să fie, căci ţerina acestei teri este înbuibatâ cu sângele orbeienilor şi sorocenilor, cari se luptă aici contra puhoiului turc şi tătar încă d’atunci. când nici numele de rus n’a fost cunoscut pe faţa pământului lui”³.

In program se mai revendica autonomia administrativa a Basarabiei.

In administraţie se preconiza utilizarea limbii .celor administraţi – adică limba moldovenească”, în acelaşi context se mai specifica. „In administraţia din Basarabia să nu fie un dregător care să nu ştie să vorbească în limba moldovenească”.

Utilizarea limbii române se prevedea la fel şi în organele de justiţie: pentru toţi angajaţii acestor instituţii, cunoaşterea limbii populaţiei majoritare era absolut obligatorie.

263

În şcolile din Basarabia se preconiza, de asemenea, utilizarea limbii române. Fiecare copillntre vârstele 8 şi 14 ani era .dator a învăţa ia şcoala moldovenească”⁴‘.

In problema unirii Basarabiei cu România se recurgea la o stratagemă menită să ‘. neutralizeze eventualele suspiciuni din partea autorităţilor ţariste. Unirea, pentru moment, era considerată imposibilă, deoarece în România, in viziunea autorilor programului, nu se instaurase încă libertăţile democratice. In aceeaşi ordine de idei, se aduceau asigurări ferme de loialitate împăratului rus: „Noi, ţăranii moldoveni din Basarabia nu suntem cum se zice în limba învăţaţilor inredentişti, noi vroim să luptăm pentru dezrobirea noastră ca moldoveni şi ţărani cetăţeni ai statului ruşi!”

Erau revendicate libertatea conştiinţei, .libertate a cuvântului scris şi vorbit’, inviolabilitatea persoanei, votul universal, direct şi secret.

Pentru tinerii basarabeni se cerea exercitarea serviciului militar în Basarabia.

Pământul aflat în posesia boierilor, mănăstirilor, “generalilor şi coconilor”, împroprietăriţi de împărat, urma a fi răscumpărat de către .casa ţărănească” pentru a fi acordat poporului .care cu mâinile sale ii munceşte şi îl va munci”⁵.

O altă tentativă de constituire în Basarabia a unei formaţiuni politice o întreprinde un grup de boieri de viţă românească în frunte cu Leonida Stamati (fiul lui C.Stamati – Ciurea şi nepotul clasicului literaturii române, C.Stamati). Protagoniştii acţiunilor preparatorii privind înfiinţarea Partidului Naţional-Liberal au decis, pentru început, lansarea unei publicaţii periodice de limbă română cu genericul .Basarabia reînoită” ce urma să joace rolul de catalizator în procesul constituirii partidului şi care şi-a început apariţia la 6 martie 1907, la laşi. In paginile celor patru numere ale acestei publicaţii (ziarul a fost suprimat cu concursul autorităţilor ţariste) a fost publicat amplul program al acestei formaţiuni politice⁶.

tn acest program se declara ca principiul .centralizării nu e bun şi el a dat rezultate răle în toate statele”. Singura cale, în viziunea autorilor programului care putea asigura progresul unui stat, era considerat principiul decentralizării. Se pleda ca .provinciilor din Rusia să li se acorde decentralizarea cea mai largă posibilă care singura poate asigura libera dezvoltare a diferitelor naţionalităţi care locuiesc Imperiul rus”. Se considera benefică instituirea in Basarabia a unei Diete similare cu cea din Bucovina care urma să cerceteze problemele de ordin local şi să dispună de dreptul deplin de a lua decizii care să fie executate fără întârziere.

Această Dietă urma să decidă în problema limbii utilizate in biserică, şcoală, organele judiciare, in localităţile cu populaţie mixtă (alogenă şi românească), Dieta urma să stabilească utilizarea celor două limbi – română şi rusă, iar în localităţile cu populaţie românească – numai utilizarea limbii române.

In programul partidului basarabean, în proces de constituire, se pleda în favoarea votului universal, direct, egal şi secret. Este adevărat că acest deziderat era considerat pentru moment în calitate de ideal „care cu vremea va deveni fapt îndeplinit”. Pentru moment, alegerile urmau să se înfăptuiască în trei colegii: cel al marilor proprietari şi al păturii .celei mai culte”, cel al burgheziei, micilor proprietari, cel al ţăranilor⁷.

Programul Partidului Naţional-Liberal mai prevedea: curmarea practicii importărilor coloniştilor străini; constituirea unei armonii şi a unei păci sociale prin intermediul acordării unor libertăţi democratice pentru toate categoriile sociale. Era condamnată de asemenea politica de rusificare aplicată în învăţământ şi, în special, în procesul de instruire a cadrelor teologice.

Autorităţile ţariste au făcut tot posibilul pentru a paraliza activitatea grupului de iniţiativă şi procesul de constituire a Partidului Naţional-Liberal din Basarabia a fost astfel stopat⁸.

O a treia tentativă de constituire a unui partid politic de coloratură naţională o întreprind colaboratorii ziarului .Basarabia” (1906-1907).

In nr.12 al acestei publicaţii, dezideratele principale ale naţionaliştilor basarabeni capătă conturul unei platforme politice cu caracter pragmatic al viitorului partid naţional-democrat (ulterior naţional-poporan)⁹.

Pornind de la principiul populaţiei majoritare şi cel al autohtonismului ca argument de bază în favoarea restabilirii drepturilor naţionale ale românilor basarabeni, programul revendică revenirea la starea normală care ar recunoaşte naţiunii române majoritare în această provincie dreptul la propăşire liberă şi nestingherită, garanţie a dreptului la individualitatea naţională a

264

românilor basarabeni, la respectarea dreptului lor de liberă dezvoltare era consideraţi restabilirea autonomiei Basarabiei, recunoscuta de ţarism încă din 1818.

Al doilea compartiment de revendicări al programului era consacrat chestiunii ţărăneşti. Se pare că modalitatea de soluţionare a acesteia, elaborată de către liderii mişcării naţionale, a fost puternic influenţată de concepţia eseră privind această problemă. Se preconiza naţionalizarea domeniilor mănăstirilor închinate şi trecerea lor sub jurisdicţia Consiliului provincial superior, constituindu-se astfel Fondul cultural naţional. Pământul acestui fond urma să fie oferit în arendă la un preţ avantajos numai ţăranilor .muncitori*. Limita suprafeţei oferite depindea de potenţialul braţelor de muncă al fiecărei familii ţărăneşti, excluzându-se exploatarea muncii înăimite. Mijloacele obţinute urmau a fi puse în serviciul culturii şi scolii naţionale româneşti din Basarabia.

Pentru a crea o rezervă suficientă de pământ arabil în scopul satisfacerii necesităţilor ţăranilor basarabeni, se preconiza completarea acestui fond cu pământ din contul marilor latifundii, care urma să fie răscumpărat de Consiliu prin intermediul Băncii ţărăneşti¹⁰.

În ianuarie 1912 se constituie Partidul Zemstvei din Basarabia. Grupul de iniţiativa era format din 4 reprezentanţi ai boierimii autohtone: M.Feodosiu, M.Zotea, D.Anghel, M.GIavce, care au şi elaborat programul partidului.

În acest program se considera necesară o delimitare strictă intre chestiunile de ordin general (imperiale) şi cele ce ţineau de interesele şi necesităţile locale, acestea din urmă trebuiau să ţină de competenţa organelor autoadministrării locale .demne de încrederea guvernului şi investite cu împuterniciri largi din partea populaţiei”, in acelaşi timp partidul revendica lărgirea drepturilor-şi împuternicirilor Zemstvei prin intermediul includerii în sfera sa a tuturor (subl.n.) ramurilor economiei locale care nu erau de o importanţă tot imperială”.

Pentru a asigura independenţa Zemstvelor din punct de vedere financiar, se preconiza punerea la dispoziţia lor a unei părţi din mijloacele obţinute în urma impozitărilor.

În scopul excluderii unor eventuale ingerinţe din partea guvernului în sfera de activitate a zemstvelor, programul partidului insista asupra instituirii unei reguli, în conformitate cu care organele puterii centrale ar putea cerceta doar .legitimitatea deciziilor Adunărilor de Zemstvă, dar nu şi oportunitatea lor”.

Pentru a asigura o bază socială largă, programul Partidului Zemstvei prevedea reorganizarea autoadministrării de Zemstvă şi orăşeneşti în baza reprezentării tuturor păturilor sociale, cât şi a participării întregii populaţii autohtone (subl.n.) in organele de autoadministrare. Aceasta nu însemna altceva decât instituirea, în ultima instanţa, a unei influenţe preponderente a reprezentanţilor româneşti din ţinut în organele autoadministrârii locale¹².

Programul partidului mai revendica introducerea limbii materne în şcolile primare, cât şi elaborarea minuţioasă a concepţiei privind chestiunea instruirii în general a .tinerii generaţii a băştinaşilor basarabeni” prin .cultivarea raţională a bunăstării populare si instituirea unor asemenea instituţii de învăţământ mediu şi superior care ar deveni realmente pepeniere ale muncii şi cunoştinţelor”

Realizarea principalelor deziderate, schiţate In acest program, avea să ducă în mod inevitabil, la instituirea unei autonomii veritabile a Basarabiei, cu un pronunţat colorit naţional, în cadrul Imperiului rus, or. tocmai din această cauza, autorităţile ţariste au căutat să cnrme activitatea Partidului Zemstvei.

265

NOTE

NOTE

1. Ziarul „Basarabia”,(1905), N6, pi.

2. Ibidem.

3. Ibidem.

4. Ibidem.

5. Ibidem.

6. I.Varta, O tentativă de creare a partidului liberal la Chislnău la început de secol XX. Libertatea, NN.45-46.

7. Ibidem.

8. Ibidem.

9. Ziarul „Basarabia”, N12.

10. I.Varta, Unele deziderate ale mişcării naţionale a românilor basarabeni la mijloc de an 1906. Destin românesc, N1,1995, p.49.

11. I.Varta, Unele aspecte privind mişcarea naţională în Basarabia la începutul sec.al XX-lea. Revista de istorie a Moldovei, N4,1993, p 22 12 Ibidem, p 23

Ion Varta. Câteva tentative de construire în Basarabia ale unor partide politice de orientare naţională \\  Tyragetia, nr. VI-VII Chişinău, 1998

Constatarea romanităţii basarabenilor şi a comunităţii lor cu românii din prinncipate indică o trăsătură fundamentală a identităţii etnice a autohtonilor, care a fost sesizată ca definitorie pentru portretul imagologic al basarabenilor. Interpretările autorilor variază în funcţie de obiectivul propus şi insistenţa evidenţierii acestui factor. Deja în opera lui Svinin. scusă la doar patru ani după anexare, trăsătura dată e evidenţiată ca inerentă autohtonilor (fireşte, el se sprijină mai curând pe informaţiile primite de la localnici, ceea ce demonstrează o autoconştiinţă a acestui fapt, cel puţin printre boierimea basarabeană. confirmând, implicit, concluzia despre formarea incipientă a unor elemente identitare printre ei). Autorul mărturiseşte fără ezitare că Basarabia “a fost desprinsă de Moldova”, că “istoria ei e strâns legală ” de istoria acesteia din urmă. că “populaţia ei se trage din colonişti romani” şi “are acelaşi trecut cu întreg poporul românesc”. “Locuitorii autohtoni ai regiunii, continuă el, sunt moldoveni sau români (vlahi), care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi re. ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor

22

neolatine”¹. în acest scurt fragment se pot identifica atât cele două aspecte menţionate, cât şi unele elemente tradiţionale regăsite la cvasitotalitatea autorilor care se vor referi la acest subiect.

Idei similare găsim la vice-gubernatorul Basarabiei Filip Vighel, care, deşi nu a scris o lucrare specială consacrată istoriei spaţiului pruto-nistrean, notează următoarele rânduri în “memoriile” sale: “Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. în limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin”². Nu putem să nu remarcăm persistenţa aceloraşi trăsături şi chiar ale aceloraşi tipare literare în cercetarea elementelor romanităţii basarabenilor. în prima jumătate a secolului al XlX-lea, prin preocuparea sa pentru romanitatea românilor se remarcă, mai ales, Ignatie Iakovenko, care, în lucrarea publicată în 1828³, nu se referă direct la Basarabia, însă o include implicit în spaţiul românesc chiar prin titlul lucrării. I. Iakovenko menţionează, în primul rând, preempţiunea în viaţa spirituală românească a credinţelor vechi dacice, admiţând, astfel, originea daco-romană a românilor⁴. Descriind provenienţa limbii române şi cercetând principalele ipoteze, Iakovenko nu neagă esenţa romanică a limbii române, impactul slav neputând schimba caracterul ei⁵. Astfel, se confirmă importanţa limbii autohtonilor ca element identitar, opinie care va persista în continuare.

O contribuţie meritorie în studierea problemei abordate a adus ofiţerul Statului Major al Rusiei A. Zaşciuk, lucrarea căruia pe bună dreptate este calificată în istoriografie ca prima lucrare ştiinţifică referitoare la Basarabia. în lucrare sunt prezente ambele aspecte ale “caracterizării romanice” a autohtonilor. Aspectul istoric al romanităţii este tratat cu unele inexactităţi atât în prefaţa istorică a cărţii sale, cât şi la începutul descrierii situaţiei actuale a moldovenilor ca etnie majoritară a Basarabiei⁶. Deşi descrierea evenimentelor referitoare la epoca antică poate trezi multe controverse (de exemplu, circumstanţele apariţiei romanilor în regiune etc), esenţa constatării romanităţii autohtonilor. în general, se păstrează. Căutând “să vadă din ce neam se trag”. A. Zaşciuk ajunge la concluzia că moldovenii din Basarabia, ca şi românii din Principate, sunt de origine occidentală şi provin din coloniştii romani. “Ei au fost, continuă el. sub influenţe diferite, dar au păstrat însă caracterul, strămoşilor lor Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slcave, Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi.

23

originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană”⁷. Mai pregnant decât aspectul istoric al originii romanice a românilor este exprimată la A. Zaşciuk comunitatea dintre locuitorii autohtoni ai Basarabiei şi cei din Principatele Române. Astfel, la începutul eseului despre cultura materială şi spirituală a moldovenilor, A. Zaşciuk se referă, de fapt, la identitatea dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului. El abordează tema raportului dintre basarabeni şi “fraţii lor din Principatele Române”⁸ şi caută să releveze trăsăturile de caracter ale românilor ca popor şi influenţele care au contribuit la modelarea sa, remarcând în primul rând, influenţa romană. O constatare deosebit de importantă a lui A. Zaşciuk, care nu se întâlneşte într-o formă atât de concisă şi sintetică la nici un alt autor, este cea privind evoluţia basarabenilor faţă de consângenii lor din Principate pe parcursul secolului al XLX-lea: deşi este vorba de acelaşi popor, datorită destinelor istorice diferite, printre românii basarabeni au apărut unele elemente distincte care vor contribui în perspectivă, după părerea sa, la formarea în Basarabia a unei noi naţiuni, cu unele particularităţi faţă de locuitorii României. A. Zaşciuk arată, evident, şi legătura istoriei Basarabiei cu istoria Principatelor Române, inclusiv prin citarea, în anexa lucrării sale, a unei liste complete de domnitori ai Principatelor⁹, el incluzând, de fapt, Basarabia în spaţiul istoriei româneşti (nu trebuie să uităm că lucrarea a fost scrisă deja după Unirea Principatelor).

Următoarea lucrare reprezentativă din epocă, cea de sub redacţia lui P. Batiatiuşkov, este deosebit de semnificativă prin importanţa informaţiilor despre imaginea pe care şi-o făceau ruşii despre locuitorii Basarabiei. P. Batiuşkov, fiind adeptul teoriei “patriei originare a slavilor” în spaţiul dunărean, nu acordă o atât de mare atenţie factorului “istoric” al originii romane a basarabenilor, evident, din cauze mai ales subiective. Totuşi, nici el nu poate face abstracţie de originea romanică a basarabenilor, la el însă dominând tendinţa de a exagera influenţa slavă asupra lor sau chiar de a vedea amprente slave când nu e cazul. Batiuşkov, desigur, nu poate face abstracţie de caracterul etnic contemporan .ii provinciei, şi, deşi din unele pasaje rezultă că îi consideră pe români fie semislavi, fie venetici, la un moment dat, recunoaşte că: ”Populaţia rurală nu ştia deloc ruseşte. Românii sunt cei mai numeroşi în Basarabia şi în mod firesc ei au privirile îndreptate spre compatrioţii lor din regatul României şi spre cei din Austria”¹⁰. Având în vedere implicaţia politică a lucrării sale, menţiunea dată confirmă că originea etnică a românilor era privită de autorii ruşi ca unul in principalele elemente de definire a identităţii. în lucrarea lui P. Kruşevan, are deseori a fost învinuit de antiromânism şi opinii politice radicale, originea romanică a basarabenilor este afirmată cât se poate de răspicat, dovedind ponderea însemnată a acestui element în portretul basarabenilor, vizibil şi

24

pentru cei mai puţin obiectivi observatori. P. Kruşevan scrie următoarele: “Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei, înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însuşi numele de români (romani) nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile ce au locuit în Moesia şi Dacia lui Traian şi coloniştii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor însă e mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”¹¹. Şi în acest studiu, deci, principalele elemente caracteristice ale romanităţii basarabenilor rămân trecutul legat de dominaţia romană în această regiune şi, mai ales, limba autohtonilor, argument de necontestat în afirmarea romanităţii. Interesante sunt şi unele consideraţii privind legătura dintre aspectul fizic al basarabenilor şi originea lor etnică, între care autorul citat vede un raport direct: “Dacă privim cu atenţie faţa moldoveanului, vedem trăsături şi forme deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din Forul roman”¹². Fireşte, Kruşevan nu putea merge atât de departe ca Zaşciuk în identificarea basarabenilor cu românii de peste Prut, însă e important însuşi faptul recunoaşterii originii romane.

În lucrările lui L. Casso găsim mai multe referiri poliaspectuale la problema care ne interesează. Nu ne vom opri pe larg la pasajele în care autorul relatează argumentele invocate de autohtoni în favoarea folosirii dreptului roman în Basarabia, pe care le-am invocat în alt context. în schimb, Casso ne aduce unele informaţii noi cu privire la impactul acestor argumente asupra situaţiei reale din provincie. El vorbeşte despre recunoaşterea romanităţii autohtonilor în scrisoarea de răspuns a tarului Alexandru I la petiţia înaintată de boierii basarabeni. precum şi de efectul acelotasi argumente în organizarea autonomiei Basarabiei¹³. Interesante sunt şi consideraţiile sale privind consecinţele influenţei romane asupra regiunii, precum şi cele privind continuitatea autohtonilor pe acest teritoriu. în pofida dominaţiei barbare, el aducând şi argumente din domeniul lingvisticii şi toponimiei¹⁴. Şi la Casso, de altfel, se poate urmări paralelismul dintre “aspectul istoric’” şi cel “contemporan” al romanităţii, el transferând cinat uneori, trăsăturile legate de originea “romană” a autohtonilor asupra situaţiei lot actuale. “Poporul acesta, se întreabă Casso. îşi aduce aminte el oare de nestatornicia destinului său politic? Îşi mai aduce el aminte cum în 1410, împreună cu polonezii, îi bătea pe

25

Cavalerii Ordinului Teutonic la Tannenberg, iar peste câtva timp voievodul moldovean Ştefan cel Mare îi nimicea pe aceiaşi polonezi în Suceava? îşi mai aduce el aminte cum la sfârşitul secolului al XVI-lea voievodul valah Mihai Viteazul îi arunca pe turci peste Dunăre, iar o sută de ani mai târziu voievodul Şerban Cantacuzino, împreună cu turcii, asedia Viena, însă fiind în înţelegere cu cei asediaţi, încarcă tunurile sale cu paie? îşi mai aduce oare aminte de permanentele ciocniri între statele vecine, în care el era nevoit să ia parte când, spre exemplu, la Râmnic românii luptau în acelaşi timp în armata turcă şi în cea austriacă, vărsând, astfel, sânge frăţesc? Să-i fie oare ţăranului acestuia mai uşor să-şi aducă aminte cum nu demult pe harabaua sa mergea în convoiul armatelor ruseşti spre Dunăre şi Balcani şi îşi scălda boii săi albi în Marea Marmara?”.

“Popoarele bătrâne, adaugă el, ca şi oamenii bătrâni, cu greu îşi aduc aminte de vremurile mai apropiate şi le place mai mult să se oprească în gândurile lor la amintirile lor din anii tinereţii. Tot aşa şi în basmele şi legendele populare ale Moldovei şi Valahiei cântăreţul se cufundă în adâncimea veacurilor şi în ceasurile de tristeţe şi opresiune, el bucuros face apel la atotputernicul vrăjitor, la bătrânul împărat, la nemuritorul Traian “¹⁵. Opoziţia pe care o face Casso între “memoria istorică” a poporului “ţărănesc” basarabean privind Evul Mediu/Epoca modernă şi cea antică este cât se poate de caracteristică. Este vorba, cu siguranţă nu de trăsăturile reale ale “memoriei istorice” a autohtonilor, ci de perspectiva lui Casso asupra ei. Casso vede, în originea romană şi tradiţiile legate de aceasta, esenţa identităţii basarabenilor în pofida tuturor influenţelor exercitate asupra lor de-a lungul istoriei. în aceste rânduri autohtonii apar ca o entitate imuabilă şi statică. Dincolo de aprecierea controversată a basarabenilor ca “popor bătrân”, care poate fi interpretată în cele mai diverse sensuri (de la afirmarea autohtonismului lor până la pieirea lor iminentă ca popor), afirmarea romanităţii ca element organic al geneticii etnice a basarabenilor este cât se poate de clară. Nu poate fi ignorată nici referirea lui Casso, din ultimele pagini ale lucrării menţionate, privind unele idei radicale exprimate de slavofili. unde el afirmă, încă o dată, caracterul romanic al românilor, opiniile lui Damlevski şi Batiuşkov (care reprezintă, după el, două “extreme”) fiind apreciate de el ca ţinând de domeniul “conjuncturilor”¹⁶. Casso, astfel, contribuie la explicarea modului de interpretare a problemei date de către autorii ruşi

În fine, L. Berg tratează problema romanităţii românilor basarabeni, atât în capitolul consacrat istoriei ţinutului, cât şi în cadrul descrierii etnografice a moldovenilor. Şi în acest caz putem urmări cele două “aspecte” de abordare a problemei menţionate, ele căpătând, astfel, caracter de constantă. L. Berg caută să urmărească originea locuitorilor din spaţiul danubian din cele mai vechi timpuri, pornind de la ipotezele arheologice şi continuând cu autorii antici până

26

în epoca romană (o trăsătură mai particulară). Fireşte, concluziile privind romanitatea autohtonilor coincid cu cele ale altor autori. în acest aspect, credem că sunt destul de elocvente câteva citate: “Cum au apărut românii în locurile unde trăiesc astăzi – Transilvania, Bucovina, Basarabia, România – este o chestiune discutabilă”¹⁷.

“Din datele arheologice rezultă că Basarabia era locuită din timpuri preistorice… Săpături făcute în 1902-03 în comuna Petreni, judeţul Bălţi, au arătat că omul trăia în aceste locuri din epoca neolitică şi anume în mileniul al treilea î. Jir. Populaţia aceasta, după unii savanţi occidentali, făcea parte din neamul tracilor”¹⁸.

“Pe timpul lui Herodot (mai scrie Berg), deci în secolul al V-lea î.Hr., sudul Rusiei de astăzi, prin urmare şi Basarabia, era ocupat de sciţi, neam de origine iraniană… Pe Dunăre sau Istros vecinii sciţilor erau geţii, o ramură a tracilor”¹⁹.

“Din cuvintele lui Ovidiu, care a trăit ca exilat la Tomis, pe malul Mării Negre, unde astăzi este Constanţa (…) rezultă că între gurile Dunării şi Nistru populaţia autohtonă era formată din geţi “^20.

“în timpul lui Strabon, adică la începutul secolului I d.Hr., pe malurile Dunării Inferioare trăiau doar ramuri înrudite, geţii şi dacii. Grecii şi romanii nu făceau deosebire între ei şi îi numeau cu acelaşi nume: grecii le ziceau geţi, romanii- daci”²¹.

“După descrierea făcută de Strabon se vede că sudul Basarabiei era ocupat de geţi. pe Nistru erau aşezaţi tirageţu (o ramură a geţilor), iar după geţi şi tirageţi în nordul Basarabiei locuiau bastarnii “²².

“Pe la jumătatea secolului I î.Hr. (continuă Berg), puterea daco-geţilor a ajuns la apogeul său”²³. “Dacă în timpul lui August daco-geţii au fost bătuţi de romani, în schimb în timpul lui Domiţian i-au bătut ei pe romani. Traian, în sfârşit, a reuşit în anul 105 d.Hr. să sfărâme puterea regelui Decebal şi să transforme Dacia în provincie romană”²⁴.

“Acest e\ eniment (adaugă Berg) a avut o importanţă primordială pentru toată istoria ulterioară a Peninsulei Balcanice, iar memoria groaznicului Traian şi astăzi trăieşte în legendele populare ale slavilor şi românilor”²⁵.

“Din Dacia lui Traian, a făcut parte şi Basarabia actuală în care până astăzi s-au păstrat două valuri de pământ enorme, zise ale lui Traian “²⁶.

27

“După cucerirea Daciei, Traian a luat imediat măsuri pentru colonizarea ei cu colonişti romani. Coloniştii aceştia foarte repede s-au amestecat cu dacii şi se prea poate ca românii actuali să fie până la un punct descendenţii acelor daco-romani”²⁷.

“Istoricul goţilor, episcopul Iordanes, autor din secolul al Vl-lea d. Hr., afirma că posesiunile goţilor se întindeau de la Dacia până la Don”²⁸.

în pofida unor insistenţe privind influenţa slavă în regiune, Berg nu poate nega romanitatea românilor, acordând, o importanţă mare epocii antice şi transferând şi el, implicit, evenimentele de atunci asupra situaţiei contemporane a autohtonilor. Descrierea etnografică a moldovenilor-îi oferă lui Berg un nou prilej de a afirma romanitatea basarabenilor, dar simultan, şi comunitatea lor cu românii de peste Prut. Astfel, el afirmă: “Moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia-Podolia, Herson şi Ekaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice”. Ca şi la alţi autori, un element de bază care defineşte romanitatea, cât şi, în general, identitatea basarabenilor este, pentru Berg, limba vorbită de ei. El consacră mai multe pagini problemei limbii, analizând destul de minuţios structura ei gramaticală, raportul dintre elementele latine şi slave în formarea ei, citând şi o listă destul de lungă de cuvinte latine şi slave pentru a ilustra acest raport. El atrage atenţia şi asupra particularităţilor limbii vorbite în Basarabia (unele specificităţi dialectologice). Deşi caută să sublinieze, în special, factorii care dovedesc influenţa slavă asupra limbii lor, esenţa romanică a autohtonilor este doar confirmată prin relatările lui Berg. Aceleaşi trăsături pot fi urmărite şi în analiza teoriilor provenienţei românilor, acest autor fiind mai deschis pluralităţii de ipoteze decât, de exemplu, Batiuşkov²⁹. E interesantă şi admiterea de către Berg a continuităţii istorice dintre vechiul Principat al Moldovei şi Basarabia atât prin tratarea unor probleme legate de proprietatea funciară³⁰, cât şi în capitolul istoric al cărţii sale, în momentul relatării unor evenimente din istoria medievală şi modernă a acestei regiuni. Cităm pentru exemplificare: “Moldova s-a despărţit de Ungaria în jurul anului 1360 La început hotarele ei se mărgineau la regiunea Bucovinei, curând însă s-a întins până la Nistru şi Marea Neagră “³¹.

“în timpul dorumei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) cea mai mare parte o Basarabiei era deja in stăpânirea moldovenilor”³².

“Moldova în timpul domnitorului Ştefan (1457-1504), căruia românii îi zic cel Mare”, a atins culmea puterii sale. Pe vremea acestui domn pentru prima

28

dată au apărut în Moldova turcii. Ei au distrvs, cu această ocazie, cetăţile moldoveneşti Chilia, Akkerman (Cetatea Albă), Bender (Tighina) şi Soroca. Mari foloase însă aceasta nu le-a adus, deoarece ei n-au fost în stare să menţină acele cuceriri”³³.

“In timpul lui Bogdan al HI-lea (1504-1517), fiul lui Ştefan, Moldova s-a declarat de bună voie vasală Turciei (1511), în condiţii destul de avantajoase: ţara a păstrat o autonomie interioară completă, turcii nu aveau dreptul nici să cumpere pământuri în Moldova şi nici să se stabilească acolo. în schimb, domnitorul ales trebuia să fie confirmat de Poartă şi Moldova era obligată să dea Turciei un tribut anual de 4000 ducaţi şi 40 de şoimi şi să dea în caz de nevoie 40 de soldaţi. Mai târziu tributul a fost mărit”³⁴.

“Domnitorul valah Mihai Viteazul, în anul 1600, a reuşit pentru un moment să întrunească sub sceptrul său Transilvania, Valahia şi Moldova, inclusiv Basarabia, însă în anul următor el a fost asasinat şi statul său s-a destrămat “³⁵.

“în a doua jumătate a secolului al XVII-lea domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi nu pentru mult timp, «despot al Moldovei şi Ucrainei» “³⁶.

“După bătălia de la Poltava care i-a asigurat Ucraina. Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul Principatelor Dunărene Intrând în legătură cu Constantin Brănco\eanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru, în 1711, a trecut Nistrul la Soroca, a fost însă bătut de turci pe Prut, in apropiere de târgul Stănileşti “³⁷.

Constatăm la acest autor relevarea aceloraşi trăsături constante, ceea ce ne permite să conchidem că romanitatea basarabenilor şi comunitatea lor istorică cu locuitorii Principatelor constituiau repere de o mare importanţă pentru definirea identităţii lor în istoriografia rusă din epoca cercetată.

O problemă asupra căreia a insistat îndeosebi Casso este cea legată de opiniile unor slavofili sau oameni de stat ruşi asupra oportunităţii restituirii Basarabiei României sau asupra inutilităţii a acestei achiziţii teritoriale pentru Imperiul Rus. Trebuie să fim însă foarte prudenţi în tratarea acestui aspect, fiindcă după aceste constatări aparent favorabile drepturilor României asupra Basarabiei deseori se ascund motive de o cu totul altă natură. Această constatare se impune, în virtutea faptului că la prima vedere s-ar părea că se admite fără echivoc apartenenţa Basarabiei României, deşi, de cele mai multe ori, lucrurile

29

nu sunt deloc aşa de simple. Casso se referă în lucrarea sa la opiniile lui Danilevski şi Kuropatkin pentru a ilustra acest curent, pe care îl califică drept “radical”. într-adevăr, în cartea “Rusia şi Europa ” , apărută în 1871, Danilevski se exprimă clar în favoarea retrocedării Basarabiei României (v. mai sus). însă această afirmaţie nu poate fi ruptă din context. Danilevski era principalul ideolog al slavofilismului din perioada dată, şi această afirmaţie poate fi înţeleasă deplin doar în cadrul sistemului construit de Danilevski în cartea sa, care privea atât sistemul relaţiilor Rusiei cu vecinii ei balcanici, inclusiv cu România, cât şi locul şi rolul Rusiei în istoria universală, care erau văzute de autorul menţionat într-o perspectivă mult mai largă. Această afirmaţie nu însemna doar recunoaşterea totală a “principiului naţionalităţilor”, ci servea interesele viitoare ale Rusiei, aşa cum le concepea Danilevski. De aceeaşi natură este, probabil, şi afirmaţia lui Tihomirov, citată de către A. Crihan³⁸, şi care, în plus. se limita doar la cedări “parţiale” în favoarea României. Mai interesantă şi mai nuanţată este opinia generalului A. Kuropatkin, redată de L.A. Casso: “Nu demult unul dintre scriitorii noştri militari, Kuropatkin, făcând bilanţul războaielor noastre balcanice, a ajuns la concluzia că Rusia şi-a atins frontierele ei naturale la 1792, în urma Tratatului de pace de la Iaşi, care i-a asigurat posesiunea malului stâng al Nistrului. în timp ce campaniile ulterioare împotriva Turciei n-au adăugat celorlalte achiziţii decât o “fâşie de pământ”, cum numeşte el teritoriul cuprins între Nistru şi Prut. “³⁹. Evident, Kuropatkin are în vedere perspectiva militară a problemei, şi nu pe cea istorică sau politică, având dreptate în sensul că, sub aspect militar, Basarabia era mai curând un impediment decât o contribuţie la securitatea graniţelor Imperiului, această abordare trezind chiar indignarea lui Casso. Mai interesant ni se pare alt citat al lui Kuropatkin, conţinut în lucrarea a lui A. Crihan: “Poporul român al Basarabiei anexate acum 100 de ani trăieşte şi azi cu totul la o parte şi izolat de populaţia rusă. Nu poate fi nici o îndoială că, dacă la începutul secolului al XIX-lea, Principatele ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi i .mas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi avut două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei In viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”⁴⁰. Acest citat este destul de semnificativ. De rând cu constatarea unor fapte reale (basarabenii – o parte din poporul român izolarea lor de ruşi), este evident că concluziile lui Kuropatkin decurg, în prunul rând. din interesele Rusiei, Basarabia fiind privită ca o achiziţie neraţională şi chiar rnculoasă pentru viitorul Rusiei. De acelaşi ordin este şi constatarea privind “înstrăinarea” şi chiar “adversitatea” românilor faţă de ruşi, Kuropatkin

30

semnalând nu un drept legitim al României asupra Basarabiei, ci o complicaţie pentru Rusia. Afirmaţia generalului rus accentuează, fireşte, şi acest drept, dar pe noi ne interesează unghiul abordării problemei, care porneşte nu de la interesele României, ci de la cele ale Rusiei în regiune. Credem că au fost necesare aceste precizări, pentru a nu cădea în capcana admiterii sine qua non a drepturilor româneşti asupra Basarabiei de către autorii ruşi acolo, unde se urmăreau, în ultimă instanţă, cu totul alte scopuri ale discursului lor politic şi istoric.

Atitudinea autohtonilor faţă de ruşi şi raporturile între ei. Reflectarea lor prin prisma operelor autorilor ruşi din epocă

Problema relaţiilor între autohtoni şi ruşi sau etniile colonizate mai târziu de aceştia este un aspect foarte important al demersului nostru mai ales din perspectiva înţelegerii aspectului diferenţei în cadrul identităţii (adică a raportării faţă de străini a autohtonilor). Identificarea procesului dat din surse primare este, practic, imposibilă, dată fiind lipsa mijloacelor de exprimare a opiniei autohtonilor în Basarabia secolului al XDC-lea – începutului de secol XX. De aceea ne vom mita doar la elementele indirecte ce pot fi deduse din unele relatări ale autorilor deja menţionaţi. Mai întâi se impun câteva consideraţii teoretice Există unele elemente care determină construcţia identităţii unui popor în perspectiva transformării ei în identitate naţională. Vom încerca să explicăm, în continuare, de ce nu găsim, pe de o parte, elementele constitutive ale identităţii naţionale la basarabenii din epocă, şi, pe de altă pare, să detaliem opinia noastră privind păstrarea unei identităţi etnice, culturale, ca o contrapondere încercărilor de impunere a influenţei ruse în regiune.

în orice construcţie identitară e necesară o combinare a mai multor factori care ar contribui la definitivarea acesteia. Un istoric român a făcut, după părerea noastră, o clasificare destul de reuşită a acestora⁴¹. Se pot, astfel, identifica mai mulţi factori identitan de bază, printre care: 1) numele naţional propriu; 2) limba naţională; 3) comunitatea de religie; 4) apariţia unei istoriografii naţionale; 5) unitatea politică, implicit existenţa unui stat naţional/etnic propriu; 6) o identitate . ulturală bine definită şi dezvoltată. Evident că despre ultimii trei factori nu pc^te fi vorba în condiţiile Basarabiei de atunci. Pe de altă parte, primii trei factor se întâlnesc, într-adevăr, în operele autorilor ruşi din epocă ca fiind caract^-istici locuitorilor autohtoni ai Basarabiei. însă aici intervine raportul comclex între realitate şi reflectarea ei de către gândirea umană. Identificarea ce către autori a acestor factori nu înseamnă şi conştientizarea lor de către proprii purtători. Astfel, referitor la numele atribuit sie de basarabeni autori menţionaţi nu sunt univoci, folosind atât denumirea de moldoveni, cât şi de români, afirmând, uneori, lucruri contradictorii ‘privind

31

autoidentificarea autohtonilor (v. mai sus). Oricum, evident, între aceste două etnonime nu exista, în epocă, vreo opoziţie cât de cât definită. Etnonimul moldovean trimitea la identificarea teritorială cu Principatul Moldovei, iar cel de român (rumân) nu căpătase, probabil, pentru ţăranii basarabeni conotaţie etnică, şi, cu atât mai mult, naţională, păstrându-şi încă conotaţiile sociale. însăşi pluralitatea acestor nume indică nesiguranţa valenţelor lor identitare. Problema limbii şi religiei ca factori identitari a fost analizată mai sus, în alte contexte, de aceea nu vom insista aici asupra lor. Totuşi, se pare că limba a fost principalul factor de diferenţă între autohtoni şi ceilalţi, fapt indicat şi de persistenţa revendicărilor legate de ea pe întreg parcursul dominaţiei ruseşti.

Este destul de greu să identificăm momentele de manifestare a identităţii reactive autohtone, mai ales datorită relatărilor extrem de lapidare ale autorilor ruşi privind această problemă. Totuşi, se disting unele momente caracteristice în care autohtonii şi-au manifestat atitudinea faţă de ruşi, semnalate în operele tutorilor menţionaţi. Este vorba, în principal, de trei momente legate de unele circumstanţe istorice, militare sau politice. Ca exemple se pot aduce: 1) atitudinea negativă a populaţiei locale faţă de armata de ocupaţie în anii premergători anexării; 2) emigrarea în masă peste Prut a basarabenilor în primii ani de stăpânire rusă (una din cele mai controversate probleme); 3) rezistenţa boierimii locale faţă de măsurile centralizatoare ruse, o cauză de bază a desfiinţării autonomiei Basarabiei. Aceste momente sunt destul de elocvente în .ea ce priveşte rolul involuntar al autorităţilor ruse în cristalizarea senti-. ntului de diferenţă a autohtonilor faţă de ei. Nu trebuie să exagerăm, fireşte, caracterul de circumstanţă al unor evenimente, noi invocându-le, mai ales, nu pentru importanţa lor intrinsecă, ci ca o ilustrare a unei tendinţe mai generale şi, în plus, datorită reflectării lor de către autorii care ne interesează.

Reflectarea atitudinii autohtonilor faţă de trupele ruse în timpul războiului din 1806-1812 nu este o temă abordată de majoritatea autorilor, dată fiind erioritatea acestor evenimente anexării propriu-zise a Basarabiei. Prin găţia materialului pe această temă se distinge, în particular, lucrarea lui Casso “Rossija na Dunae…”. Specificul tematicii abordate şi-a lăsat, desigur, amprenta asupra atingerii acestui aspect. Deosebit de importantă ni se pare frecvenţa cu care se referă Casso la acest subiect. Se remarcă imediat atitudinea negativă netă a autohtonilor faţă de trupele ruse de ocupaţie Sigur, cauzele directe ale acesteia sunt pur conjuncturale (devastarea Principatelor, inclusiv a Basarabiei, de trupele ruse; exploatarea iraţională a resurselor lor pentru ecesităţile armatei; comportarea arogantă a ofiţerilor şi soldaţilor ruşi etc.)⁴². insă. din aceste pasaje ale lui Casso, se degajează concluzia trezirii reacţiei autohtonilor faţă de politica rusă în Principate. Aceasta ilustrează rolul pe care, indirect, 1-a avut dominaţia rusă asupra consolidării spiritului comunitar / identitar al autohtonilor.

32

Mult mai pe larg e reflectată în literatura rusă din epocă migraţia în masă a basarabenilor peste Prut imediat după anexare. Tratarea acestui aspect ncesită multă precauţie, pentru a nu cădea în extrema legării directe a acestui fenomen cu sentimentul adversităţii organice a autohtonilor faţă de ruşi şi sentimentului de apartenenţă a lor spaţiului identitar românesc. Sigur, că lucrurile nu au stat nici pe departe aşa. Cauzele, aşa cum au fost identificate ele de către autorii ruşi, nu lasă nici un fundament pentru asemenea afirmaţii categorice. Tema dată e abordată deja de primii autori care au scris despre Basarabia, în virtutea stringenţei ei în primii ani de dominaţie rusă, această emigrare ducând, după unii, chiar la “depopularea” Basarabiei. Prima menţiune directă a emigrării basarabenilor peste Prut se întâlneşte la Zaşciuk, care semnalează acest fenomen datorită impactului său asupra dinamicii populaţiei basarabene pe parcursul secolului al XIX-lea⁴³. în continuare Zaşciuk citează opinia unui funcţionar rus, Somov, privind cauzele emigrării basarabenilor peste Prut, opinie care confirmă înţelegerea de către autorităţile ruse a potenţialului “exploziv’” pe care acest proces îl poate avea asupra dominaţiei ruse în Basarabia şi, implicit, a consolidării conştiinţei diferenţei autohtonilor faţă de ruşi⁴⁴. De această emigrare, “fugă” a basarabenilor peste Prut nu uită nici Batiuşkov, care vede în aceasta o cauză de bază (mai curând un pretext) pentru colonizarea Basarabiei cu elemente alogene, el nereferindu-se, însă, la cauzele acesteia⁴⁵. însă această problemă e tratată cel mai complet şi multilateral, fără îndoială. în lucrarea lui Casso. Anume la el întâlnim afirmaţia despre “depopularea” Basarabiei, pusă în contradicţie cu frumuseţile naturii acestei regiuni (deşi la autorii ruşi e observabilă tendinţa de a exagera proporţiile acestei “depopulăn”‘, evident, din motive subiective)⁴⁶. Casso nu se mulţumeşte cu constatarea faptului emigrării, căutând să-I determine cauzele. Astfel, el menţionează natura conjuncturală a acestora (bazate pe zvonuri, ştiri nesigure etc). însă el menţionează şi unele cauze reale (starea deplorabilă a populaţiei în urma războiului etc), accentuând mai ales consecinţele (neîncrederea în autorităţile ruse), ridicând fenomenul la proporţiile unei psihoze generale, numită de el “la grande peur”⁴⁷. Aceste constatări sunt foarte preţioase în aspectul influenţei factorilor psihologici asupra consolidării “diferenţei’” autohtonilor faţă de spaţiul rusesc, perceput în acest caz de ei ca “străin”, ei preferând “stăpânirea otomană celei pravoslavnice” ruseşti. Acuitatea problemei a fost percepută ca atare şi de autorităţile ruseşti ale vremii, reformele întreprinse în timpul lui Alexandru I fund determinate, în mare parte, şi de necesitatea opririi acestui “exod”. Acest caz este deosebit de grăitor pentru a înţelege formarea unui sentiment de înstrăinare a unei comunităţi de un spaţiu nou pentru ea datorită unor cauze,

33

aparent, total nesemnificative. Berg nu se referă pe larg la acest proces, deşi abordează problema atitudinii diferitelor pături ale societăţii basarabene faţă de dominaţia rusă în primii ani după anexare⁴⁸, vorbind apoi şi despre cauzele colonizării Basarabiei cu alogeni şi despre dinamica populaţiei în Basarabia pe parcursul secolului al XIX-lea⁴⁹. Totuşi, el relatează cauzele emigrării în masă a românilor peste Prut în viziunea ţarului Alexandru I, aducând unele adăugiri preţioase la înţelegerea acestui eveniment de contemporanii săi, cât şi arătând, fie şi indirect, importanţa sa, prin implicarea ţarului în rezolvarea problemei. în general, însă, se pot urmări aceleaşi tendinţe chiar şi din relatările incomplete ale lui Berg, ceea ce demonstrează importanţa acestui factor pentru consolidarea sentimentului de diferenţă a autohtonilor faţă de ceilalţi.

Atitudinea faţă de ruşi a autohtonilor, şi mai ales a boierimii, a avut un impact considerabil şi asupra evoluţiei politice a Basarabiei, în particular asupra lichidării autonomiei. Nu poate fi contestat faptul, că organele autonomiei locale basarabene erau privite de autorii ruşi ca un factor de natură să accentueze particularismul basarabenilor în cadrul Imperiului Rus. în perioada existenţei autonomiei Basarabiei nu se putea, evident, vorbi de un naţionalism rus, ci de tendinţa autorităţilor ruse de uniformizare a organizării interne a Imperiului. în aceasta ordine de idei, organele de administrare locală, ca şi o exprimare cât de cât clară a diferenţelor în cadrul unităţii organice a Imperiului era privită anume ca o ameninţare la adresa acestei uniformizări De aici şi atenţia acordată de unii autori factorului atitudinii negative a basarabenilor faţă de autorităţile ruseşti sau ineficientei organelor locale, mai ales a Consiliului Suprem. Astfel, Zaşciuk menţionează explicit ostilitatea manifestată de basarabeni (se subînţeleg mai ales boierii) faţă de măsurile ruseşti şi chiar încercările lor de a bloca lucrul funcţionarilor ruşi⁵⁰, acesta fiind considerat unul dintre principalele impedimente în calea organizării noii provincii de către autorităţi. Şi la Batiuşkov întâlnim menţiuni despre poziţia autohtonilor faţă de măsurile ruseşti în Basarabia, care nici la el nu ne apare tocmai favorabilă51, el arătând. în continuare, şi rezistenţa ţăranilor basarabeni faţă de reglementările funciare ruseşti52. Astfel, constatăm, că reacţia autohtonilor nu purta un caracter organizat, ci în cea mai mare parte spontan doar premisele pe care se sprijineau diferite pături erau diverse: în timp ce boierii invocau ‘”obiceiul pământului”‘ şi “legile locale”, ţăranii căutau să-şi conserve situaţia materială şi socială atinsă în trecut. De fapt, consolidarea identităţii autohtonilor ca reacţie faţă de politica guvernului rus era un proces neconştientizat de însăşi subiecţii săi. Constatări similare celor ale altor autori sunt făcute şi de Casso. care are o poziţie negativă faţă de atitudinea moldovenilor: astfel, el arată neîncrederea în autorităţile

34

ruseşti şi tendinţa de a limita amestecul funcţionarilor ruşi în viaţa internă a provinciei şi de a păstra autonomia locală⁵³. Observăm iarăşi manifestarea unei diferenţe reactive a autohtonilor, iar autonomia, care a fost, de fapt, concepută şi aplicată tot de autorităţile ruseşti, devine treptat o problemă de identitate. Apare, fireşte, întrebarea: de ce nu a suscitat lichidarea autonomiei o rezistenţă mai activă a autohtonilor? Credem că acest fapt se poate explica atât prin faza incipientă de formare a ceea ce noi am numit diferenţă reactivă, cât şi deja menţionatei neconştientizări a acestui proces, care va continua şi după 1828. Berg nu aduce elemente noi la schema deja creionată de alţi autori, deşi, cum am mai spus, se referă şi el la poziţia autohtonilor faţă de dominaţia rusă în Basarabia⁵⁴. în concluzie, se poate spune că atitudinea moldovenilor faţă de ruşi s-a modelat în mare parte sub impactul acţiunilor acestora, putându-se vorbi de o reflectare dublă a realităţii în acest caz (mai întâi prin prisma mentalităţii tradiţionale, apoi prin cea a opiniilor autorilor citaţi).

Se impun câteva constatări privind cauzele păstrării identităţii tradiţionale în rândurile basarabenilor şi a neînsemnătăţii impactului ideologiei de stat (imperiale) ruse asupra mentalităţii majorităţii autohtonilor. In acest aspect, constatăm un paradox: factorii care au făcut imposibilă existenţa unui concept al identităţii naţionale (prin definiţie româneşti) în epoca dată la românii basarabeni, au făcut imposibilă şi implantarea durabilă a conştiinţei apartenenţei la un spaţiu bine definit identitar rus (deşi nu trebuie negate unele progrese ale acestei tendinţe, ele au atins o pătură extrem de subţire a autohtonilor). Anume, este vorba de ruralitate (v. mai sus), care a permis conservarea unei identităţi tradiţionale refractară la impunerea idei naţionale, indiferent de esenţa ei. Cu alte cuvinte, neincluderea deplină în civilizaţia modernă a majorităţii populaţiei Basarabiei a împiedicat şi influenţa asupra ei a ideii naţionale româneşti. însă şi a celei ruseşti, ea rămânând, oarecum, în afara proiectelor naţionale ale acestor două spaţii. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, lipsa eforturilor din partea fiecăruia din ele de a include regiunea dată în sfera sa, însă ambii potenţiali interesaţi se loveau de piedici de netrecut: Rusia – de realitatea etnică majoritar românească a provinciei; România – de lipsa unei conştiinţe româneşti în cadrul acestei etnii (spre deosebire, bunăoară, de Transilvania). Autorii ruşi nu puteau să nu observe, desigur, această conservare a identităţilor tradiţionale, ca şi rezis;enţa ţăranilor basarabeni la “modernizare” în sensul acceptării necondiţionate a unei “variante naţionale”. Nu vom repeta citatele deja mertic îate mai sus, mulţumindu-ne să arătăm doar tendinţele generale ale scrieri 3r ruseşti în această privinţă. Este elocventă, mai întâi de toate, admiraţia pentru ‘puritatea” tradiţiilor patriarhale ale ţăranilor, exprimate, cum am văzut, de cvasitotalitatea autorilor ruşi. De această constatare este legată, fireşte, şi tendinţa de a-l vedea pa ţăranii moldoveni ca “îndepărtaţi de civilizaţie”, trăind, cel puţin spiritual, într-un trecut imemorial (v. opiniile lui Casso). De acelaşi

35

ordin este şi referirea la obiceiurile populare: se pare că ţăranii basarabeni nu mai aparţin prezentului, ci prin tot traiul lor sunt legaţi de trecut, de tradiţie. Expresiile de genul “obiceiuri barbare” (Zaşciuk) sau “mediul sclaviei” (Kruşevan), deşi au, sigur, şi conotaţii negative (mai ales referitor la păturile superioare) par să indice aceeaşi depărtare de “civilizaţie”. Nu mai puţin importantă este şi axarea asupra identităţii culturale a lor care se degajă din operele analizate. Religiozitatea şi viaţa cotidiană încărcată de tradiţiile, obiceiurile şi credinţele antice par să reprezinte pentru autorii ruşi chintesenţa tradiţionalismului ţărănimii basarabene. De aici şi înţelegerea de către unii autori a importanţei educaţiei ca mijloc de socializare şi, deci, de includere a ţăranilor basarabeni în spaţiul identitar rus nu doar formal, ci şi în mod real. Astfel, cred, trebuie interpretat celebrul citat al lui Batiuşkov, devenit deja clasic şi chiar repetat până la saturaţie, despre modalitatea de a-I face pe moldoveni “pe jumătate ruşi… prin şcoală” sau constatarea, devenită şi ea o banalitate, a rusificării Basarabiei prin două mijloace de bază: şcoala şi biserica. în aceeaşi ordine de idei, este grăitoare şi o altă afirmaţie a! aceluiaşi Batiuşkov, şi anume: “în ce ne priveşte putem afirma că nu numai în satele mai izolate ale Basarabiei, ci în plin Chişinăul noi am întâlnit ţărani moldoveni care nu ştiau nici un cuvânt rusesc. Adaug că această ignoranţă a limbii ruse nu trebuie pusă pe socoteala tendinţelor separatiste, ci pe aceea a izolării lor “⁵⁵. Rezumând aceste consideraţii, putem spune că identitatea basarabenilor în operele autorilor ruşi era în mare parte interpretată prin prisma tradiţionalismului ţărănesc, care, într-adevăr, a avut un rol extrem de important, deşi ambiguu, în formarea identităţii reactive a basarabenilor, ea fiind atât o frână în calea formării identităţii lor naţionale, cât şi un catalizator indirect al păstrării identităţii etnice şi culturale a majorităţii autohtonilor într-un mediu cu valenţe identitare destul de puternice – cel rusesc.

Am căutat, prin aceste încercări de analiză, să ne detaşăm, pe de o parte, de perspectiva naţionalistă şi să elucidăm acele laturi ale realităţii, în care într-adevăr putem găsi elemente de identitate a basarabenilor şi, pe de altă parte, să disociem esenţa obiectivă, dar şi subiectivă a interpretării acestei realităţi de către autorii ruşi analizaţi în rândurile de mai sus. având în vedere particularităţile vizunii fiecărui autor în parte, dar şi trăsăturile asemănătoare, care fac din istoriografia rusă a secolului al XlVlea – începutul secolului al XX-lea, cu toate inconsecvenţele ei, un tot unitar şi coerent.

Note:

1. P.P. Svinin, Opisanie Bessarabskoj Gubernii, în revista “Zapiski Odesskogo Obşcestva. Istorii I Drevnostei”. 1867. vol. VI. pag. 220. Cit. după: A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti. Bucureşti, 1995.

2. F.F. Vighel Vospommania, Moscova, 1865, voi. VI, pag. 98.

3. Ignatij Jakovenko, Opisame Moldavii I Valahii 1 rossijskoj Bessarabii, St.-Petersburg. 1828

4. Ibidem p. 81- 82 3

5. Ibidem. p 84-89.

6. A Zaşciuk. op. cit. vol. I, p VII-IX: p. 145-146.

7. A Zaşciuk. op. cit., p 151. Cit. după: A. Crihan. Drepturile românilor…

8. A Zaşciuk. op. cit., voi. I, p. 450.

9. Ibidem, voi. II, p. 253-260.

10. Batiuşkov, op. cit., p. 174.

11. P. Kruşevan. Bessarabia, gheograficeskii, istoriceskii statisticeskii, economiceskii, literaturnii i spravocmîi sbornik, Moscova, 1903 p. 223.

12. Ibidem,p. 175.

13. L.A Casso. Vizantijskoe pravo…, p. 8-9

14. Ibidem, p. 14

15. L. Casso. Rossija na Dunaje. p 227

16. Ibidem, p 229

17. L.S. Berg. op. cit., p. VIII.

18. Ibidem, p 89.

19. Ibidem, p 35.

20. L.S. Berg, op. cit., p. 44.

21. Ibidem, p 45.

22. Ibidem.

23. P.A. Kruşevan, op. cit., p 71

24. L.S. Berg. op. cit., p. 45

25. Ibidem, p 46.

26. Ibidem, p 49-50.

27. Ibidem, p 46

28. Ibidem, p 47 Cit. după A Crihan. Drepturile românilor..

29. LS Berg, op cit. P 86 90

30. Ibidem, p 102 -106

31. Ibidem, p 56

32. Ibidem, p 57

33. Ibidem.

34. Ibidem, p 58

35. Ibidem, p 59 – 60

36. Ibidem, p 60

37. Ibidem, p 61

38. L T Tihomirov, La Russie politique et sociale. Paris, 1886. p 41 Cit după A Crihan. Drepiui île românilor

39. Casso, Rossija na Dunae. ., p. 229.

40. A.B. Kuropatkin, Zadaci russkoj armii, St-Petersburg, 1910, p. 338 Cit. după A Crihan Dieptunle românilor…

41. A. Pippidi, Identitate etnoculturala în spaţiul românesc. Probleme de metodă… volum îngrijit de Al. Zub, Iaşi, 1996, p 56-79

42. L A Casso, Rossija na Dunae…, p. 31-32, 64-65, 75-76, 87-88, 127-.128

43. A Zaşciuk, op. cit., voi. I, p. 148.

44. Ibidem, vol. II, p. 85.

45. P.N. Batiuşkov, op cit. p. 136-137.

46. L.A. Casso, op. cit, p. 190-191.

47. Ibidem, p. 202-204

48. L.S. Berg, op. cit., p 67

49. Ibidem, p. 83-85

50. A Zaşciuk. op. cit. vol. II p. 83

51. P N Batiuşkov. op. cit. зю 150

52. Ibidem, p. 152

53. A Casso, Rossija na Dunae..p. 206-208.

54. L.S. Berg, op cit, p. 67-68.

55. P.N. Batiuşkov, op. cu, p. 175.

Igor Şarov, Andrei Cuşco. Identitatea naţională a basarabenilor în istoriografia rusă din secolul XIX //Basarabia: dilemele identităţii. Iaşi, 2002.

Proclamaţia denatura în mod voit realitatea istorică care era cu totul alta. Românii basarabeni se aflau într-o considerabilă înapoiere economică, dar mai ales, culturală. Numărul şcolilor era extrem de redus. în 1875, de pildă, pe tot cuprinsul Basarabiei se aflau doar 355 de şcoli primare urbane şi rurale, în care învăţau 28 186 de elevi. Efectivul şcolarilor era foarte mic dacă-1 raportăm la o populaţie de 1 052 013 de locuitori. După mai bine de douăzeci de ani, numărul şcolilor primare a crescut la 591, frecventate de 46 802 de elevi, în 1906 s-a ajuns la 1 007, ca după mai bine de un deceniu să funcţioneze 1 383, total insuficiente. Cei mai dezavantajaţi erau românii, care, deşi formau majoritatea populaţiei, aveau cei mai mulţi neştiutori de carte. Conform statisticilor vremii, între anii 1907-1918 numai 15,5% din bărbaţii români şi doar 1, 7% din românce ştiau să scrie şi să citească, faţă de 65, 6% bărbaţi şi 62,9% femei, pentru germani, 55,6% respectiv, 52,9% polonezi, 49,6% şi 24,1% evrei, 42,3% şi 11,5% ruşi; 31,4% respectiv, 6, 4% pentru bulgari etc.². Această tristă realitate era prezentată şi de С.V. Popescu într-o broşură intitulată Basarabia sub stăpânirea rusească, publicată la Chişinău, în 1912, cu ocazia centenarului răpirii Basarabiei. Autorul înfăţişa măsurile luate de autorităţile ţariste în vederea nimicirii şcolilor şi seminariilor moldoveneşti. CV. Popescu demasca acţiunile întreprinse de stăpânirea ţaristă pentru înlăturarea limbii autohtone ca obiect de învăţământ în

[52]

seminariile teologice şi din liceul de la Chişinău şi introducerea limbii ruse în biserică, despre .prigonirea elementului moldovenesc în aşezămintele guberniale de la 1870 încoace şi despre multe alte nedreptăti ce s-au făcut moldovenilor în timp de 100 de ani³. în anul 1912 s-a discutat în Adunarea Zemstvei guberniale chestiunea introducerii limbii moldoveneşti în şcoală, problemă ridicată şi susţinută mai ales de Pavel Gore, dar fără succes⁴.

O situaţie la fel de grea avea şi biserica ortodoxă romană din Basarabia. După unele informaşi, în Chişinău, la 1912, existau numai doua biserici unde se făcea serviciu religios în limba română: Sfântul Ilie şi Sfântul Haralambie⁵.

În pofida măsurilor aspre întreprinse de autorităţile de la Petersburg, românii basarabeni au rezistat cu străşnicie acestor presiuni, opunându-se cu îndârjire politicii sistematice de deznaţionalizare, promovată cu consecvenţă de guvernanţii ţarişti. Ei şi-au păstrat cu tenacitate limba strămoşească, tradiţiile, obiceiurile, specificul natio-nal, moştenite din generaţie în generaţie. Relevând acest lucru, cărturarul basarabean Dimitrie C. Moruzi scria, într-o lucrare publicată în 1912 la Bucureşti, că .oricât de mic a fost numărul latinilor din Basarabia şi de mare numărul slavilor, oricât de amărâtă viaţa de cuceriţi, departe de a se nimici, niciodată nu se vor putea slaviza. Dimpotrivă, ei vor latiniza pe slavi”. Din aceste motive, autorul încheia plin de optimism: .Mai treacă peste mândrii noştri moldoveni din Basarabia şi câte au trecut peste dânşii în 100 de ani că tot Moldoveni vor rămânea”, vorba lor, mă rog: Apa curge, pietrele rămân”⁶.,

Chiar membri ai administraţiei ruse au recunoscut că românii au fost primii locuitori ai Basarabiei. Unul dintre aceştia, părintele Lascov, membru în comitetul însărcinat de autorităţile ţariste pentru pregătirea centenarului răpirii Basarabiei, a primit dispoziţia să editeze un volum omagial pe care 1-a intitulat: Basarabia cu ocazia centenarului de 100 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti. El avea să recunoască în paginile lucrării cu multă obiectivitate că «Poporul cel mai vechiu din Basarabia sunt moldovenii, după datele oficiale sunt 48%, în realitate, ei formează 70% din toată populaţia”⁷.

În adevăr, românii moldoveni constituiau majoritatea populaţiei chiar dacă mulţi dintre ei au fost deportaţi, li s-au schimbat numele fiind rusificaţi, iar sute de mii de alogeni: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei, armeni, germani au fost colonizaţi cu multă generozitate, primind pământuri întinse, fertile şi largi privilegii. în 1910, după statisticile întocmite de Nikolai Nikolaevici Durnovo, care nu prezintă datele reale referitoare la ponderea românilor, populaţia Basarabiei se cifra la 2 440 000 de locuitori, din care 1 366 300 erau români (56%), 461 000 ucraineni şi malo-ruşi (18,9%), 150 000 bulgari şi găgăuzi, 286 000 evrei şi alte minorităţi (25,1%)⁸.

Populaţia urbană era însă majoritar alogenă, la celebrarea” centenarului stăpânirii ruseşti în Basarabia, la oraşe trăiau 14, 7% din totalul populaţiei acestei provincii, adică mai puţin de 370 000 de locuitori, din care 37,2% evrei, 24,4% ruşi, 15,8% ucraineni, 14,2% români şi 8,4% alte naţionalităţi. Deci românii locuiau în general la sate. Ponderea mică a populatiei urbane dovedeşte înapoierea economică, în special, industrială a acestei provincii. Marile oraşe: Chişinău, mai ales ca reşedinţă gubernială, dar şi Cetatea Albă, Tighina şi Ismail, ca reşedinţe tinutale, aveau aspectul unor oraşe ruseşti: inscripţii şi firme în limba rusă, străzi care purtau numele unor împăraţi şi scriitori ruşi, monumente reprezentând ţari ruşi, biblioteci cu cărţi ruseşti, biserici în care slujba se oficia în limba rusă. Acestea dovedesc că, în marile oraşe,

[53]

politica de rusificare promovată de guvernanţii ruşi era foarte puternică, eficientă şi bine organizată.

În schimb, existau numeroase oraşe şi târguri care şi-au păstrat aproape complet aspectul în factura moldovenească, ca, de exemplu: Orhei, Hotin, Brânceni, Noua Suliţă şi altele⁹.

Populaţia românească de aici şi, mai ales, cea din lumea satelor basarabene, în pofida politicii de rusificare a înţeles că păstrarea limbii, a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti reprezintă o cerinţă primordială. Relevând acest lucru, un luptător pe acest tărâm scria: „A fost mare noroc că politica de rusificare a guvernului ţarist n-a putut distruge această puternica arma a românismului din Basarabia, care a fost limba. Mare primejdie era şcoala rusească, cârmuirea moscovită nu prea purta grijă de instrucţia populaţiei, mai ales a celei de prin sate (…). Şcolile care, totuşi, existau se mărgineau la un program foarte redus”¹⁰. Din aceste motive românii basarabeni şi-au dat seama că locuitorii de dincolo de Prut sunt fraţii lor, căci formează unul şi acelaşi popor. Sesizând starea de spirit existentă, marele patriot basarabean Panteli-mon Halippa consemna în amintirile sale: „Toată lumea, de la cel mai neumblat ţăran basarabean, până la elementele cele mai mişcătoare din moldoveni şi din străini, a ştiut că la apus de Prut trăiesc oameni care grăiesc aceeaşi limbă ca şi noi, moldovenii din Basarabia, că aceşti oameni au libertate, au şcoli, unde copiii şi tineretul învaţă în limba mamelor lor (…), că acestor oameni, când se duc la instituţiile publice, li se vorbeşte în limba lor şi ei înţeleg ce li se cere de la stat şi de la conducătorii lui. Noi, basarabenii, ne dăm seama că rânduielile de dincolo de Prut sunt mai bune decât în Basarabia”¹¹.

Organizatorii centenarului anexării Basarabiei au urmărit să transforme evenimentul într-o mare sărbătoare, încercând să justifice astfel secolul de dominaţie asupra acestei vechi provincii româneşti. Din aceste motive, autorităţile au uzat de mult fast în cadrul ceremoniilor.

În pofida măsurilor luate, a strălucirii exterioare a ceremoniilor, a pregătirilor minuţioase, ieşea clar în evidenţă că nu era vorba decât de iluzia înşelătoare a autorităţilor care au reuşit să domine provincia¹². Se încerca pe aceste căi meschine atragerea populaţiei româneşti care să consimtă astfel raptul teritorial înfăptuit cu un secol în urmă. Românii basarabeni nu s-au lăsat însă înşelaţi de aceste manevre perfide. Relevând caracterul înşelător, demagogic, propagandistic al manifestaţiilor care se doreau populare de către guvernanţii ţarişti, profesorul A. Frunză dezvăluia în paginile ziarului „Adevărul” planurile mincinoase ale autorităţilor de la Petrograd: „Deci – Centenarul – se face cu toate formele şi pompele cerute de măreţia actului, aici arheologii şi istoricii vor arăta urme de existenţă a ruşilor tocmai înainte de expediţia lui Darius şi vor dovedi drepturile istorice ale Coroanei de la Petersburg asupra acestui pământ; autorităţile şcolare vor arăta prin cifre mincinoase asimilarea românilor, şi poeţii vor dovedi prin imnuri compuse pentru celebrarea succesului românilor în limba şi literatura rusă; generaţii vor povesti despre bravura ostaşilor şi bătăliile câştigate pentru cucerirea acestei provincii”¹³. Deci, totul era pus la cale în cele mai mici amănunte, după un scenariu dinainte stabilit, pentru a înfăţişa lumii o imagine falsă, deformată asupra realităţilor concrete din Basarabia, unde românii erau ţinuţi într-o cruntă înapoiere economică şi spirituală. Această acţiune de paradă avea drept scop să prezinte rolul „civilizator” al ruşilor asupra românilor basarabeni. Festivităţile oficiale organizate de guvernanţii de Ia Petersburg au început în ziua de 16 mai 1912, când se împlinea un secol de la semnarea tratatului de tristă

[54]

amintire de la Bucureşti. Autorităţile s-au străduit să realizeze o atmosferă sărbătorească. Oraşul Chişinău a fost pavoazat cu arcuri de triumf, steaguri, scuturi cu monogramele „A. I” şi „N. II” (iniţialele ţarilor: Alexandru I, cuceritorul Basarabiei, şi Nicolae al II-lea, aflat pe tron în vremea aceea), o impresionantă cantitate de flori. Ghirlande se aflau la ferestrele caselor din zona centrală a capitalei guberniale locuită de ruşi, ucraineni, evrei.

Manifestările au început la orele 8, 30, printr-un serviciu religios condus de episcopul Serafim, ridicat chiar în acea zi la înaltul rang bisericesc de arhiepiscop de Chişinău, fiind asistat de trei episcopi: Nicodim al Cighirnului, Gavriil al Akermanului şi Zenobie al Ismailului. Cu această ocazie s-a citit liturghia în limba română, îiicer-cându-se astfel să se demonstreze, chipurile, libertatea religioasă de care se bucurau fraţii basarabeni.

După încheierea serviciului religios, la orele 11 şi jumătate, cortegiul oficial a părăsit catedrala arhiepiscopală, îndreptându-se spre platoul „Râşcanova”, unde a fost oficiat un tedeum, şi s-au tras în semn de salut 100 de lovituri de tun. A urmat, apoi, trecerea în revistă a unităţilor militare. în după-amiaza aceleiaşi zile, au avut loc festivaluri, serbări, reprezentaţii teatrale. în „Auditoriul” lui Puşkin s-a jucat opera „Viaţa pentru ţar”.

A doua zi, 17 mai, s-a pus piatra fundamentală a monumentului închinat ţarului Alexandru I, care a anexat Basarabia¹⁴.

Serbările oficiale nu s-au bucurat însă de entuziasmul şi participarea largă a populaţiei româneşti. Cu toate că autorităţile guvernamentale au făcut o propagandă deosebită acestor manifestaţii, numărul celor prezenţi era sub aşteptări. Atmosfera era de tăcere şi resemnare, de pasivitate. Surprinzând această stare de spirit premergătoare evenimentului, revista „Flacăra” consemna în paginile sale: „Niciodată, o sărbătoare oficială nu se va fi desfăşurat într-o atmosferă de tăcere mai siluită şi în mijlocul unor suflete mai absente ca acestea”. Protestarea populaţiei „se simte în tăcerea cu care va fi înconjurată exchibiţia oficialităţilor şi a instrumentelor sale; se simte în fiecare vorbă românească pe care o mamă o trece pe buzele copilului ei ca pe o moştenire sfântă şi indestructibilă a trecutului; se simte în fiece gest, schiţat abia ca o tendinţă care ar vrea să arate că un alt soare e aşteptat din Apus”¹⁵. La rândul său, publicaţia „Basarabskaja jzni”, care apărea la Chişinău, prezenta adevăratele sentimente ale populaţiei: „Poporul a tăcut şi dacă s-a dedat veseliei, apoi aceasta a făcut-o din motive cu totul străine de ideea sărbătoririiC..). A lipsit un singur lucru, a lipsit principalul: spiritul de expansiune cetăţenească. A lipsit dispoziţiunea de sărbătoare”¹⁶.

Atitudinea românilor basarabeni era rezultatul muncii desfăşurate de fruntaşii mişcării naţionale. Ion Pelivan a refuzat să participe la orice fel de manifestaţie jubiliară, umblând în tot acest timp îmbrăcat în doliu. Autorităţile ruseşti l-au pedepsit pentru această formă de protest, deschizându-i o anchetă şi l-au forţat să demisioneze din magistratură. El a fost calificat drept „trădător”, „separatist”, „spionromân”, gestul său indignând puternic toate cercurile ruseşti¹⁷. La rândul lor, C. Constantinovici şi Gheorghe (Iorgu) Tudor plănuise, pe ascuns, într-un beci publicarea unei foi intitulată „Făclia Ţării”, în limba română. Când tipărirea foii era aproape gata, ieşind un număr apreciabil de exemplare, poliţia locală, informată între timp, a intervenit şi a confiscat pe cele găsite. Această gazetă ocazională insera un apel intitulat Către cărturarii basarabeni, în care îndemna intelectualitatea din Basarabia să contribuie la culturalizarea populaţiei, în vederea realizării acestui obiectiv patriotic, apelul

[55]

adresa o chemare învăţătorilor, preoţilor şi profesorilor satelor şi oraşelor: „Fraţilor moldoveni – glăsuia documentul – nu uitaţi pe fraţii voştri care bâjbâie în bezna uttunericului fără şcoală în limba lor, mergând în coada tuturor noroadelor. Scoateţi-i la lumină”¹⁸. în paginile aceleiaşi publicaţii, Iorgu Tudor scria un articol intitulat O sută de ani, aniversarea, semnând sub pseudonimul Iuri Amaru. Autorul articolului deplângea starea de înapoiere culturală şi economică a Basarabiei, acţiune premeditată a guvernantflor ţarişti: „Moldovenii sunt întunecaţi, sunt lăsaţi fără carte (…). Nu mai ştiu ei sărmanii ce să facă pe lume. N-au carte, n-au gazete. Vinul şi rachiul sunt singura lor mângâiere. Moldovenii cei învăţaţi (cultf), preoţii, profesorii au uitat de ţăranii moldoveni. Ţărişoara noastră este cuprinsă de întuneric ca şi o sută de ani în urmă”¹⁹. Iorgu Tudor sesiza faptul că lipsa de carte, de cultură are implicaţii destul de grave, contribuind la scăderea moralităţii, la creşterea consumului de băuturi alcoolice.

Un alt fruntaş al mişcării naţionale române din Basarabia, C. V Popovici, înfăţişa în articolul intitulat Basarabia sub stăpânirea rusească 1812-1912, publicat m paginile „Calendarului româno-basarabean”, editat în 1912, sub îngrijirea sa, măsurile de nimicire a şcolilor, seminariilor ortodoxe basarabene, condamnând, totodată, acţiunea de izgonire a limbii moldoveneşti, ca obiect de învăţământ din seminalii şi din liceul de la Chişinău. Apoi, aminteşte de „introducerea limbii slave în biserică, despre prigonirea elementului moldovenesc în aşezămintele guberniale de la 1870 încoace şi despre multe alte nedreptăţi ce s-au făcut moldovenilor în timpul de o sută de ani”²⁰.

Situaţia românilor basarabeni era în adevăr tragică. Singura soluţie era accesul liber şi neîntârziat al populaţiei româneşti la cultură şi, în special, în şcoli. Sesizând acest lucru, tânărul profesor pe atunci, renumitul istoric de mai târziu, Alexandru V. Boldur, arăta cu ocazia centenarului anexării Basarabiei într-un articol de fond intitulat Sub semnul asimilării (semnat cu iniţialele A.B.), publicat în ziarul „Viaţa Basarabiei” că se impune reintroducerea în administraţie, justiţie, în şcoli a limbii române, „ca un prim program minimal cultural pentru propăşirea acestei provincii, ca un început în direcţia unei politici naţionale sănătoase”. Autorul constată că „Basarabia a fost în sfârşit supusă direcţiei învingătorilor care nu-i judecă contemporanii, însă îi va judeca istoria”. El prezintă, apoi, cauzele asimilării: 1) administraţia autonomă a Basarabiei aparţine numai nobilimii, nu tuturor claselor sociale, ceea ce duce, inevitabil, la un indiferentism al maselor; 2) prăpastia dintre popor şi intelectualii din toate clasele sociale, care fără protest întâmpinau opera de rusificare a provinciei; 3) deprinderea clerului cu situaţia nouă a Basarabiei 4) necodificarea dreptului basarabean. Introducerea limbii în şcoli, întrebuinţarea ei facultativă la judecăţi şi administraţie trebuie să devină probleme la ordinea zilei, ca primele verigi din seria mijloacelor de sus^nere şi dezvoltare a culturii poporului”²¹.

Acest proces de culturalizare era necesar ca urmare a politicii permanente şi sistematice de rusificare promovată de autoritare ţariste. Relevând acest lucru, dr. P. Cazacu a scris în paginile revistei „Viaţa Românească” că „în diferite timpuri din această sută de ani, rusificarea a fost mai mult sau mai puţin violentă, dar n-a încetat un singur moment”. Ea s-a desfăţurat prin administraţie, poliţie, biserici, şcoli, armată, prin colonizări de bulgari, nemţi, evrei, găgăuzi şi, mai ales, ruşi. Din aceste motive, pentru românii basarabeni, împlinirea unui veac de la anexarea Basarabiei este o comemorare dureroasă. Evidenţjind acest lucru, dr. P. Cazacu scria în continuare: „La

[56]

serbarea ruşilor, moldovenii nu au decât partea de durere tăcută, adâncă. întreg neamul românesc ia parte la această durere”²².

Atitudinea ostilă a populaţiei româneşti din Basarabia era sesizată şi de istoricul bucovinean Ion Nistor, dar legat de Basarabia, care scria peste mai bine de un deceniu: „Norodul moldovenesc rămase rece şi nepăsător faţă de aceste triste serbări jubiliare”.

Autorităţile ţariste erau nemulţumite faţă de poziţia pasivă a românilor. Cei mai indignaţi erau reprezentanţii „ligii adevăraţilor ruşi”, care „nu găseau cuvinte destul de grele pentru a-şi arăta nemulţumirea lor faţă de indiferenţa, ingratitudinea şi lipsa de patriotism a moldovenilor sălbatici şi inculţi”. Deci, noi românii trebuia să fim recunoscători ruşilor pentru asuprirea de un secol. Atitudinea legitimă a românilor este dezvăluită şi de marele istoric bucovinean care reiterează că: „Un neam conştient de demnitatea sa poate fi umilit şi dispreţuit, dar nu i se poate cere să aplaude pe sugrumătorii şi despuitorii drepturilor sale politice şi natfonale”²³.

Pasivitatea populaţiei româneşti era neaşteptată, deoarece organele represive ruseşti luaseră din timp măsuri severe. Ion Pelivan a trimis o scrisoare prietenilor săi din Kiev, invitându-i să se întoarcă în Basarabia pentru a se pune în serviciul cauzei naţionale. Cenzura rusească luă cunoştinţă de cuprinsul scrisorii şi urmări pe autor, silindu-1 să iasă din magistratură. Arhimandritul Gurie a fost exilat din Basarabia. Persecuţii similare au avut de îndurat şi al fruntaşi basarabeni: Simion Murafa, Bălteanu, Fală, Friptu. Serbările jubiliare trecură astfel fără participarea moldovenilor .

Opinia publică din România liberă a primit cu indignare manevrele perfide ale autorităţilor ţariste. Presa românească, indiferent de culoare politică, centrală şi locală, a luat atitudine fermă. Ziarul „Adevărul”, prin pana directorului său, marele gazetar Constantin Miile îşi informa cititorii în legătură cu evenimentele de la Chişinău. Autorul articolului intitulat Zi de doliu, zi de reculegere subhnia.: „în ziua aceasta, când se împlinesc o sută de ani de când Basarabia ne-a fost răpită, când pe de o parte dincoace de Prut ochii noştri plâng, iar dincolo oficialitatea rusă serbează centenarul acestei răpiri, e poate binevenit momentul de a ne reculege pentru un minut.

Profesorul ieşean Ion Simionescu scria, la rândul său, plin de speranţă, în ciuda durerii pe care o dezvăluiau cuvintele tipărite: „Fie ca imnurile ce se vor înalţi dincolo de Prut pentru preaslăvirea unui act samavolnic, ca sunetele clopotelor şi al surlelor care vor înăbuşi plângerile unei silnice despărţiri de fraţi să ne dea puteri şi de o parte şi de alta şi să găsim orice mijloace pentru ca prăpastia Prutului să fie micşorată”. în vederea realizării acestui deziderat se impunea strângerea legăturilor între fraţi prin cultură, conservarea tradiţiilor şi obiceiurilor. Evidenţiind acest adevăr, autorul articolului consemna: „Cultura ţine azi locul pumnului. Ea schimbă forţa latentă dintr-un om ca şi dintr-un neam în forţă vie (…): Ea e şi trebuie să fie sprijinul nostru ca neam îmbucătăţit. într-însa fiindu-ne singura speranţă, trebuie să căutăm toate mijloacele pentru ca să uşurăm întinderea ei la fraţii noştri, de peste Prut”" .

Revista independentă „Flacăra” s-a ridicat cu hotărâre în contra samavolniciilor ţariste. Publicaţia îşi exprima încrederea că românii basarabeni vor rezista, trecând şi de data aceasta printr-o încercare grea. Articolul de fond publicat în numărul din 12 mai 1912 sublinia necesitatea păstrării limbii, tradiţiilor şi obiceiurilor cu sfinţenie. Trebuie apoi să se întărească legăturile între fraţii români de pe ambele maluri ale Prutului. Autorul articolului rămas încă anonim arăta, în continuare, că în secolul nou în care omenirea intrase de mai bine de un deceniu, .puterea ideilor a biruit uneori trăsnetul tunurilor, de aceea să nu uităm că orice manifestare a conştiinţei naţionale este prin ea însăşi chezăşie pentru viitor”. Toţi românii aşteptau soarele dreptăţii viitoare care va învinge până la urmă, cu condiţia: „Sâ-i dăm căldura sufletelor

[57]

noastre, măcar atâta căldură cât e nevoie ca să nu stingă licărirea amintirilor de ieri şi a speranţelor de mâine” .

O poziţie similară întâlnim şi din partea organului de presă al Partidului Conservator Democrat din Iaşi, ziarul „Opinia”, care scria într-un editorial că sărbătorirea centenarului anexării Basarabiei a fost impusă cu forţa de autorităţile ţariste: „Azi, un popor întreg este târât să înalţe imnuri de proslăvire ţarilor, care au călcat în picioare ce e mai sfânt unui popor: limba, legea şi sufletul”. Editorialul publicaţiei ieşene atrăgea atenţia asupra necesităţii manifestării unei depline solidarităţi cu fraţii noştri de peste Prut. „Ne asociem din suflet la strigătul de revoltă al întregului neam şi suta de ani ce se încheie mâine de la răpirea Basarabiei o socotim carta ce a trimis Dumnezeu neamului nostru pentru fărădelegile celor ce ne-au cârmuit”.

Ziarul liberal „Mişcarea” care apărea la Iaşi se dovedea mai pesimist întrucât preciza că peste Prut „este sărbătoarea nedreptăţii triumfătoare, aici e sărbătoarea durerii unui neam nedreptăţit Acolo este râsul sarcastic al vicleniei în sărbătoare, aici e suspinul adânc care mistuise sufletele în zăbranic de doliu”. Situaţia românilor este cu atât mai grea, cu cât sub teroarea regimului autocrat rus d nu au dreptul să-şi mărturisească durerea. în teritoriul cuprins între Prut şi Nistru se petrecea „cea mai zdrobitoare dramă a vremilor de astăzi, instinctul conservării individuale, în luptă cu instinctul conservării naţionale”. în pofida acestei situaţii grele, speranţele românilor renasc, întrucât „flacăra românismului nu se stinge, ea pâlpâie, trăieşte şi radiază puteri tainice”. Pentru români, această aniversare nu este o sărbătoare, ci mai degrabă o comemorare: „în ziua de 16 mai va trebui ca la casa fiecăruia, tricolorul să fâlfâie trist, îndurerat, învăluit în doliu, căci va fi o zi de amărăciune, adâncă pentru sufletul oricărui român”.

Atmosfera era în adevăr de reculegere, dar, în acelaşi timp, de încredere în forţele proprii, în justeţea cauzei naţionale româneşti, care va trebui să triumfe până la urmă. Evidenţiind acest adevăr, ziarul „Românul”, care apărea la Arad, scria că, „în ziua de 16 mai va fi o zi de reculegere şi de deşteptare pentru cele două milioane de români moldoveni”. „Vrăşmaşul prin însăşi sărbătorirea zilei de îngenunchere le aminteşte că au fost liberi, că a lor a fost odată ţara.” Dar, din această durere renaşte speranţa: „în amintirea zilei de strigătoare nedreptate, din sărbătorirea nelegiuirilor negre împreună cu plânsul clopotelor vechilor altare, să răsară deşteptarea şi credinţa în viitorul cel drept (…). Din cenuşa trecutului risipită de mâini sacrilege şi de hoarde lipsite de pietate va răsări soarele înviorător al dimineţii pentru neamul nostru de acolo”³⁰.

Românii bucovineni nu puteau rămâne pasivi faţă de ce se întâmplă dincolo de Prut. Ei au organizat numeroase întruniri de protest. Una din ele s-a desfăşurat în sala filarmonică din Cernăuţi, la 13 mai 1912. Cu acest prilej a vorbit preşedintele Junimii bucovinene”, Aurel Stefanelli, care a deplâns soarta fraţilor basarabeni precizând că: „Se împlinesc o sută de ani de când o mamă blândă şi bună a pierdut prin vitregia sorţii pe una din fiicele sale”. Vorbitorul a afirmat că românimea de pretutindeni a îmbrăcat haina de doliu pentru a deplânge soarta Basarabiei şi a înfiera în faţa Europei ruperea făcută din trupul românesc în anul 1812. A. Stefanelli atrăgea atenţia că românii basarabeni au fost lăsaţi în mod voit în întuneric spiritual şi în ignoranţă cu scopul de a-i stăpâni mai uşor. Oratorul îşi încheia alocuţiunea printr-un blestem adresat asupritorilor neamului românesc, aflaţi în teritoriul cuprins între Prut şi Nistru: „Pe ruşi, care sărbătoresc astăzi: centenarul răpirii Basarabiei, ziua de doliu a neamului românesc, ajungă-i blestemele şi durerea noastră ce le amestecăm între salutările de îmbărbătare ce le trimitem fragîor noştri din înstrăinata Basarabie”³¹.

Apeluri la rezistenţă, la condamnarea opresiunii ţariste întâlnim în întreaga presă românească. Zamfir C. Arbore, fiu al Basarabiei, aprecia că autorităţile ruse

[58]

acţionau la fel în Basarabia, în Polonia, Caucaz sau Finlanda. El îndemna la unirea tuturor energiilor pentru organizarea unor acţiuni hotărâte împotriva tiraniei ţariste: „Trebuie să protestăm – scria cunoscutul publicist şi istoric – trebuie să arătăm puternicului nostru vecin că nu vom împinge prudenţa politică până la laşitate (…) şi într-un ţipăt de la un capăt la altul al ţării până la celălalt să strigăm rusului: „Opreşte! nu sugruma neamul nostru din Basarabia . La rândul său, renumitul istoric ieşean, Alexandru D. Xenopol cerea poporului rus să acorde drepturi românilor din Basarabia: „Poporul român supune aceste fapte (este vorba de etapele subjugării Basarabiei – n.n.) marelui popor rusesc şi aşteaptă dacă nu restabilirea nedreptăţii făcută, căci aceasta este cu neputinţă, dar cel puţin tratarea de acum înainte a fraţilor săi români din Basarabia, aşa că după ce s-a stins viaţi lor proprie de stat, să nu se stingă şi să se sugrume şi naţionalitatea şi limba lor particulară.

Marele imperiu însă să nu privească cu silnicie jalea în care se îmbracă tot poporul românesc pentru a deplânge pierderea Basarabiei iubite”³³.

Nicolae Iorga a publicat în tipografia sa de la Vălenii de Munte o scurtă istorie a Basarabiei m care a evidenţiat apartenenţa acestui teritoriu la România, condamnând opresiunea Ia care au fost supuşi românii de aici din partea autorităţilor ţariste. El a atras atenţia vorbind despre leşinul arhiepiscopului Serafim cu prilejul festivităţilor din 16 mai 1912, când a preamărit răpirea Basarabiei, calificând-o ca o fericire pentru poporul ei, că „Dumnezeu cel drept respinge şi doboarăpe acei care cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi şi crimelor nouă.

Comemorarea anexării Basarabiei a atras după sine organizarea unor conferinţe publice. La una dintre acestea, ţinută la Craiova, generalul G. Marcu sublinia că în pofida momentelor grele prin care trecea poporul român, cauza sa naţională va triumfa, căci „ea este sfântă şi nu ni se poate contesta nici de cei mai implacabili rău voitori*. Victoria finală era izvorâtă din comuniunea de tradiţii, obiceiuri şi credinţa în acelaşi Dumnezeu. Toate acestea în opinia vorbitorului „ne vor înlesni succesul apăsat”. Scuturarea jugului dominaţiei străine nu se putea realiza decât prin unirea tuturor forţelor naţiunii. Oratorul încheia apoteotic, adresând un îndemn fierbinte tuturor fiilor şi fiicelor neamului să-şi strângă rândurile pentru triumful idealului naţional, întrucât „uniţi mai cu putere şi înzestraţi cu acea voinţă fermă caracteristică neamului nostru românesc, bătrânii şi tinerii, tot ce e suflet românesc să zicem, – Cu Dumnezeu înainte! Jos tirania! Jos diplomaţia acaparatoare! Jos sclavia fraţilor apăsaţi!”³⁵.

Tot în 1912, D. Munteanu-Râmnic a ţinut la Ploieşti o conferinţă publică, ridicându-se împotriva politicii de deznaţionalizare promovată de autorităţile ţariste. El condamna indiferenţa cu care era privită chestiunea fraţilor basarabeni în România liberă: „E o mare nedreptate ce se face fraţilor de acolo prin lipsa de interes a celor de aici, preciza vorbitorul. Sânu cred că pot sfârşi mai bine decât atrăgând atenţiunea tuturor asupra acestui fapt.

Parlamentul României a luat atitudine fermă în favoarea fraţilor basarabeni. Din iniţiativa deputatului Take Policrat a fost expediată o telegramă Dumei ruseşti de la Petrograd. Documentul afirma că Centenarul pierderii Basarabiei oferă prilejul României să ridice, din nou, „eterna şi istorica sa protestare contra nedreptăţii politice care desparte pe fiii aceluiaşi popor, aceleiaşi naţiuni în interesul politic al celui mai puternic”. Semnatarii telegramei îşi exprimă speranţa, bazându-se pe „simţămintele de dreptate şi de onoare a celei de a treia Dume ruseşti că Rusia nouă nu va face o sărbătoare din doliul unei naţiuni vecine şi amice”.

Academia Română a comemorat şi ea sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi răpirea Basarabiei. Cu acest prilej, profesorul C. Istrati a prezentat o comunicare intitulată Cetatea Hotinului. Vorbitorul a reliefat importanţa istorică, strategică şi

[59]

militară a acestei fortăreţe, rolul ei în lupta de apărare a independenţei naţionale, mai ales, în vremea lui Ştefan cel Mare.

N. Iorga a completat în cuvântul său comunicarea profesorului Istrati cu noi date şi mărturii, prezentând situaţia grea în care se află românii basarabeni.

Presa românească a evidenţiat trecutul glorios al acestei părti ruptă samavolnic în 1812 din trupul Moldovei. Organul Partidului Conservator, ziarul „Evenimentul” din Iaşi scria că pământul Basarabiei este încărcat de istorie: „Acolo, în ţinuturile Hotinului, Orheiului şi Sorocei, fiecare falcă de pământ e o pagină de istorie a Moldovei, sub brazde se odihnesc osemintele străbunilor noştri, viaţa Basarabiei e o viaţă din viaţa noastră, după cum trupul ei e trup din trupul nostru . Un alt ziar ieşean, .Opinia”, afumă că Basarabia a fost luată prin trădarea frăţior Panaitache şi Dumitru Moruzzi, fiii domnului fanariot CD. Moruzzi, care au vândut ruşilor un secret de stat. Basarabia este însă parte componentă a României, căci „Noi pe Nistru avem hotar ai neamului, în apele lui adânci şi limpezi s-au oglindit voievozii şi plăieşii noştri în luptă cu duşmanii”.

Pe tot cuprinsul regatului român, ziua de 16 mai 1912 a fost doliu naţional. Au avut loc adunări comemorative. La Bucureşti, acţiunea a început prin oficierea unui tedeum în incinta bisericii Sf. Gheorghe de către preotul D. C. Butculescu. Cei prezenţi s-au îndreptat apoi, in corpore, către sediul Ligii Culturale, unde a avut loc vernisajul unei expoziţii dedicată fraţilor basarabeni.

Socialiştii români au organizat în Sala „Dacia” din Capitală o adunare comemorativă la care au vorbit între alţii, dr. Cristian Rakovski, Zamfir Arbore, Hie’Moscovici, Toma Dragu. Ei au condamnat politica de asuprire naţională a românilor basarabeni, promovată de autorităţile de la Petrograd. Principalul vorbitor a fost dr. C. Rakovski, care a stigmatizat politica Rusiei faţă de România, considerând-o reacţionară, imperialistă: „Astăzi, tovarăşi – arăta el – se vorbeşte mult de fapta hrăpăreaţă, de actul mârşav al unui stat străin, care prin perfidie a cucerit un teritoriu care nu era al lui, care era populat cu români. Vorbesc de Basarabia”. Preşedintele Partidului Social-Democrat arăta că răpirea Moldovei dintre Prut şi Nistru s-a făcut în mod brutal şi constata cu tristeţe şi indignare „lipsa de protestare, această lipsă de izbucnire a sentimentului naţional, lipsă care se constată cu ocazia aniversării anexării Basarabiei”.

Acelaşi ton vehement la adresa imperialismului rus întâlnim şi în Manifestul P.S.D. din România, lansat cu acest prilej. Documentul aprecia că, „imperialismul moscovit şi-a anexat un teritoriu străin, locuit de populaţie românească. Săvârşind această cucerire, ţarismul rusesc era consecvent cu trecutul său. Războiul şi cucerirea au fost, totdeauna, o manifestare normală a imperiilor absolute şi semiasiatice ca Rusia”.

Apelul se referea, în continuare, la preocuparea Rusiei de a ajunge la Marea Mediterană, dar pentru aceasta trebuia să cucerească Bosforul şi Dardanelele: „Dar drumul spre Constantinopol duce în Europa prin România şi Bulgaria. Iată, cum ţara noastră a fost condamnată să fie indicată ca primă victimă a cuceririi ruseşti”.

Documentul se ridica, în final, contra politicii perfide a Rusiei în centrul şi sud-estul Europei, care sub pretextul protejării popoarelor din această parte a continentului european ducea o actiune concertată de cucerire. Sub pretextul mincinos de a emancipa micile popoare din Europa – concluziona manifestul – Rusia nu urmărea în realitate decât cucerirea Balcanilor, a strâmtorilor şi ieşirea la Marea Caldă.

Cel care a imprimat acest ton vehement documentelor socialiştilor români a fost C. Rakovski. Din păcate, fostul preşedinte al P.S.D. nu a rămas consecvent punctelor sale de vedere. Părăsind România pentru a se alătura revoluţiei ruse, dr. Rakovski a renunţat brusc la poziţia sa principală, corectă din anul 1912, abordând

[60]

în aceeaşi problemă, în ciuda tuturor evidenţelor pe care chiar el le susţinuse şi a apelurilor la sentimentul naţional nu cu mulţi ani în urmă, o poziţie diametral opusă. Mai mult, în noile calităţi de preşedinte al Ucrainei Sovietice, apoi de ambasador sovietic la Londra, el pleda pentru noile cauze expansioniste, pe care le prezenta cu aceeaşi convingere cu care pledase împotriva imperialismului rusesc, în 1912 . Sesizând această bruscă schimbare de direcţie, cunoscutul ziarist Constantin Bacal-başa scria în paginile ziarului ^Adevărul” despre dr. C. Rakovski: Ori la 1912 nu era bun român, ori acum nu este sincer apărător al Rusiei Sovietice . Deci, când a spus adevărul?

Tot în 1912 şi tot în sala „Dacia” din Bucureşti a avut loc Conferinţa pe ţară a social-democraţilor la care din partea fraţilor basarabeni au participat Sergiu Cujbă şi Pan Halippa. „Cu acest prilej s-a luat hotărârea politică remarcabilă – nota P. Halippa, în memoriile sale – că partidul va lupta pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ţarist. Acest angajament se lua la o sută de ani după răpirea Basarabiei.” La conferinţă ca reprezentant al celei de a tt-a Internationale socialiste a participat Leon Troţki, originar din târguşorul orheian Teleneşti.

în ziua de 16 mai 1912, la laşi, au avut loc festivităţi comemorative. Ele au început la orele 10 dimineaţa, printr-un tedeum, oficiat în catedrala mitropolitană, la care au participat mii de locuitori ai vechii urbe moldave. După serviciul religios, cei prezenţi au organizat o procesiune cu steaguri tricolore îndoliate, parcurgând în ordine străzile Ştefan cel Mare, Golia, până în Piaţa Unirii. Studenţii şi elevii intonau imnul naţional. Seara la Teatrul Naţional a avut loc un spectacol comemorativ . întruniri similare au avut loc şi în alte centre ale ţării, la Brăila, Buzău, Constanţa, Craiova şi Galaţi.

Acţiunile desfăşurate în România liberă erau urmărite cu atenţie de autorităţile ţariste. Ele au luat măsuri severe de securitate. Au fost întărite posturile de frontieră şi au fost alarmate unităţile din garnizoanele militare basarabene. Potrivit relatărilor făcute de ziarul „Universul” din 7 iulie 1912 au fost trimişi agenţi secreţi în principalele oraşe din România pentru a se afla ce fel de discursuri s-au ţinut. Aceşti agenţi au expediat rapoarte superiorilor în care precizau că „idealul românilor ar fi să intre în posesia Basarabiei”.

împlinirea în mai 1912 a o sută de ani de la răpirea Basarabiei de către Rusia ţaristă a fost un nou prilej de reafirmare a solidarităţii românilor de pretutindeni. Acţiunile hotărâte, organizate de poporul român, au făcut ca manifestările iniţiate cu fast de autorităţile ţariste să nu-şi atingă scopul. Pentru români, centenarul anexării Moldovei dintre Prut şi Nistru a fost un moment comemorativ dureros, dar, în acelaşi timp, un nou prilej de reafirmare a dorinţei unanime de înfăptuire a reîntregirii naţionale. Peste numai şase ani, la 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu România, marcând începutul desăvârşirii unităţii-naţionale româneşti, înfăptuită prin Unirea Bucovinei cu România în 15/28 noiembrie 1918 şi prin Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, când Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul s-au unit cu patria-mamă.

NOTE

1. Cf. Vasile Moisiu, Ştiri din Basarabia de astăzi, Bucureşti, 1915, p. 161-162.

2.Liviu Marian, Cultura si şcoala în Basarabia, Chişinău, 1926, p. 260-261.

3 Cf. Dumitru Munteanu-Râmnic, Pentru Basarabia. Culegere de texte, Ploieşti, 1912, p. 108.

4. Ştefan Ciobanu, Din trecutul şcoalei româneşti, în Şcoala Basarabiei, I, nr. 4, 1921, p.183-190.

5. Idem, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, ed. a Ii-a, Edit. Enciclo pedică „Gh. Asachi”, Chişinău, 1992, p. 121. Despre deznaţionalizarea românilor prin biserică – vezi NN. Topologeanu, încercarea ruşilor de a deznaţionaliza Basarabia prin biserică, Rm. Vâlcea, 1933, passim.

6. D.C. Moruzzi, Pribegi în [ara răpită, Bucureşti, 1912, passim. D.C. Moruzzi a publicat la Iaşi tot în 1912 o culegere de cântece basarabene între care figurau: Marşul răzeşilor din Basarabia, Doina mazilului, Dorul basarabeanului, Hora Basarabiei, Pribeagul (vezi -Idem, Cântece basarabene, Iaşi, 1912,passim).

7. Dr. Petru Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru sub imperiul rus, în „Viaţa Românească”, voi. LV, nr. XV, Iaşi, 1923, p. 176.

8. G. Murgoci, La population de la Bessarabie. Etude demograpbique, Paris, 1920, p. 19; Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânirea ţaristă. 1812-1917, Edit. Didactică şi Peda gogică, Bucureşti, 1992, p. 74-75.

9. Cf. Constantin Aldea, O istorie zbuciumată. Basarabia până în anul 1920, Edit. Academiei de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p. 65.

10. Nicolae Popovschi, Românismul în Basarabia şi Unirea, în „Viaţa Românească”, XIV, vol. L, nr. 6,1992, p. 355.

11. Pantelimon Halippa, Cronica vieţii mefednss.), în Arh. fostului CC. al P.C.R., dos. 115, caietul nr. 1, p. 17-18.

12. Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context

politic internaţional (1806-1920), Edit. Albatros, Bucureşti, 1993, p. 117.

13. A. Frunză, Cenţenaruljăoirii Basarabiei, în „Adevărul”, XXV, nr. 8144, din 10 mai 1912.

14. P. Cobolteanu, (P. Halippa), Scrisori din Basarabia, în „Viaţa Românească”, an. VII,

voi. XXV, 1912, p. 403^05.

15. ^Aniversare odioasă, în „Flacăra”, I, nr. 30, din 12 mai 1912, p. 243.

16. Cf. „Viaţa Românească”, VII, voi. XXV, 1912, p. 406.

17. Cf. loan Scurtu, Dumitru Almaş, Armând Goşu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniţă, Istoria

Basarabiei. De la începuturi până în 1994, Edit. Tempus, Bucureşti, 19&4, p. 93.

18. Iorgu Tudor, în vâltoarea revoluţiei din 1917-1918. Basarabia autonomă şi republică

(manuscris furnizat de prof. George Vioreanu, fapt pentru care îi mulţumim şi pe această

cale), voi. I, p. 26-27.

19. Ibidem, f. 28; Ion Varta, Unele aspecte privind mişcarea naţională în Basarabia la

începutul sec. XX, în rRevista de istorie a Moldovei”, Chişinău, nr. 4/1993, p. 21-22.

20. D. Munteanu-Râmnic, op. cit.,p. 108.

21. Cf. Alexandru V. Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 84; Idem, Istoria

Basarabiei, Ediţie de Victor Frunză, Edit. V. Frunză, Bucureşti, 1992, p. 382.

22. Dr. Petru Cazacu, O sută de ani de robie, în „Viaţa Românească”, VII, voi. XXIV, 1912. p.48.

23. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ed. a IV-a, Edit. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991. p. 271; N. Adăniloaie. Unirea Basarabiei cu România (1918), în Studii şi articole de istorie, an. LXII, serie nouă. Bucureşti, 1995, p. 9

24. I. Nistor, op. cit., p. 270.

25. „Adevărul”, XXV, nr. 8145, din 17 mai 1912.

26. I. Simionescu, Moldova dintre Prut şi Nistru, în „Convorbiri literare”, an. XLVI, nr. 5, mai 1912, p. 499.

27. Aniversare odioasă, în „Flacăra”, I, nr. 30, din 12 mai 1912, p. 233.

28. Basarabia, în „Opinia”, Iaşi, IX, nr. 1590, din 16 mai 1912.

29. „Mişcarea”, I, nr. 106. din 16 mai 1912.

30 1812-1912, în „Românul”, Arad, II, nr. 106, din 16/29 mai 1912.

31. ScrisoridînBucovina. în „Opinia”, Iaşi, IX, nr. 1590, din 16 mai 1912.

32. Zamfir C. Arbore, Centenarul înstrăinării Basarabiei. 16 mai 1812- 16 mai 1912, în „Adevărul”, XXV, nr. 8133, din 5 mai 1912.

33. Alexandru D. Xenopol, Centenarul răpirii Basarabiei, în .Viaţa Românească”, Vil, voi. XXTV, 1912, p. 334.

34. Nicolae lorga, Basarabia, scrisă după o sută de ani de la răpirea ei de ruşi, Vălenii de Munte, 1912, p. 112; M.N. Pascu a scris şi publicat în acelaşi an o lucrare cu conţinut asemănător intitulată Basarabia, Ploieşti, 1912.

35. G. Marcu, Răpirea Basarabiei. Tristă comemorare 1812-^912, Craiova, f.a., p. 34.

36. D. Munteanu-Râmnic, op. cit., p. 124.

37. Centenarul răpirii Basarabiei, în .Dimineaţa”, IX, nr. 2844, din 17 mai 1912.

38. Ibidem.

39. Basarabia, în „Evenimentul”, Iaşi, XX, nr. 62, din 12 mai 1912.

40. .Opinia”, Iaşi, DC, nr. 1590, din 16 mai 1912.

41. „Dimineaţa”, DC, nr. 2844, din 17 mai 1912; Centenarul anexării Basarabiei, în „România muncitoare”, VIII, seria a Ii-a, nr. 36, din 16 mai 1912.

42. Ibidem.

43. Ibidem.

44. Cf. Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, ed. a Ii-a, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 46-47. El a publicat în 1924 în ziarul englez „Manchester Guardian”, din 25 mai şi din 7 iunie 1924; sau în numărul din iunie al publicaţiei „Nineteenth Century Review”, acelaşi an, ori în cotidianul „Epoca”, care apărea la Roma, o serie de articole în care condamna actul unirii Basarabiei cu România (Arhivele Statului Bucureşti, fond Constantin Diamandi, dos. 53/1924, f. 1-4).

45. C. Bacalbaşa, Doctorul C. Rakovski în chestiunea Basarabiei, în „Adevărul,” XXXVI, nr. 12372, din 30 mai 1924; C. Rakovski a activat după război în diplomaţie, fiind însărcinat cu afaceri al sovietelor la Londra şi ambasador ia Paris (Unirea Basarabiei cu România- 1918-1927. Documente. Ediţie de Adina Berciu Drăghicescu şi Lidia Brânceanu, Edit. Globus, Bucureşti, 1993, p. 35.)

46. P. Halippa, Povestea vieţii mele, în „Patrimoniu”, Chişinău, 1990, p. 35.

47. 16mai 1912, în Iaşi, în „Opinia”, Iaşi, IX, nr. 1591, din 17 mai 1912.

48. Cf. G. Maieu, Inedite la răpirea Basarabiei, Craiova, f.a., p. 3.

Autor: Constantin I. Stan. Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812 -16 mai 1912) \\ Destin Românesc, 1997. № 2.

Figură reprezentativă a Basarabiei din prima jumătate a secolului XX, Vladimir Cristi s-a manifestat intens ca om politic şi de stat.
De la bun început menţionăm că V. Cristi descinde dintr-o familie de boieri din Moldova, ceea ce constituie o particularitate distinctivă a biografiei lui. Potrivit constatărilor făcute de genealogistul ieşean Ştefan S. Gorovei, la baza acestui neam boieresc stă Cristea căminarul de la 1648-1660. “Fiul său, Teodor Cristea jicnicer, a fost bunicul lui Ilie Cristea şătrar, care a obţinut titlul de baron în Bucovina. În afară de ramura bucovineană, una a rămas în Moldova, iar alta în Basarabia”^1.
Ramura basarabeană a întemeiat-o fiul paharnicului Grigoraş Cristea, Vasile Cristi (? – 30 septembrie 1862²), fost funcţionar, din 1804, în aparatul Vistieriei Principatului Moldovei. Transferat de către Vistierie, la 5 mai 1810, ca secretar în ţinutul Dorohoi, el a deţinut acest post până la 2 octombrie 1812, când demisionează şi, tot în acest an, se stabileşte în Basarabia^3.
La 4 august 1821, Comisia pentru examinarea dovezilor prezentate de nobilii provinciei Basarabia în vederea acordării titlului de nobil, care a funcţionat în acest an sub preşedinţia rezidentului plenipotenţiar interimar al Basarabiei I.N. Inzov, i-a acordat lui Vasile Cristi titlul de nobil. Această decizie a fost confirmată prin decretul Senatului Guvernant al Rusiei, aprobat de împărat la 31 iulie 1854^4.
Din căsnicia cu Maria, fiica moşierului Ioan Sechiraş, Vasile Cristi a avut trei fii: Ioan, Ştefan şi Constantin. Primul dintre ei, Ioan Cristi (1823 – 1902), absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Sankt Petersburg, a ocupat funcţii importante în structurile administrative ale Basarabiei, inclusiv cea de preşedinte al Tribunalului Comercial din Basarabia (2 aprilie 1865 – noiembrie 1873) şi preşedinte al Consiliului (Uprava) Zemstvei Regionale din Basarabia (de la 18 decembrie 1872)⁵. Fiul său, Grigore Cristi (19 septembrie 1856 – 17 martie 1911), după absolvirea Liceului ţareviciului Nicolae, a urmat cursul Universităţii din Moscova, obţinând gradul de candidat în drept. Pe când era încă student la universitate, el se înrolează ca voluntar în armata rusă şi participă la războiul ruso-otoman din 1877-1878, îmbrăţişând astfel cariera militară, căreia i se dedă până la 17 august 1887, când este trecut în rezervă cu gradul de porucic. Între timp, de la 23 septembrie 1883, începe să exercite şi funcţia civilă electivă de judecător de pace onorific în judeţul Sapojok din gubernia Reazan, funcţie în care va fi ales ulterior încă de trei ori (în 1884, 1887 şi 1891). Fiind înscris în registrul genealogic al guberniei Moscova, Grigore Cristi este ales de trei ori (la 24 ianuarie 1893, 20 ianuarie 1896 şi 23 ianuarie 1899) de către nobilii judeţului Dmitrov în calitate de mareşal al nobilimii din acest judeţ al guberniei Moscova. La 14 mai 1896 el devine eghermeister (în germană jagermeister – şef al unităţii de vânători de la curtea imperială), iar cu ocazia încoronării lui Nicolai al II-lea i s-a acordat onoarea de a fi şef al pazei nobiliare. A fost guvernator al guberniei Oriol (14 septembrie 1901 – 20 septembrie 1902) şi al guberniei Moscova (20 septembrie 1902 – 9 noiembrie 1905), apoi senator (de la 9 noiembrie 1905)⁶.
Prin decizia din 8 martie 1903 a Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, Grigore Cristi este trecut în registrul genealogic al nobilimii din Basarabia şi, astfel, este recunoscut ca nobil al neamului tatălui său⁷.
Grigore Ioan Cristi s-a cununat, la 19 aprilie 1881, cu Maria Trubeţkaia (născută la 12 februarie 1860, în gubernia Moscova), fiica principelui N.P. Trubeţkoi⁸, primul lor copil fiind Vladimir Cristi, a cărui biografie ne-am propus s-o redăm. Acest cuplu familial a mai avut doi fii, Gheorghe (născut în 1885) şi Victor (născut în 1889), şi o fiică pe nume Sofia (născută în 1892)⁹.
Aşadar, din punctul de vedere al apartenenţei sociale, V. Cristi a fost un exponent al nobilimii – cea mai privilegiată şi ierarhic superioară clasă socială din Imperiul Rus. În plus, el a provenit din mediul unui demnitar care a slujit cu fidelitate regimului ţarist şi a cărui activitate a decurs nu în Basarabia, unde s-a născut, ci în sferele înalte ale guvernării imperiale centrale. Scoatem în evidenţă acest aspect biografic, deoarece prezintă interes saltul evolutiv care s-a produs în conştiinţa lui V. Cristi. Sub influenţa transformărilor sociale care au intervenit în 1917 în viaţa imperiului şi care se derulau vertiginos, el a depăşit mentalitatea de castă a aristocraţiei ruse şi a susţinut mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni, ceea ce n-au făcut-o mulţi reprezentanţi ai nobilimii basarabene.
Deşi s-a născut în Rusia şi a locuit un timp acolo, nu este exclus, credem noi, că ataşamentul faţă de neamul din care îşi trăgea obârşia pe linie paternă i-a fost altoit de bunelul său, Ioan Cristi, cel care, la începutul anilor ‘60, în legătură cu evenimentele revoluţionare din Polonia, a făcut parte din opoziţia naţionalistă a boierilor basarabeni, alături de fratele său Constantin (căruia, în 1862, autorităţile ţariste i-au refuzat să deschidă la Chişinău o tipografie românească), fraţii Alexandru şi Scarlat Cotruţă, fraţii Constantin şi Nicolae Casso, Constantin Cazimir şi fiul său, Petrache Cazimir, care a luat o atitudine negativă vizavi de acţiunile represive ale guvernului rus în Polonia şi a pledat pentru reunirea Basarabiei cu Principatul Moldovei¹⁰.
În acest sens un impact benefic deosebit asupra lui V. Cristi l-a avut, de bună seamă, realitatea basarabeană, pe care a cunoscut-o din momentul stabilirii sale în provincia strămoşilor săi. Dar să-i expunem biografia în ordine cronologică.
În primul rând este necesar de precizat data naşterii lui V. Cristi. Într-o carte editată în timpul vieţii lui se menţionează că este “născut în comuna Teleşeu, judeţul Orhei”, fără a fi indicată şi data naşterii¹¹. Scriindu-i biografia, Alexandru Chiriac a notat: “Nu se cunoaşte anul naşterii, probabil prin 1880, în comuna Teleşeu din judeţul Orhei”¹². Într-o altă sursă citim în privinţa naşterii lui: circa 1880, Teleşeu, judeţul Orhei¹³. Publicaţiile apărute ulterior nu mai conţin însă specificarea că anul naşterii este aproximativ, ci indică, ca şi cum în mod sigur, că el sa născut în 1880, la Teleşeu¹⁴.
În realitate, Vladimir Cristi sa născut la 4 iulie 1882, în satul Uskova din gubernia Moscova, tatăl său, Grigore Cristi, fiind în acest timp cornet în garda imperială a regimentului de husari. Naş de botez i-au fost: bunelul său, Ioan V. Cristi, cu rangul de consilier de stat activ¹⁵, şi soţia contelui Vladimir Petrovici Tolstoi, văduva Sofia Tolstoi¹⁶.
În luna august 1901este admis la Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova, pe care o absolvă la 31 iulie 1907¹⁷. Apoi şi-a făcut studiile la Academia de Agricultură din Montpellier¹⁸, după cum se afirmă într-o schiţă biografică, publicată cu ocazia desemnării , în 1938, a lui V. Cristi în postul de primar al municipiului Chişinău (oraş din sudul Franţei). Un alt izvor de epocă ne asigură însă că el a fost licenţiat al Facultăţii de Drept din Moscova şi al Facultăţii Agronomice din Paris¹⁹.
În continuare V. Cristi s-a specializat, timp de 7 ani, în Rusia, Franţa şi Germania²⁰, ceea ce, probabil, a avut loc sporadic, în anumite intervale de timp, din moment ce, de la 20 septembrie 1909, el începe să activeze în cadrul Zemstvei din judeţul Orhei (adică, de la vârsta de 27 de ani şi nu de la cea de 25, precum informa cititorii, în 1938, ziarul Basarabia²¹), fiind ales de către adunarea Zemstvei din judeţul Orhei în calitate de membru al Consiliului Medical de pe lângă Consiliul (Uprava) Zemstvei din acest judeţ²².
Curând, prin decizia din 5 mai 1910 a Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, lui V. Cristi i s-a acordat dreptul de a face parte din tagma nobilimii basarabene²³.
În septembrie 1911, Adunarea Zemstvei din judeţul Orhei îi oferă, pe un termen de 3, ani funcţia de judecător de pace onorific în cadrul judeţului, la 26 noiembrie 1912 îl alege membru al Consiliului Zemstvei din judeţul Orhei şi, totodată, membru al Comitetului de viticultură şi vinificaţie din judeţul Orhei, iar în 1914 iarăşi îl numeşte judecător de pace onorific²⁴.
În 1912, V. Cristi avea în proprietate 244 desetine din trupul moşiilor Teleşeu, Peresecina, Sămănanca şi Pocşeşti, situate în judeţul Orhei, şi 252 desetine din componenţa moşiei Zămcioji din judeţul Chişinău²⁵.
După declanşarea acţiunilor militare ale Primului Război Mondial, V. Cristi a exercitat, din septembrie 1914, misiunea de împuternicit al Zemstvei Guberniale din Basarabia în componenţa Adunării împuterniciţilor zemstvelor guberniale pe lângă Uniunea Zemstvelor de acordare a asistenţei ostaşilor bolnavi şi răniţi din toată Rusia. Concomitent, conducea punctul sanitar şi de alimentaţie din orăşelul galiţian Brodî, înzestrat de Zemstava Gubernială din Basarabia, precum şi toate instituţiile curative pentru ostaşii bolnavi şi răniţi, situate în Brodî. La 1 august 1915 este numit în calitate de ajutor al şefului Detaşamentelor Principale ale Crucii Roşii, subordonate lui V.M. Purişkevici, având sarcina să dirijeze toate punctele sanitare şi de alimentare ale acestor detaşamente de pe Frontul de Vest. Pentru merite în activitatea desfăşurată, prin dispoziţia din 27 noiembrie 1915 al comandantului-şef al armatelor Frontului de Vest, V. Cristi a fost decorat cu ordinul Sf. Ana, gradul III²⁶.
Din statul personal al lui V. Cristi, întocmit la 3 iunie 1916, aflăm că el stăpânea în acest timp următoarele proprietăţi funciare moştenite: 391 desetine din componenţa moşiilor Teleşeu, Sămănanca, Peresecina şi Pocşeşti din judeţul Orhei şi 511 desetine din trupul moşiei Zămcioji, judeţul Chişinău. Pe deasupra , soţia sa poseda 1 700 desetine din moşia Şardaga, situată în gubernia Vladimir. Era căsătorit a doua oară cu Elena (născută la 7 decembrie 1888), fiica lui Aleksandr Sollogub. Creştea şi educa copiii din prima căsnicie: Vladimir (născut la 4 august 1904), Serghei (născut la 17 februarie 1906) şi Grigore (născut la 10 septembrie 1908)²⁷.
După revoluţia rusă din februarie 1917, Vladimir Cristi a exercitat, de la 6 martie 1917, funcţia de ajutor al comisarului gubernial al Guvernului Provizoriu în gubernia Basarabia, cea de comisar gubernial fiind deţinută de Constantin Mimi, numit la 6 martie 1917 prin decretul Guvernului Provizoriu, care, introducând instituţia respectivă, a suprimat-o pe cea de guvernator. În cazurile când C. Mimi pleca din Chişinău, V. Cristi intra provizoriu în exerciţiul funcţiunii de comisar gubernial²⁸. Fiind lipsă C. Mimi, V. Cristi, în demnitatea sa de ajutor al comisarului gubernial, a prezidat Congresul comisarilor judeţeni din Basarabia, care şi-a deschis lucrările la 15 iunie 1917²⁹.
Totodată, devine membru al Comitetului Executiv Gubernial al Basarabiei, organ administrativ-executiv instituit de către Guvernul Provizoriu al Rusiei. Acest Comitet, precum anunţa, la 2 aprilie 1917, un ziar chişinăuian, i-a încredinţat lui V.G. Cristi toate funcţiile sale administrativ-executive³⁰.
În iureşul evenimentelor sociale ce s-au derulat după revoluţia din 17 februarie 1917 V. Cristi s-a aruncat “în politica social-democrată, intrând în organizaţia de stânga, în Sovietul ţăranilor şi lucrătorilor din Chişinău, cu care ducea lupta pentru interesele ţărănimii”³¹.
Ocupând postul de ajutor al comisarului gubernial, V. Cristi a contribuit la respingerea pretenţiilor teritoriale înaintate de Rada ucraineană, care tindea să înglobeze Basarabia în graniţele Ucrainei, în timp ce participanţii la un şir de congrese basarabene s-au pronunţat pentru autonomia Basarabiei. Despre modul cum şi-a adus aportul în acest sens V. Cristi îşi va aminti mai târziu: ”La 12 iulie 1917 primesc din Kiev o telegramă semnată de ministrul de interne al Ucrainei, Vinicenko, prin care am fost invitat să mă prezint pe data de 25 iulie 1917 la Kiev, la o consfătuire a guvernatorilor (corect, comisarilor – D.P.) provinciilor ce făceau parte din Ucraina autonomă. În acelaşi timp, Partidul Naţional Moldovenesc, condus de Pan Halippa, şi peşedintele tuturor organizaţiilor naţionale basarabene unite, Vladimir de Herţa, primesc de la Kiev o ştire confidenţială că Rada trimite la Petrograd o delegaţie specială pentru a căpăta aprobarea decisivă a guvernului rus şi a fixa definitiv hotarele Ucrainei autonome, compusă din 10 provincii (gubernii), în care urma să intre şi Basarabia. Înţelegând gravitatea momentului istoric”, V. Cristi s-a decis să ia personal iniţiativa unei acţiuni ferme împotriva acestei tendinţe anexioniste. El şi-a propus să convoace “o mare întrunire a reprezentanţilor partidelor politice, organizaţiilor obşteşti, ca zemstvele şi primăriile, şi organizaţiilor naţionale din Basarabia. În prealabil, pentru a-i reuşi tentativa, a avut o consfătuire secretă în această privinţă cu prietenii săi, organizată în casa lui Paul Gore. Întruniţi la 20 iulie 1917 sub preşedinţia lui V. Cristi, reprezentanţii diferitelor organizaţii politice, naţionale şi obşteşti s-au pronunţat împotriva pretenţiilor Radei ucrainene şi pentru autonomia Basarabiei³².
Deoarece reuniunea în cauză a considerat necesar plecarea unei delegaţii la Kiev, în ziua de 25 iulie 1917, în capitala ucraineană au sosit Vladimir Cristi, Pantelimon Erhan şi un delegat al comitetului ostăşesc, care au adus la cunoştinţă oficialităţilor de aici protestul basarabenilor în legătură cu scopul urmărit de Ucraina de a încorpora Basarabia. Deşi partea ucraineană a dat asigurări că nu urmăreşte acest scop, a doua zi Consiliul de Miniştri de la Petrograd, în urma raportului prezentat de ministrul ucrainean Vinicenko, a stabilit definitiv frontierele Ucrainei, care includeau zece provincii, inclusiv Basarabia³³.
Părăsind Kievul, delegaţia basarabeană vine a doua zi la Petrograd, unde, peste trei zile, cu ajutorul ostaşilor moldoveni din regimentele de gardă aflate aici, reuşeşte să pătrundă în Palatul de Iarnă, în care îşi ţinea şedinţele Consiliul de Miniştri, şi, prinzând momentul, l-a acostat pe Aleksandr Kerenski, şeful cabinetului provizoriu al Rusiei, căruia i-au expus problema. Deşi le-a răspuns că hotărârea nu poate fi revăzută, A. Kerenski le-a promis că vor fi invitaţi în sala de şedinţe a Consiliului de Miniştri pentru aşi prezenta expunerea, ceea ce peste scurtă vreme cu adevărat s-a întâmplat. V. Cristi le-a citit miniştrilor memoriul pregătit de el, V. Herţa şi P. Gore, le-a demonstrat harta etnografică a Basarabiei elaborată de Alexis Nour şi o altă hartă din secolul al XVII-lea pe care teritoriul dintre Prut şi Nistru era reprezentat în componenţa Principatului Moldovei. După o scurtă deliberare, menţionează în continuare V. Cristi, A. Kerenski le-a declarat că guvernul a revenit asupra deciziei luate “şi a recunoscut dreptul de autodeterminare şi autonomie federală a Basarabiei”, la fel ca şi în cazul Ucrainei³⁴.
La 12 septembrie 1917, gazeta Cuvânt Moldovenesc informa publicul că în locul lui C. Mimi, demisionat din funcţia de comisar gubernial, Comitetul Executiv Gubernial al Basarabiei i-a numit pe V. Cristi, I. Inculeţ şi E. Kenigşaţ, “care împreună vor alcătui comisariatul, unul dintre ei fiind socotit ca preşedinte”³⁵.
În prima şedinţă a Sfatului Ţării V. Cristi şi-a depus mandatul de comisar gubernial al Basarabiei³⁶ şi, după cum constatăm, devine deputat în acest for legislativ. Într-o listă a membrilor Sfatului Ţării, depozitată la arhivă³⁷, consultată şi de I. Colesnic³⁸, se arată că V. Cristi a fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea Congresului al III-lea al delegaţilor ţărani, împuterniciţi de comunele tuturor judeţelor basarabene. Mandatul lui de deputat a fost validat de la 21 noiembrie 1917, adică din ziua deschiderii lucrărilor ale Sfatului Ţării, până la 6 decembrie 1917, în acest răstimp fiind membru al Comisiei de luptă contra anarhiei şi de aprovizionare, precum şi membru al Comisiei de declaraţii şi statute.
În informaţiile expuse observăm o confuzie evidentă, şi anume. Dacă V. Cristi a fost deputat de la 21 noiembrie 1917, atunci el nu putea fi ales de către congresul al III-lea al ţăranilor, care a avut loc la 18 ianuarie 1918. Publicând o listă a deputaţilor moldoveni din Sfatul Ţării care au funcţionat temporar, Petre Cazacu nu a indicat de când până când V. Cristi a deţinut mandatul de deputat³⁹.
Organul parlamentului basarabean, redactat în ruseşte, dar cu titlul în română – Sfatul Ţării, comunica cititorilor că Sfatul Ţării, în şedinţa din 7 decembrie 1917, care s-a desfăşurat noaptea târziu, a format cabinetul directorilor generali, portofoliul afacerilor interne fiind atribuit lui V. Cristi⁴⁰.
Ion Pelivan relatează în amintirile sale că el şi V. Cristi, fiind delegaţi de către Consiliul Directorilor Generali, s-au deplasat la Iaşi cu misiunea de a interveni pe lângă comandamentul trupelor franceze pentru a solicita ajutor militar în legătură cu agravarea bruscă a situaţiei politice din Basarabia din cauza acţiunilor banditeşti ale unităţilor armatei ruseşti în debandadă. Aflându-se la Iaşi de la 8 până la 17 decembrie 1917, ei au avut convorbiri cu reprezentanţii Antantei, de la care nu au obţinut nimic, apoi cu prim-ministrul României Ion I. C. Brătianu⁴¹.
Nicolae Iorga a consemnat în memoriile sale că pe data de 16 decembrie 1917 l-a vizitat, la redacţia sa, Ion Pelivan, însoţit de V. Cristi, “om cult care vorbeşte franţuzeşte şi italieneşte şi care, prevenit contra României, acum e încântat de ceea ce a văzut aici”⁴².
Deoarece autorităţile basarabene nu aveau posibilitatea de a lupta cu forţele proprii împotriva dezordinilor în masă provocate de unităţile militare ruseşti bolşevizate, P. Erhan, preşedintele Consiliului Directorilor Generali al Republicii Democratice Moldoveneşti, I. Pelivan, directorul general de externe, şi V. Cristi, directorul general de interne, acţionând în baza împuternicirilor acordate de Sfatul Ţării, s-au adresat ministrului de război al României cu rugămintea de a trimite cât mai urgent la Chişinău “un regiment ardelenesc” şi de a ordona “ca acest regiment să stea la dispoziţia Directoratului Republicii Moldoveneşti”. Ministrul de război, generalul Iancovescu, le-a aprobat cererea⁴³.
În condiţiile unei adevărate debandade dezlănţuite de “front-otdelul” bolşevic, ce ameninţa paralizarea definitivă a activităţii Sfatului Ţării, membrii guvernului republicii şi ai Blocului moldovenesc din cadrul legislativului basarabean ţin în zilele de 6-7 ianuarie 1918 două şedinţe cu privire la situaţia politică creată. În conformitate cu hotărârile adoptate, câteva grupuri de basarabeni, conduse de I. Pelivan, A. Crihan, V. Ţanţu şi V. Cristi, pleacă pe căi diferite la Iaşi pentru a urgenta ajutorul militar⁴⁴.
Portofoliul afacerilor interne V. Cristi l-a deţinut şi în cel de-al doilea guvern al Basarabiei, constituit la 19 ianuarie 1918 sub preşedinţia lui Daniel Ciugureanu⁴⁵.
Vladimir Cristi a mers la Iaşi împreună cu delegaţia membrilor Sfatului Tării pentru a prezenta regelui Ferdinand I memoriul unirii Basarabiei cu România^46.
La 11 aprilie 1918, V. Cristi este desemnat delegat pe lângă Ministerul Afacerilor Străine al guvernului român⁴⁷.
A devenit membru al Partidului Poporului şi deputat în Parlamentul României (din 1926)⁴⁸. A fost senator, prim-vicepreşedinte al Senatului⁴⁹. În perioada 16 ianuarie-12 mai 1932 a ocupat postul de ministru secretar de stat în guvernul condus de Nicolae Iorga⁵⁰.
În iunie 1932 se încadrează în Uniunea Agrară (Partidul Agrar din 1936)⁵¹. În revista Din trecutul nostru, apărută în 1936, este inserată următoarea ştire în această privinţă: “Partidul foştilor moşieri mari ai Basarabiei, condus de Vladimir Cristi, face parte din Uniunea Agrară a lui C. Argetoianu”⁵².
Într-un act, întocmit în martie 1932, sunt enumerate proprietăţile funciare stăpânite de V. Cristi, care era domiciliat în Chişinău, în casa nr. 11 de pe strada Universităţii. În comuna Teleşeu, judeţul Orhei, el poseda 14 ha de pământ arabil, 17 ha vie şi 1 ha izlaz, iar în satul Zămcioji din comuna Rădeni, judeţul Lăpuşna – 118 ha de pământ arabil, 22 ha vie, 15 ha fâneaţă, 27 ha livadă şi 9 ha izlaz. Moşia sa Zămcioji, cu suprafaţa totală de 214 ha 1154 m. p., cuprindea: conacul împreună cu parcul (6 ha 6684 m. p.), livezi de meri şi pruni (24 ha 7500 m. p.), livezi de nuci (22 ha 230 m. p.), sub odaie (6 ha 2095 m. p.), teren arabil şi fâneaţă (143 ha 810 m. p.) şi plantaţii cu salcâmi (5 ha). Pe această moşie de la Zămcioji avea următoarele construcţii: clădirea principală în care locuia proprietarul, cu 25 de camere şi bucătăria din 3 camere, – o clădire frumoasă, construită din piatră şi acoperită cu ţiglă de Marsilia. În altă clădire, cu două nivele, locuia administratorul moşiei. Era cramă, grajduri pentru cai şi vaci, beci, gheţărie⁵³.
Prin numărul din 25 septembrie 1938, ziarul Basarabia a înştiinţat chişinăuienii despre numirea lui V. Cristi în postul de primar al municipiului Chişinău⁵⁴. Solemnitatea instalării lui în calitate de primar s-a desfăşurat în ziua de 29 septembrie 1938⁵⁵.
La 21 ianuarie 1939, acelaşi ziar chişinăuian informa că guvernul României l-a numit pe Vladimir Cristi în Consiliul Superior Naţional al Frontului Renaşterii Naţionale, responsabil de agricultură şi munca manuală⁵⁶. Pe lângă funcţia de primar al Chişinăului, el mai avea onoarea să fie şi preşedinte al Uniunii Sindicatelor şi Cooperativelor Viticole din Basarabia⁵⁷. Participând, în iunie 1939, la adunarea generală anuală a Uniunii Sindicatelor Viticole şi Pomicole din România, care a avut loc la Bucureşti, el a fost ales în calitate de vicepreşedinte al uniunii respective⁵⁸.
Sfârşitul vieţii i-a fost tragic. În 1944, menţionează Alexandru Chiriac, el se refugiază în Austria, unde lucrează ca muncitor agricol la o fermă. Încercând să-l contacteze pe C. Argetoianu, aflat în Elveţia, Vladimir Cristi este arestat de N.K.V.D şi dus, împreună cu membrii familiei sale, în U.R.S.S., moment din care nu se mai ştie nimic despre el⁵⁹.

Note
1 C. Sion, Arhondologia Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 115.
2 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare, ANRM), F. 211, inv. 3, d. 154.
3 ANRM, F. 6, inv. 2, d. 337, f. 165v-168.
4 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 70, f. 5; Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1940, p. 204.
5 ANRM, F. 39, inv. 13, d. 493; Сборник Бессарабского Земства, Кишинев, 1874, nr. 1-2, p. 35.
6 Arhiva Istorică de Stat a Rusiei (AISR), F. 1284, inv. 46 (anul 1901), d. 102 (stat personal); ANRM, F. 88, inv. 2, d. 70, f. 5-5a.
7 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 70, f. 5-5a; d. 606, f. 2.
8 Ibidem, d. 606, f. 2.
9 AISR, F. 1284, inv. 46, d. 102.
10 Leon Boga, Lupta pentru limba română şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932; Şt. Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passė sa culture, Bucarest, 1941, planşa III (actul original prezentat în formulă de facsimil).
11 Figuri contemporane din Basarabia, Chişinău, Editura Arpid, 1939, p. 42.
12 Patrimoniu, Chişinău, 1991, nr. 4, p. 44; Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Ţării. 1917-1918. Dicţionar, Bucureşti, 2001, p. 85.
13 I. Mamina, I. Scurtu, Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Bucureşti, 1996, p. 162.
14 Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997, p. 174; Calendar Naţional. 2005,Chişinău, 2004, p. 400; I. Colesnic, Basarabia necunoscută, Chişinău, 2005, vol. 6, p. 66.
15 Funcţionar de clasa a IV-a, conform Tabelei despre ranguri din Rusia, rang care echivala cu gradul militar de general-maior.
16 ANRM, F. 39, inv. 13, d. 492, f. 14.
17 Ibidem, f. 1.
18 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
19 Figuri contemporane din Basarabia, p. 42.
20 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
21 Ibidem.
22 ANRM, F. 39, inv. 13, d. 492, f. 1.
23 Ibidem, f. 15.
24 Ibidem, f. 2.
25 Бессарабские губернские ведомости, 20 martie 1912, nr. 31, p. 1; 17 aprilie 1912, nr. 41, p. 1.
26 ANRM, F. 39, inv. 13, d. 492, f. 3-4.
27 Ibidem, f. 1.
28 ANRM,F. 9, inv. 1, d. 5514, f. 22; Бессарабская жизнь, 13 iunie 1917, nr. 145, p. 3.
29 Бессарабская жизнь, 16 iunie 1917, nr. 148, p. 3.
30 Бессарабская жизнь, 2 aprilie 1917, p. 5.
31 Gh. Andronachi, Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii, Chiţinău, 1933, p. 102.
32 V. Cristi, O pagină inedită din istoria Basarabiei, în “Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 4-5, p. 12-18.
33 Ibidem, p. 19-20.
34 Ibidem, p. 20-22.
35 Cuvânt Moldovenesc, 12 septembrie 1917, p. 3.
36 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
37 ANRM, F. 727, inv. 2, d. 77, f. 8v-9.
38 I. Colesnic, Sfatul Ţării. Enciclopedie, Chişinău, 1998, p. 135.
39 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru.1812-1918, Chişinău, 1992, p. 314.
40 Сфатул цэрий, 9 decembrie 1917, nr. 12, p. 4.
41 I. Pelivan, Amintiri, în “Patrimoniu”, 1992, nr. 2, p. 121-122.
42 N. Iorga, Memorii, 1931 (citat după un fragment retipărit în Arhivele Basarabiei, 1931, nr. 1, p. 60).
43 Gh. Andronachi, op. cit., p. 177.
44 M. Adauge, E. Danu, V. Popovschi, Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica evenimentelor din anii 1917-1918, Chişinău, 1998, p. 78.
45 Ibidem, p. 81.
46 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
47 I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p. 162.
48 Ibidem.
49 Basarabia, 25 septembrie 1938, p. 4.
50 I. Scurtu, C. Mocanu, D. Smârcea, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Bucureşti, 1995, p. 687-715; I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p. 162.
51 I. Mamina, I. Scurtu, op. cit., p. 162.
52 Din trecutul nostru, 1936, nr. 28-30, p. 72.
53 ANRM, F. 173, inv. 2, d. 1959, f. 1, 15, 16, 23.
54 Noul părinte al Chişinăului, în “Basarabia”, 25 septembrie 1938, p. 2.
55 Basarabia, 29 septembrie 1938, p. 1; Solemnitatea înscăunării d-lui Vladimir Cristi în demnitatea de primar al Chişinăului, în “Basarabia”, 30 septembrie 1938, p. 2.
56 Basarabia, 21 ianuarie 1939, p. 3.
57 Basarabia, 4 aprilie 1939.
58 Gazeta Basarabiei, 30 iunie 1939, p. 2.
59 Patrimoniu, 1991, nr. 4, p. 45.

Dinu Poştarencu, Institutul de Istorie (Chişinău)

Iurie Darie

Iurie Darie s-a născut pe 14 martie 1929, în Vadul Roşu din judeţul Soroca, aflat astăzi în Republica Moldova. Dotat cu talent la desen, dar având şi reale însuşiri pentru scenă, Iurie Darie a dat examen atât la Institutul de Arte Plastice, cât şi la cel de Artă Teatrală şi Cinematografică, reuşind la ambele, dar alegându-l pe ce din urmă, pe care l-a absolvit în 1952. A învăţat ce înseamnă actoria de la mari actori şi profesori: Mihai Popescu sau Marietta Sadova.

În cinematografie a debutat în 1953, în “Nepoţii gornistului”, în regia lui Dinu Negreanu, avându-i alături pe platoul de filmare pe Marga Barbu şi pe Liviu Ciulei. În anul 1969, a fost ales de regizorul Mircea Drăgan pentru a juca în seria “Brigada Diverse”, alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu sau Puiu Călinescu.

A interpretat roluri memorabile în peste 40 de producţii cinematografice, printre care “Băieţii noştri” (1959), “Vacanţă la mare” (1962), “Dragoste la zero grade” (1964), “Atunci i-am codamnat pe toţi la moarte” (1971), “Fraţii Jderi” (1974), “Ringul” (1983), “O zi la Bucureşti” (1986), “În fiecare zi mi-e dor de tine” (1987), “Zâmbet de soare” (1987), “Oglinda” (1993), “Punctul zero” (1996), “Triunghiul morţii” (1999). În 2004 a jucat în serialul de televiziune “Numai iubirea”.

Un moment important din cariera sa a fost perioada Teatrului de Comedie, perioadă în care Radu Beligan a avut flerul să adune câţiva actori ce aveau să facă faima acelui teatru. A jucat sub bagheta regizorului Lucian Giurchescu şi apoi a lui David Esrig. I-a avut ca parteneri pe marii actori: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Radulescu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Silviu Stănculescu. A jucat în spectacole de referinţă: “Troilus şi Cressida”, “Umbra” şi multe altele.

După Revoluţie, a jucat în “Pălăria”, producţie a Teatrului de Comedie, în regia lui Horaţiu Mălăele (1998), “Patru pe o canapea şi valetul” de Marc Camoletti, în regia lui Radu Nichifor (2000). De asemenea, actorul a colaborat şi cu cineaştii basarabeni, în filmul pentru copii “Moara”, realizat în 1992, sau pe scena Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Chişinău în “Tata” (stagiunea 1999-2000).

Iurie Darie s-a remarcat şi în emisiunile de televiziune pentru copii, în care actorul îşi etala abilitatea de a desena, uneori cu ambele mâini. Într-o vreme făcea şi turnee prin ţară cu spectacole pentru copii, în care istorisea şi desena o poveste simplă, dar plină de haz şi de învăţăminte.

Deşi a împlinit 81 de ani, actorul are destule proiecte artistice, printre acestea numărându-se ilustrarea cu desene a două cărţi, dar şi realizarea unui CD cu muzică interpretată de el. Totodată, Anca Pandrea şi Iurie Darie sunt în repetiţii cu un spectacol semnat de Mircea Creţu, care va şi partenerul de scenă al celor doi actori.

Sursa:wikipedia

„Eu uneori am sentimentul că nu stă în mine înmagazinat timpul de anii pe care îi am, ci foarte curios, mi se pare uneori că şed epoci.”

Născut la 4 iulie, satul Unţeşti, Ungheni, fiul lui Ion si al Elizabetei Vasilache. Şcoala primară a făcut-o în satul natal. În toamna anului 1937 este admis la Liceul Naţional din Iaşi (astăzi Liceul “Mihail Sadoveanu”). În acelaşi an, din cauza taxei exagerate, tatăl Îl transfera la “Liceul de Aplicaţie” zis şi Seminarul Pedagogic Universitar de pe lânga Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi. Odată cu anexarea Basarabiei, întrerupe studiile. întorcându-se în satul natal. În 1940 se înscrie la şcoala medie din Ungheni. Prarea fiind în limba rusă o părăseşte în scurt timp. 1941-1944 îsi reia studiile la acelaşi “Liceu de aplicaţie” Basarabia reocupată. Devine învăţător în satul natal iar peste puţină vreme este repartizat la şcoala medie din satul Cetireni. Concomitent urmează studiile la Institutul Pedagogic de doi ani Soroca, (secţia fără frecvenţă, limba şi litaratură), apoi se transferă la Institutul Pedagogic din Chişinău, facultatea de litere (fără frecvenţă), pe care o absolvă în 1958. În acelaşi an, prin ordinul ministrului învăţământului din RSS Moldova este trasferat la redacţia săptămînalului “Cultura Moldovei”, în calitate de director, secţia şcoli, unde a colaborat aproximativ cinci ani. Debutează în literatură conferindu-i-se premiul I la un concursul republican (proză). Din acest moment profesează jurnalistica, îmbinând-o cu creaţia literară (proză scurtă) “Aventurile celor doi verişori”, “Două mere ţigance”, “Tăcerile casei aceleia”.

1962-1964 Urmează Cursurile de Scenaristică de la Moscova. 1965 este Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. 1965-1969 este redactor la revista “Nistru”, membru al Colegiului redacţional la Studioul “Moldova-Film”. Riga, 1969 – premiat pentru scenariul documentar “Eu şi ceilalti…”

1993-1995 redactor-şef al revistei “Columna”.

Se stinge din viaţă la 7 iulie 2008 la  Chişinău, Republica Moldova

„Umblând prin arhiva mea, mi-a venit un gând ciudat. Zic, mă, când am să mor, să-mi puneţi arhiva pe piept. Cea care nu a fost publicată. Eu voi continua pe cealaltă lume.”

„La un moment dat am văzut cum un bondar a înnoptat într-o lalea şi mi-am închipuit că e sultan. Un sultan înnoptează şi laleaua a tras perdelele, obloanele. Sunt Baiazid Fulgerul a zis şi laleaua a surâs. Şi eu şedeam şi mă gândeam că până la urmă, toată povestea asta cu o lalea, cu Baiazid înnoptând în seraiul ei, totul se încheie cu o ceapă în pământ. Iaca crugul vieţii, cercul se închide”

In memoriam Vasile Vasilache

Mihai Cimpoi

1. Vasile Vasilache este o expresie desăvârşită a arhetipalităţii îmbinată simbiotic cu (postmodernitatea). Nu l-a interesat  lupta dintre „antici” şi „moderni”, fiindu-şi sieşi canon şi paradigmă. A  practicat o scriitură, care se ţese din ea însăşi (să nu uităm că, etimologic text trimite la textil, la ţesătură). Cu Vasile Vasilache am trecut întreaga odisee sau, mai degrabă, pandemoniul perioadei postbelice, opunându-ne – împreună – procesului de înstrăinare de matricea stilistică firească, de aservire ideologică aşa-zisului realism socialist şi marginalizării. A sfidat o atare marginalizare şi marginalismul care este caracteristic literatului basarabean, urmând stăruitor de unul singur Drumul spre Centru. Întâmplări, momente? Multe, câtă frunză şi iarbă, cum ar zice el, căci temeiul lumii e întâmplarea. Ei bine, anume aleatoriul (cum îi plăcea, de asemenea, să zică, să se completeze  neologistic) a făcut ca să-mi fie sfetnicul primilor mei paşi în literatură când era redactor la Cultura. Veneam, încălţat în cizme cu carâmbi mari, de „brezent” şi pline de lut frământat de la Larga sau de la Lipcani, unde am făcut un an de corvoadă ziaristică provincială.

L-am şi încercat să-l imit în nişte încercări în proză (reportericească), căci era un povestitor fascinant. Probabil, mi-a apreciat mai mult acea venire originală în cizme la oraş, în care întrezărea o cutezanţă, o voinţă de ceva, decât calitatea textelor mele de atunci. Oricum, am apărut în Cultura cu augusta lui binecuvântare: „Păi să fie într-un ceas  bun,  că începutul e o întemeiere!” Recunoştinţă, nea Vasile, pentru această binecuvântare şi pentru că am fost alături la bine şi la rău.

2. Surâsul lui Vişnu, pentru că îi caracterizează atitudinea blajin-ironică faţă de lumea aceasta care-şi ascunde mereu, la modul comic-tragic, esenţele în aparenţe şi îşi spune povestea cu cocoşul roşu în chip de eternă reîntoarcere nietzscheană de la Adam până la Ana-Maria.

Vladimir Beşleagă

1. Acum, rătăcind prin două secole, după ce am trăit, pot zice, un veac de om, când mă uit îndărăt şi încerc să străbat cu privirea negura groasă a timpului, îmi răsar în faţă, învăluiţi ca într-o lumină supraterestră, trei chipuri de oameni, care mi‑au marcat profund viaţa, care m-au modelat, m-au format ca personalitate, aşa cum mai continuu să fiu, nu ştiu până când. Primul este/a fost cel care s-a numit părintele, tatăl meu. Al doilea, profesorul şi mentorul meu, Coroban. Al treilea, pe care l-am cunoscut şi îndrăgit pentru o viaţă s-a numit Vasilache. Tustrei au purtat acelaşi nume: Vasile. Tata Vasile, Coroban Vasile şi Vasile Vasilache. Trei bazilei-prinţi în lumea spiritului…

Despre fratele mai mare, Vasile Vasilache, care ne-a părăsit atât de pe neaşteptate, lăsând un imens gol în sufletele noastre, aş putea să împărtăşesc multe şi tulburătoare momente şi întâmplări, unele comice/hazlii, altele triste/tragice, dar în rândurile ce urmează mă voi opri asupra câtorva doar. Era pe la mijlocul anilor `60 ai secolului trecut. Activam împreună în cadrul redacţiei revistei Uniunii Scriitorilor Nistrul. Atunci au apărut cele câteva cărţi, care au rezistat examenului timpului: „Povestea cu cocoşul roşu”, „Singur în faţa dragostei” şi… Parcă îmi sună şi acum în auz cuvintele lui Vasile: „Dacă te-aş mai vedea şi pe tine publicat”… Adică, pe mine, manuscrisul meu… Ce rămânea dincolo de spusa lui? Că se putea să se întâmple să nu fie publicat? Acum, când stau să analizez, pare să pricep că asta era temerea lui: să fiu blocat… Exact aşa cum s-a întâmplat, peste câţiva ani, cu altă carte a mea, „Noaptea a treia”. Dar şi cu partea a II a „Poveştii cu cocoşul roşu”…

Era la începutul anilor `70. Discuţia manuscrisului lui Vasile a avut loc la editură. Îmi amintesc câteva detalii. Mai întâi, că după o scurtă perioadă de destindere a climatului cultural, satrapul Ivan Bodiul, devenind prim-secretar al CC al PC(b) din RSSM, a purces la instaurarea unui regim drastic de cenzură şi presiune asupra oamenilor de creaţie. Iar în textul lui Vasilache figura un secretar de partid care ajunge în ospiciu. Scandal! Cum aşa? Un secretar de partid nebun? Iată şi reproşul magistral care i-a fost adus autorului de nimeni altul decât de colegul scriitor, care a fost I. C. Ciobanu: „Secretarul de partid, din oficiu, nu poate să-şi iasă din minţi”… Ceea ce a şi decis soarta cărţii, iar autorul a fost exclus din procesul literar pentru aproape două decenii… A făcut traduceri, traduceri bune, dar „Basmul…”, cum îi plăcea să-şi numească celebra carte, nu a mai avut continuare… Mai deunăzi, la masa de pomenire din ziua a noua după trecerea la cele veşnice, am formulat întrebarea: „Dar unde să fie acel manuscris? Există pe undeva?” La care unul dintre feciori, Victor, a ridicat ochii spre tavan, spunând: „Trebuie să fie pe acolo, pe undeva… Dar nu a sosit încă momentul”… Iar doamna Alexandra a auzit din gura celui de curând plecat: „Când am să mor, vreau să mi se pună pe piept şi nişte manuscrise”… Nu cumva despre acela a fost vorba?…

Iar după discuţie Vasile şi-a luat manuscrisul îndărăt şi eu, care am asistat, fără să-l pot ajuta, am mers cu el pe străzile oraşului, căutând a-l îmbărbăta cumva, a-i spune vorbe de susţinere… Ţin minte că mă privea în tăcere, fără să scoată un cuvânt… Apăream ca un naiv în faţa lui, el care avea o atât de bogată experienţă de viaţă, el care era plin de atâta înţelepciune!

Totdeauna am fost fermecat de vorba lui Vasilache. Şi nu numai eu – atâta lume. Zice eminentul om de cultură şi subtilul critic literar Eugen Lungu în eseul publicat în revista Semn (nr. 1, 2008): „V. Vasilache vorbeşte cum scrie şi scrie cum vorbeşte”. O constatare de mare fineţe şi adevăr. Aici stă, zic eu, secretul magiei lui Vasilache: este mereu egal cu sine, în deplină armonie… Şi mai adaugă exegetul: „Nu sunt mulţi cei care pot gusta un Vasilache în toată complexitatea lui”. Absolut exact! Cu asupra de măsură adevărat. Numai la suprafaţă pare că e doar atât de simplu scrisul Domniei sale. Este foarte complex. Genialitatea lui Vasile Vasilache abia urmează a fi pătrunsă şi descifrată…

Atât de strâns ni s-au întrepătruns şi chiar contopit destinele, încât nu pot să nu mai aduc un episod, un moment crucial din viaţa mea şi relaţiile noastre. La începutul anului 1987, am fost internat în spital şi am suportat o operaţie, când s-a întâmplat o mare nenorocire – s-a pierdut cu zile feciorul meu Alexandru… Nu-mi revenisem încă după narcoză, când s-a produs catastrofa… Urma să fie înmormântat, dar nu înainte de a şti şi eu de tragedie… Cine a fost ales de destin ca să-mi comunice vestea? Nu altul decât fratele Vasile Vasilache! Dânsul a venit la mine, însoţit de Grigore Vieru… Dânsul mi-a anunţat mult prea trista şi dureroasa veste, prin cuvinte pe care numai Domnia Sa a ştiut cum să le aleagă şi cum să le rostească spre a nu-mi pierde chiar acolo şi atunci minţile… M-a luat uşor, pe departe, m-a pregătit prin vocea-i dominată de o nebănuită forţă de penetraţie şi rezistenţă în faţa durerii… Da, au urmat lungi săptămâni de zbucium, de luptă cu suferinţa, dar pragul fatal a fost trecut… Vasile împreună cu Grigore l-au petrecut pe Sandu al meu în ultimul drum. Eu,  după ce am plâns la sicriul lui şi l-am sărutat, am fost adus din nou la spital… Acum, când a plecat şi Vasile, vreau să cred că se vor întâlni în Lumea umbrelor, şi Vasile îi va spune bietului meu băiat că mă mai reţin ceva zile şi vin şi ca să fim iar cu toţii împreună…

Constantin Cheianu

1. Când îmi făceam studiile la facultatea de Filologie, prin 1977-1982, Vasilache lipsea, bineînţeles, din programa de studii.  Era cu neputinţă să găseşti, la bibliotecă, „Povestea cu cocoşul roşu”, tot astfel cum ţinea de domeniul imposibilului să vezi o poză de-a scriitorului, pentru că la un moment dat făcusem o adevărată obsesie din dorinţa de a vedea cum arată acest „autor dăunător”. Şi Druţă avea faima de autor incomod, dar cărţile lui erau accesibile, iar fotografia i-o puteai vedea în orice manual. Vina lui Vasilache părea mai gravă, iar cartea – mai periculoasă.

Prin pâcla groasă de tăcere ce învăluia numele scriitorului, nu pătrundeau decât zvonuri, unele dintre acestea acreditând ideea că el nici nu locuieşte în Moldova, dar parcă nici în URSS, iar conform altora ieşea că, de fapt, nici nu mai este în viaţă.

Cât despre faimoasa sa lucrare, aceasta nici nu părea să aibă altă miză decât una subversivă, de subminare a sistemului şi când, în sfârşit, am avut-o în mâini, atent la „mine ideologice”, m-am trezit la sfârşitul lecturii, ca dintr-o vrăjeală, cu impresia a ceva plin de viaţă, frăgezime şi lumină. Care diversiune!

Nu aveam să-l văd decât foarte târziu, în anii perestroikăi, la adunările scriitorilor. Aici, altă surpriză.

În locul omului rănit şi încrâncenat, acuzând sever regimul şi pe colegii colaboraţionişti, al omului pe care, cu îndreptăţire, mă aşteptam să-l cunosc, am descoperit o persoană oarecum incompatibilă cu  imaginea de „om revoltat” şi de erou. Degeaba am aşteptat să-l văd „scoţând foc pe nări”, aşa cum făceau alţi colegi ai săi, aceiaşi linguşitori tenace ai regimului comunist. Felul său cuminte de a lua atitudini ferme, chiar dacă îl făceau un om temut (iar pentru unii nesuferit) la Uniunea Scriitorilor, avea ceva din lipsa de ostentaţie a personajului din celebrul său roman.

În timp lucrurile au evoluat, comozii de ieri îmbrăţişând un alt gen de conformism, iar Vasilache rămânând acelaşi „ne-erou”, cu o conştiinţă a adevărului calmă, profundă, deloc spectaculoasă.

Dispariţia sa vine şi ea într-un fel de continuitate organică a acestui fel de a fi. Vasilache încremenise atât de mult în tiparul omului care deţine un adevăr superior şi în bătrâneţea sa neclintită, încât părea că n-o să moară niciodată. Sau că moartea, în cazul lui, se transformase într-un fel de formalitate.

Iată de ce, la înmormântare, nu m-am putut sili să fiu trist. Pe el moartea nu părea să-l doară, aşa cum nu l-au durut nici viaţa, nici oamenii.

Arcadie Suceveanu

1. După cum se întâmplă în cazul personalităţilor puternice, înzestrate cu mult caracter şi având un stil inconfundabil (stil literar, stil de viaţă), aşa cum a fost Vasile Vasilache, verbele se lasă cu greu convertite la timpul trecut, iar moartea pare o absurditate (şi mai) greu de acceptat. Şi totuşi, în faţa tristei evidenţe a destinului, eforturile noastre devin neputincioase şi verbele îşi schimbă, brusc, registrul conjugării… Vasilache părea făcut parcă pentru eternitate, era un om ce părea a nu se lăsa afectat de eroziunile fizice şi morale, cu o voinţă şi o prospeţime de viaţă ce sfidau rigorile vârstei biologice. În ciuda anilor adunaţi pe răboj (folosesc aici un arhaism desprins parcă din vorbirea sa, care conţinea un relicvariu de neaoşisme şi arhaisme), el nu era un om vetust, nu era un spirit arhaic, depăşit. Dimpotrivă, Vasilache avea o forţă şi o disponibilitate excepţionale de acomodare (în sens de modernizare) la sensibilitatea noii epoci, la modul de a fi al tinerelor generaţii. Iar scrisul său – în care se îmbină ca într-un aliaj expresia neaoşă, respiraţia htonică şi gândirea autohtonă cu parabola filosofică, cu elementul mitologic şi cultural – are (şi aici, iată, verbul îşi păstrează formula neschimbată, la timpul prezent) o originalitate netrucată, „naturală” cum s-ar zice, o vigoare artistică ce susţine cu succes proba relecturii, oricum s-ar schimba sensibilităţile şi epocile.

Vasile Vasilache a fost o prezenţă remarcabilă cu adevărat în cultura noastră, un

„personaj” de un pitoresc inconfundabil în agora literară, întotdeauna

Prin pâcla groasă de tăcere ce învăluia numele scriitorului, nu pătrundeau decât zvonuri, unele dintre acestea acreditând ideea că el nici nu locuieşte în Moldova, dar parcă nici în URSS, iar conform altora ieşea că, de fapt, nici nu mai este în viaţă.

Cât despre faimoasa sa lucrare, aceasta nici nu părea să aibă altă miză decât una subversivă, de subminare a sistemului şi când, în sfârşit, am avut-o în mâini, atent la „mine ideologice”, m-am trezit la sfârşitul lecturii, ca dintr-o vrăjeală, cu impresia a ceva plin de viaţă, frăgezime şi lumină. Care diversiune!

Nu aveam să-l văd decât foarte târziu, în anii perestroikăi, la adunările scriitorilor. Aici, altă surpriză.

În locul omului rănit şi încrâncenat, acuzând sever regimul şi pe colegii colaboraţionişti, al omului pe care, cu îndreptăţire, mă aşteptam să-l cunosc, am descoperit o persoană oarecum incompatibilă cu  imaginea de „om revoltat” şi de erou. Degeaba am aşteptat să-l văd „scoţând foc pe nări”, aşa cum făceau alţi colegi ai săi, aceiaşi linguşitori tenace ai regimului comunist. Felul său cuminte de a lua atitudini ferme, chiar dacă îl făceau un om temut (iar pentru unii nesuferit) la Uniunea Scriitorilor, avea ceva din lipsa de ostentaţie a personajului din celebrul său roman.

În timp lucrurile au evoluat, comozii de ieri îmbrăţişând un alt gen de conformism, iar Vasilache rămânând acelaşi „ne-erou”, cu o conştiinţă a adevărului calmă, profundă, deloc spectaculoasă.

Dispariţia sa vine şi ea într-un fel de continuitate organică a acestui fel de a fi. Vasilache încremenise atât de mult în tiparul omului care deţine un adevăr superior şi în bătrâneţea sa neclintită, încât părea că n-o să moară niciodată. Sau că moartea, în cazul lui, se transformase într-un fel de formalitate.

Iată de ce, la înmormântare, nu m-am putut sili să fiu trist. Pe el moartea nu părea să-l doară, aşa cum nu l-au durut nici viaţa, nici oamenii.

Vlad Zbârciog

Misterele unui spirit inconfundabil

Vasile Vasilache este personalitatea pe care o situez pe locul cel mai de seamă în cariera mea literară. Este omul care nu m-a „dădăcit”, nu mi-a dirijat paşii, cum au făcut-o cu mult suflet şi dragoste alţi doi prieteni, Alexandru Cosmescu şi Ion Constantin Ciobanu, dar de la care am luat, cred, cele mai concrete şi mai necesare lecţii de literatură, de respect pentru cuvânt, pentru bogăţia limbii noastre, pentru „formele străvechi ale vieţii rustice, nealterate şi intacte” (V. Coroban), pentru simplitatea şi pitorescul expresiilor neaoşe, pentru multe alte frumoase şi indispensabile calităţi pe care Providenţa i le-a dăruit cu prisosinţă.

Scriu aceste rânduri sub imperiul unor sentimente pe care le trăieşti de puţine ori în viaţă… Făcând o retrospectivă a atitudinii mele privitoare la opera lui Vasile Vasilache, am certitudinea că anume ea, această formă de înţelegere desfăşurată pe etape sau, mai corect, în straturi, m-a dirijat, mi-a educat într-un fel desfăşurată pe etape sau, mai corect, în straturi, m-a dirijat, mi-a educat într-un fel simţurile, mi-a maturizat concepţiile, gândurile, m-a făcut să privesc lucrurile, fenomenele, oamenii şi faptele lor prin altă optică, racordându-mă la un nou spirit, la o nouă structură psihologică. Fiindcă am învăţat de la Domnia sa, în primul rând, să „rătăcesc în mine”, dar şi „printre figurile uriaşe ale literaturii naţionale şi universale”. În al doilea rând, am luat „tremurul permanent al lacrimii pentru cel ce nu a ajuns să înţeleagă condiţia de a fi trăitor pe planeta zisă Terra”, tremurul permanent pentru limba mamei, pentru istorie, tradiţii, strămoşi… Fără această „şcoală” poate că n-aş fi înţeles prea bine literatura scrisă de Camus, Faulkner, Moravia, Sabato, Marquez, de atâţia alţi mari prozatori ai secolului douăzeci. Fără această „şcoală” poate că n-aş fi scris modestele mele cărţi: Conul de umbră, Suntem ca o poveste, Orizontul pierdut, Ţărmul din suflet, Învolburatele ape ale Mării Sarmatice, Timp răstignit… Fără această „şcoală” poate că n-aş fi învins drama pe care bunul Dumnezeu mi-a trimis-o întru izbăvire. Sau poate că această dramă fiindu-mi „dulcea şi purificatoarea încercare” a Providenţei?…

De la Domnia sa am învăţat să preţuiesc timpul, să vorbesc nestingherit cu vântul şi ierburile, cu păsările şi animalele, aceasta fiindcă Domnia sa, având o intuiţie înnăscută, a ştiut să transpună în limbaj uman gândurile păsărilor şi animalelor. De la Domnia sa am deprins răbdarea unei lecturi mozaicate, saturate de înţelepciune populară. Datorită structurii originale lingvistico-stilistice a scrierilor dumisale, datorită misterului creat de fraza saturată de idei, am cultivat în mine grija pentru cuvânt, pentru sensurile şi înţelesurile lui complexe, pentru simplitatea şi pitorescul expresiei, muzica interioară a frazei… De la Domnia sa am luat primele lecţii de postmodernism… Scria într-o cronică recentă criticul literar Alexandru Burlacu: „Prin tehnica narativă, prin filozofia condiţiei existenţiale „Povestea cu cocoşul roşu” este primul roman postmodern scris în Basarabia”. Şi aceasta se întâmpla la 1966, cu aproape zece ani înaintea apariţiei romanelor lui Gabriel Garcia Mar­quez, reprezentant de seamă al postmodernismului şi apropiat lui Vasile Vasilache ca structură psiho-filosofică şi manieră de concepere artistică.

Vasile Vasilache este, deci, un scriitor postmodernist, un scriitor original, unic în felul său la noi. O confirmă scrierile dumisale Povestea cu cocoşul roşu, Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu, Izvorul zilei a patra… Prin formula adoptată, prin structura psihologico-socială a scrisului, prin limbajul inedit, inconfundabil, prin viziunea aci ironică, aci parodistică, prin misterul pe care-l creează, printr-o conjugare a fanteziei, intuiţiei, structurii lingvistico-stilistice a frazei, prin multe alte aspecte specifice literaturii. Autorul ştie a crea atmosfere, face proiecţii ale lumii lăuntrice a personajelor, punându-le în relaţie cu lumea, cu universul, astfel evidenţiind sensul existenţei lui pe pământ. Coboară în mitologie, căutând piatra unghiulară (filosofală) şi creând stări afiliate prin semnificaţiile lor, cum ar fi starea de mit, sentimentul de aşteptare a ceva necunoscut, a ceva ce există dincolo de percepţia noastră, adică dincolo de existenţa terestră. Şi aceste stări te urmăresc în toate scrierile Domniei sale. De aici, probabil, şi acea unicitate de „îmblânzitor de timp” (M. Cimpoi). De multe ori timpul este sacrificat, acţiunea se desfăşoară parcă în afara timpului, scriitorul sugerând ideea, mai mult chiar, stimulând încrederea cititorului că poate avea, chiar şi în momentele cele mai dificile, o şansă. Participi, într-un fel, la procesul zămislirii artistice, eşti parte din acest proces, intri parcă într-o relaţie de personaj-timp sau personaj-realitate-mit, în care jocul între real şi absurd te invită la punerea în lumină a unor idei, semnificaţii existenţiale. Şi aici îmi vine în memorie afirmaţia lui Petru Creţia, care scria într-un articol despre creaţia prozatorului nostru: „Vasile Vasilache ne-a dat ceva greu de uitat. Şi ni l-a dat într-o proză de o rară forţă expresivă şi în curgerea ei lentă, uneori greoaie, cu ezitări, cu precipitări, cu ocolişuri şi ascunzişuri”…

Am încercat, prin urmare, să privesc lumea cu ochii prozatorului, să pătrund în atmosfera creată de spiritul său, să dau de taina lui, acea taină ascunsă pe care poate nu o cunoaşte uneori nici creatorul de valori literare şi artistice. Mă gândeam că numai astfel poţi trage punţi între tine şi propriul eu, între înţelegerea ta şi starea de real şi mit. Dar această vrajă dintre real şi imaginar comportă în proza lui Vasile Vasilache o filozofie aparte, unică în felul ei, o filozofie travestită parcă sau poate introvertită, care conduce, aproape întotdeauna, la o sincronizare cu ritualul folcloric, cu simţirea noastră ancestrală. De aici, probabil, acel dat al tainei, despre care aminteam anterior, pe care îl intuim, îl sesizăm în spusa lui „neaoşă, uneori folclorico-filosofică, alteori solemnă” (M. Cimpoi), de cele mai multe ori însă parabolică, deoarece proza lui (mai ales romanul Povestea cu cocoşul roşu) este parabolică, cu alegorii şi simboluri „plonjante”, vorba lui Al. Burlacu, în care grotescul, comicul, absurdul se substituie tragicului, motivul lumii răsturnate, adică întoarsă pe dos, contopindu-ne cu spectacolul lumii, al lumii ca teatru, în care se schimbă doar actorii, celelalte componente rămânând aceleaşi… Este o lume identificată cu teatrul, deseori un teatru al absurdului…

Mă gândesc acum şi la apropierea Domniei sale de filosofia orientală (Confucius, Lao Zi, Vişnu…), găsind în ea filiaţii cu credinţa noastră, cu taina ei care o apropie de eternitate, prozatorul apropiindu-se, la rândul său, de categoriile etice şi filosofice fundamentale: Răul şi Binele, Viaţa şi Moartea. Vasile Vasilache creează un întreg sistem de simboluri, alegorii, parabole, saturate de lumina muzicii interioare, toate selectate din spectacolul atât de carnavalesc al vieţii.

Vorbeam cu o ocazie de paralelele ce se fac uneori între scrisul lui Vasile Vasilache şi Marquez sau Vasilache şi alţi scriitori de talie universală, cum ar fi Cervantes, Dostoievski, D. R. Popescu ş.a. Ceea ce-l deosebeşte, cred, în mod evident de alţi mari prozatori este faptul că autorul nostru se apropie, temeinic şi constant, de valorile morale şi civice ale individului, că îşi zămisleşte scrierile purtând o mare dragoste pentru omul simplu, cu problemele lui simple la prima vedere, dar importante pentru viaţa lui. În al treilea rând, îşi situează personajele între eternele categorii etice şi filosofice: Viaţă şi Moarte, ultima fiind nimic altceva decât o încercare de a înţelege mai profund rosturile existenţiale…

Acum, când nu mai este printre noi, mă gândesc la faptul că, în trecerea noastră de zi cu zi prin această viaţă, nu ne-am dat seama că trăim alături de un Mare scriitor, apreciat în multe părţi ale lumii, acolo, până unde au ajuns traducerile scrierilor Dumisale. Un Mare scriitor, contemporan cu noi, pe care îl vedeam aproape zilnic, ne atingeam de privirea şi sufletul lui şi nici prin gând nu ne trecea să ne bucurăm de acest favor, pe care ni l-a dat Dumnezeu…

Opera Domniei sale, complexă, cu straturi şi substraturi ideatice profunde, va fi să cunoască şi de acum înainte interpretări noi şi profunde, deoarece un asemenea scriitor „şcolit” la înţelepciunea umană, la cultura universală, la filosofiile lumii, un asemenea spirit, o asemenea simbioză de filosofii, de simţiri dau naştere întotdeauna unor mistere pline de sensuri şi semnificaţii polivalente. Mistere pe care ne invită cu bunăvoinţă să le sesizăm, să le căutăm.

Vasile Romanciuc

O, Doamne, nu mai vine înţeleptul

În memoria lui Vasile Vasilache

O întrebare tristă mă dărâmă

(Zadarnic aşteptăm la ea răspuns) –

Răspunsul, ca un laş, stă-n noi ascuns):

Ne tragem de la Râm ori de la râmă?*

„Ce întrebare… Uită-o şi-o fi bine…”

Mă sfătuieşte iar măruntul paj –

El nu e deranjat de derapaj…

Iar tăvălugul lunecă spre mine…

O, Doamne, nu mai vine Înţeleptul

Ce ştie care-i strâmbul, care-i dreptul…

Şi nu mai trece faza de reflux…

Dar, pentru că n-am timp de aşteptare

(Dator e cu o moarte fiecare),

Ce să vă spun, prieteni? Fiat lux!

10 iulie 2008

* O întrebare pe care şi-o punea (şi ne-o punea) adeseori Vasile Vasilache.

Articol preluat de pe contrafort.md

1944-1954 Urmează şcoala de şapte ani din satul natal, apoi şcoala medie din satul vecin Vâncicăuţi.

1954-1955 Tânăr învăţător la şcoala din Costiceni.

1955-1960 Îşi face studiile la Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Chimie. În această perioadă debutează cu poezii în ziarul studenţesc, apoi în ziarul „Tinerimea Moldovei”. Scrise în vers liber şi alb,de o originalitate frapandă, poeziile dau naştere unor discuţii aprinse, din care nu lipsesc atât notele apreciative cât şi criticile vehemente.

1960 Se căsătoreşte cu Elena Curicheru, studentă la filologie, viitoare trăducătoare, fiica lui Mihail Curicheru, scriitor basarabean exilat în Siberia (unde s-a stins din viaţă în 1943).

1962 Debut editorial cu placheta de versuri Primii fulgi, prezentat de N. Costenco (Chişinău, Editura Cartea moldovenească). Prin această carte, ca şi prin cele ce vor urma, poezia lui Ion Vatamanu impune o formulă lirică nouă, modernă, deosebită de cea tradiţionalistă cultivată la noi în epocă. Datorită acestei atitudini de „reformator”, la care se adaugă originea sa bucovineană şi caracterul naţional basarabean pronunţat al operei sale, poetul de-a lungul întregii vieţi, va fi suspectat de acţiuni „subversive” împotriva puterii sovietice şi nu va gusta nicicând din „mierea” graţiilor oficiale.

1963 Se naşte Mihaela, prima fiică a familiei Vatamanu.

1964 Tipăreşte placheta de versuri Monologuri , Chişinău Cartea moldovenească.

1966 Apare cartea pentru copii Aventurele lui Atomică, Chişinău, Editura Cartea moldovenească. Povestirea reprezintă o fascinantă călătorie a lui Atomică în lumea elementelor chimice şi în cea a ştiinţei, va cunoaşte mai multe ediţii, atât în limba română cât şi în alte limbi.

1967 Apare volumul de versuri La mijlocul ierbii, prefaţat de George Meniuc, Chişinău, Editura Lumina . Cartea include poemul lirico-epic Basmaua, care exprimă ideea păstrării memoriei ancestrale, a moştenirii străbunilor, şi care, până a aparea în volum, cunoaşte zeci de recenzii închise.

1968 În acest an urma să-i apară o nouă carte de versuri aflată în faza tipografică, metelul ei este topit din cauza aceluiaşi mult „disputat” poem Basmaua. Se naşte cea de a doua fiică a familiei Vatamanu, Mariana.

1969 Apare, în traducerea lui Ion Vatamanu, cartea Walt Whitman, Cântec despre mine însumi, Chişinău, Editura Cartea moldovenească.

1970 Robert Frost, Între creste de munţi,culegere de poeme, trăducere de Ion Vatamanu, Chişinău Cartea moldovenească.

1971 Apare culegerea de versuri Liniştea cuvintelor, Chişinău Editura Cartea moldovenească. Tipăreşte culegerea Ţvet abricosa,în trăducere rusă, Chişinău, Editura Cartea moldovenească. Susţine, la Universitatea din Lvov, doctoratul în chimie cu teza Studierea oscilopolarografică a complecşilor Bi (3+), Zn (2+), Sb (3+) cu liganzi adecvaţi şi aplicarea acestor complecşi în chimia analitică.

1972 Umbra lui Homer, poeţi elini, trăducere de Ion Vatamanu, Editura Cartea moldovenească.

1973 Poezia negrilor americani, trăducere de Ion Vatamanu, Chişinău, Editura Cartea moldovenească. Este numit şef de laborator la institutul de chimie al Academiei de Ştiinţe din Moldova, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. În toţi acestea ani ai carierii sale de chimist, Ion Vatamanu va publica peste 150 de lucrări ştiinţifice în domeniul chimiei analitice, va obţine cinci brevete de invenţie în domeniul oscilopolarografiei (1980, 1984, 1985, 1988, 1989). O serie de metodici ale sale vor fi aplicate în sfera agricolă şi industrială din fosta Uniune Sovietică şi din Moldova, având ca teren de aplicare raioanlele Teleneşti şi Anenii Noi.

1974 Apare culegerea de versuri Ora păsării, Chişinău, Editura Cartea moldovenească. Se naşte fiica mezină a familiei Vatamanu, Leontina – „copilăria casei”.

1975 Ianis Rainis, Adie vânt, cântec popular în cinci acte,trăducere de Ion Vatamanu, Chişinău, Editura Cartea moldovenească.

1977 Apare volumul de versuri De ziua frunzei, prefaţăde Grigore Vieru, Chişinău, Editura Literatura Artistică, considerată drept una din cele mai valoroase apariţii poetice din anii 70, marchează, prin ciclurile Secunde cu munţi, Răscoala contra morţii şi Cu neodihnă, clasicizarea formală a poezii lui Ion Vatamanu. Poezia americană, antologie, prefaţă şi trăducere de Ion Vatamanu, Chişinău, Editura Literatura Artistică.

1978 Publică, în colaborare cu alţi lucrători ştiinţifici ai laboratorului de chimie, lucrarea Indice Bibliografic al literaturii de polarografie (anii 1922-1977), Chişinău, Editura Ştiinţa. Apare culegerea de versuri Zelenaia colâbeli pesni, în trăducere rusă, Moscova, Editura Sovetski pisateli.

1980 Apare volumul Viaţa cuvântului, prefaţă de Pavel Boţu, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Culegerea, alcătuită din mai multe compartimente, include articole de publicistică şi texte cu caracter eseistic. Culegerea Teiul, versuri pentru copii, ilustraţii de Igor Vieru, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Apare culegerea de versuri Zemlea Poeta, în trăducere rusă, Chişinău, Editura Literatura Artistică.

1981 Apare volumul iubire de tine, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Culegerea înclude câteva cicluri de poezii şi balade, precum şi poemele de largă respiraţie lirico-epică Pasăre Eu, Basmaua şi Privighitoatrea cântă plumb.

1982 În acest an, la Editura Literatura Artistică urma să-l apară volumul de poezii şi balade De pe două margini de război. Cenzură comunistă hipervigilentă stopează cartea în faza de corectură, metalul ei fiind topit, iar autorul învinuit de „acţiuni subversive” împotriva puterii de stat. Imant Ziedonis, Basme în culori, proze poetice pentru copii, trăducere de Ion Vatamanu şi Elena Curicheru-Vatamanu, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Teatrul „Flacăra” de la Universitatea din Chişinău montează spectacolul Basmaua, după poetul omonim al lui Ion Vatamanu.

1983 Apare volumul de poezii, balade şi poeme Măslinul oglindat, prefaţă de Pavel Boţu, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Cartea este o nouă variantă, refăcută şi „îmbunătăţită”, a volumului „ghilotinat” De pe două margini de război, şi scoate în evidenţă o nouă faţetă a poezii lui Ion Vatamanu: baladescul sau, mai exact, reabilitatea – prin mijloace poetice moderne – a baladescului. Baladele reprezintă o cronică a satului, o „iliadă” a copilăriei văzute cu ochi de mătur. Autorul recurge la valorificarea istoriei, reale şi imaginare, a mitologiei populare, îmbrăcând cămaşa concretului şi trecând (cu mult succes!) „proba supunerii la obiect”. Apare culegerea de poezii Secundy i gory, în trăducere rusă, Chişinău, Editura, Literatura Artistică. Teatrul pentru tineret din Chişinău montează spectacolul Osia dorului, după poezia lui Ion Vatamanu (regizor Silviu Fusu).

1984 Apare volumul A vedea cu inima, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Lucrarea include schiţe, tablete, marginalii eseistice, în care sunt analizate diverse aspecte ale vieţii sociale şi culturale, probleme ce ţin de sfera artei în general şi a literaturii în special. La Chişinău are loc serata de creaţie Cântare văzduhului paşnic al patriei – două ore de poezii cu Ion Vatamanu, manifestare de răsunet în viaţa culturală din acei ani. Este decorat cu Medalia de Bronz a Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale.

1985 Apare cartea de versuri pentru copii Izvoraş cu ochii verzi, Chişinău, Editura Literatura Artistică.

1986 Apare volumul de versuri Dimineaţa mărului, Chişinău, Editura Literatura Artistică, Cartea include ciclurile poematice Vara râurilor repezi, Prăbuşirea prietenului, poemul Femeia din muguri, Frumoasa cu prunci, fiind considerată ca una din dintre cele mai reprezentative lucrări ale autorului. Teatrul literal al elevilor „La steaua” din Chişinău prezintă spectacolulde poezie Privigitoarea cântă plumb, după poemul omonim al lui Ion Vatamanu (regizor Vasile Căpăţână). Spectacolul este premiat în cadrul uniu festival unional.

1987 Apare volumul Nimic nu-i zero, prefaţă de Mihai Cimpoi, Chişinău Editura Literatura Artistică. Cartea reprezintă o selecţie retrospectivă o de poezii, balade şi poeme. Cu prilejul sărbătorii celor 50 de ani de viaţă la Teatrul Academic „Puşkin” are loc o serată omagială, în cadrul căreia i se conferă Diploma de onoare a Prezidiului Sovietic Suprem al Republicii. Teatrul pentru copii şi tineret din Chişinău prezintă spectecolul „Dimineaţa mărului” (regizor V. Căpăţână) după poezia lui Ion Vatamanu.

1987-1991 În aceşti ani, angajat plenar în lupta pentru eliberarea naţională a românilor din Basarabia şi Bucovina, Ion Vatamanu scrie o serie de poezii cu caracter social-politic, militante, incendiare, de o largă audienţă public: Unire, moldoveni; Celor ce pun graiul la vot; Un popor de felul nostru; Ce vor scriitorii?; Matern la Bucovina ect.

1988 Apare volumul Dialoguri banale sau trist şi vesel despre oameni, Editura Literatura Artistică. Poemele sunt nişte parabole sociale în care autorul surprinde şi analizează aspecte, stări şi atitudeni din anii „restructurării” garbacioviste. Apare monografia Termodinamica hidrolizei ionilor metalelor (în colaborare cu tânărul savant Ilie Fiştic), Chişinău Editura Ştiinţa. I se confera Medalia „Veteran al muncii”.

1989 15 februarie La Chişinău apare primul ziar în grafie latină, Glasul, tipărit în Letonia cu sprijinul Societăţii „Dacia” , responsabil de ediţie fiind Maria Briede-Macovei, Leodina Lari, Viorel Mihail, Ion Vatamanu. Apare cartea de versuri Izvoraş cu ochii verzi, ediţie completată, pictor I. Moraru, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Apare culegerea de versuri Vozvraşcenie domoi, în trăducere rusă, Moscova, Editura Sovietski pisateli. Apare monografia Polarografia în analiza de atestare a mostrelor standard ale metamelor nefieroase şi aliajelor lor (în colaborare), Chişinău, Rditura Ştiinţa. Lauriat al premiului ziarului „Moldova socialistă” pentru publicistică. I se acordă Diploma Televiziunii Moldoveneşti pentru ciclul de emisiuni „Abeceul moralei”.

1989-1991 Împreuna cu L. Lari asigură conducerea ziarului Glasul, primul ziar în grafie latină.

1990 Apare volumul de poezii şi balade Atât de mult al pământului, Chişinău, Editura Hyperion. Este ales deputat în Parlamentul Moldovei şi desemnat preşedinte al Comisiei Pparlamentare pentru Cultură şi Culte. În această calitate, eleborează proectul ansamblului monastic „Căpriana”. Prticipă, alături, de alţi câţiva scriitori (Grigore Vieru, Ion Ciocanu, Arcadie Suceveanu) la Festivalul internaţional „Serile de poezie de la Struga” (Jugoslavia).

1991-1993 Director al revistei Columna.

1992 15 februarie Devine membr de onoare al Societăţii culturale bisericeşti „Mitropolitul Varlaam. 18 februarie Pentru merite deosebite în arta scrisului i se conferă titlul onorific „Maestru al literaturii”. Cu prilejul aniversării a 75-ea de la Unirea Basarabiei cu Patria mamă, i se acordă Diploma Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni.

1993 9 august La Chişinău se stinge subit din viaţă Ion Vatamanu. Dispăriţia lui fulgeratoare este deplânsă de întreagă Moldovă. Înmormântarea are loc la 11 august, la Cimitirul Central din Chişinău, având amploarea de funeralii naţionale.

1994 La un an de la dispăriţia poetului, Teatrul „Ion Creangă” din Chişinău prezintă spectacolul de pe două margini de război – Ungheni i se conferă numele lui Ion Vatamanu.

1995 Liceul Teoretic raional din Străşeni devine Liceul „Ion Vatamanu”. I se conferă Premiul „Dacia” în domeniul artei populare, post-modern. Apare cartea pentru copii Unde-i urma mea? , prezintare grafică Sergiu Puică, colecţia „Micile americi”, Chişinău, Editura Muzeum. I se conferă Medalia Eminescu, post-modern. I se decernează Diploma Partidului Liberal din Moldova pentru promovarea Spiritului de libertate în creaţie, post-mortem.

1997 Cu prilejul aniversării a 60-ea de la naştere, La Academiea de Ştiinţe din Moldova are loc Sesiunea ştiinţifică „Ion Vatamanu – omul şi poetul” . Tot cu acest prilej, Ministerul Culturii şi Uniunea Scriitorilor din Moldova organizează Concursul republican de poezie şi muzică tânără „Ion Vatamanu”.La 1 septembrie şcolii medii din satul Costiceni i se conferă numele lui Ion Vatamanu, iar pe clădirea ei este dezvelit un basorelief cu chipul poetului.

1998 Apare volumul Secunde cu munţi în colecţia Poeţi români contemporani, Bucureşti, Editura Eminescu.

1999 mai Dezvelirea unei plăci comemorative cu chipul poetului pe clădirea Institultului de Chimie al Academiei de Ştiinţe din Moldova.

2000 Apare volumul Nimic nu-i zero în colecţia Biblioteca şcolarului, Chişinău, Editura Litera. Apare volumul Să mă chemaţi să cânt, Timişoara, Editura Augusta.

2001 Apar 2 volume de versuri Altă iubire nu este în colecţia Scriitorilor români contemporani, Bucureşti, Editura Biodova. 2003 Apare volumul Nimic nu-i zero în colecţia Biblioteca şcolarului, ediţie adăugită, Chişinău, Editura Litera Internaţională. Apare cartea pentru copii Oglinda mofturoasă, în colecţia Poezii de seama voastră, prezentare grafică Anatol Smâşleaev, Chişinău, Editura Prut Internaţional.

“Ion Vatamanu a fost un om şi un poet spectaculos. Şi la singular, şi la plural. Ambii. Nu de puţine ori surprinzător în opţiuni, preferinţe, afirmaţii, „pretenţii” tandre, spuse cu voce uşor cântată, jucată-modelată, articulată, cu inflexiuni de virtual actor de convingătoare probă. (De altfel, era unul dintre cei care îşi citeau splendid poemele.) Nu de puţine ori – reiau contrapunctic nuanţarea – părea a se afla pe o scenă, pe un podium imaginar, de unde, neostentativ, parcă ar fi predicat, ar fi „indicat”, re-modelat, opinat – uşor sau ceva mai ferm – contradictoriu. În compania lui, viaţa devenea… shakespeareană, adică teatrală. Dar nu înfrumuseţată cu tot dinadinsul, ci înnobilată. Mai ales, în tinereţile sale de poet deschis modernităţii, bărbat înalt, cu conturul byronian al feţii, precum surprinzător de adevărat (şi, concomitent, uşor ficţional, creator, adică) l-a surprins pictoriţa Elena Bontea într-un portret, pe care nu mă tem a-l crede – raritate (…de plasticitate); un portret poate chiar… celebru. Posibil. Istoria mai e în permanentă (şi prezentă, la zi) plămadă, iar la timpul oportun va pune accentele necesare, va semna decizii, ca şi (relativ)… definitive.
Ion Vatamanu era un generos. Inclusiv, cu mai tinerii săi colegi, despre cărţile din colecţia „Debut” (i se mai spunea… „De băut”) ale cărora a scris în „Tinerimea Moldovei”, întreţinând o rubrică specială, zisă „Viaţa cuvântului”. Astfel că, astăzi, nu cred că Ion Vatamanu, din perspectivele şi retrospectivele vârstei şi creaţiei sale, ar fi căutat motive de replică, de ceartă cu mai tinerii colegi nonconformişti, „neascultători”, ca şi… ireverenţioşi faţă de gloriile parcă stabilite odată pentru totdeauna, clasicizate. Dar, iată, cam spulberate. Unele – pe drept, ce mai… Nu, Ion Vatamanu n-ar fi mers în răspăr cu postmoderniştii, contrafortiştii, semn-iştii… Pentru că, în juneţile sale, la timpul primordiului scriitoricesc, a fost acaparat şi ghidat de scrisul modern al lumii, primele sale cărţi învederând versul de o factură deschisă contemporaneităţii transfrontaliere, trans-URSS-iste, trans-realist socialiste… Plus traducerile sale din marii poeţi de factură sui generis primenitoare, de o stilistică şi o metaforă fascinante – poeţi greci, americani, în special. Şi eu am scris, atunci, despre cărţile sale, inclusiv despre cele de dragomanie. Peste ani, „mă ameninţa” oarecum… voit-copilăreşte-mofturos-înduioşător (şi aici era jocul şi farmecul firii sale de artist sensibil) că da, numaidecât va reveni la prozodia de factură modernă, se va relua pe sine, cel din anii şaizeci-şaptezeci, că… Însă timpul, destinul nu mai avură răbdare ca Ion Vatamanu, care sunt sigur că ni s-ar fi re-înfăţişat din nou, pe nou, surprinzător – altul, acelaşi; shakespearean-teatral şi bărbăteşte byronean. Spectaculosul om şi poet Ion Vatamanu. Despre care, din mai multele întâmplări de pomină, farmec, netrecătoare savoare, voi povesti, aici, una. De prin părţile noastre, ale teleneştenilor. Mai bine zis, o întâmplare dintre punctul A – satul Mândreşti şi punctul B – centrul raional Teleneşti. Sau, invers plasate, punctele. De unde, la 20 de kilometri, peste Răut, se află Negurenii mei de baştină.
Astfel, prin 1975 sau ’76, poate, venisem aici, acolo, cu televiziunea – scriitori, oameni de artă, ansamblul „Folclor” la întâlnire „cu truditorii satelor”. Dintr-ai noştri, condeierii, eram cu Ion C. Ciobanu, Gheorghe Vodă, generosul meu filotim, şi, spuneam, spectaculosul Ion Vatamanu. Ar fi mult de dat-intrat în amănunte, astfel că o iau pe scurtătură.
Urma, deci, să ne întâlnim cu locuitorii satului Mândreşti, vatră  aflată la 8 kilometri de Teleneşti, orăşel-centru raional în hotelul căruia eram cazaţi. Pentru că, o zi, trebuia să repetăm spectacolul radioasei întâlniri, iar a doua zi – să imprimăm. Astfel că, la Mândreşti, repetam în casa de cultură. Obositor, cu reluări nenumărate, imprecizii, bâlbe, stângăcii şi altele de felul acesta. Pentru că, pe atunci, omul satului se temea de microfon, mai că făcea, bietul, pe el în faţa camerei de filmat. Aşa a fost.
Ei bine, cât repetarăm noi în casa de cultură, afară se lăsase iarna adevărată, cu o ninsoare, cu o zăpadă care nu pot fi invocate decât cu un truism: ca în basme, cum s-ar zice. Ieşim, mesim, revenim, repetăm iar, ne încălzim cu un pahar-două, iar la un moment dat colegul Ion Vatamanu face către mai marele satului, preşedintele de soviet sătesc: „Aveţi o sanie cu cai frumoşi, mândri?” Cum să nu se găsească la Mândreşti aşa ceva? Sigur că da! (În caz contrar, trebuie să schimbi numele satului, nu alta…) Astfel că foarte curând eram urcaţi în fânul din coşul unei sănii cu trăpaşii ce aveau gâturi de lebede… cabaline – Vodă, Vatamanu, preşedintele şi subsemnatul. (Ion C. Ciobanu plecase să-şi vadă Budăii de baştină.) Facem turul satului, suim, coborâm pe relieful colină-defileu al satului de codru, de două, trei sau, posibil, patru ori Vatamanu sau Vodă zicând: „Opriţi aici!”
Oprirăm la casa aleasă şi intrarăm. Era a unei familii tinere, ce abia intrase în noua locuinţă în vara trecută. Avea doi copii, familia. Lăsăm, cu autograf, câte o carte. Stăpânul, bineînţeles, nu avea numai casă, ci şi beci. Etcetera. Şi tot aşa, mai „năvălim” şi prin alte gospodării. Era deja târziu. În una din case dăm de Vasile Iovu şi alţi colegi de-ai săi, care îi ziceau din nai, vioară şi alte unelte înfermecătoare. Bu-u-n! Stăm cu ei, mai cântăm. Se face miez de noapte. Trece de el. Ţin minte sigur – se făcuse aproape de ora două. Spre dimineaţă, adică. Preşedintele ne propune să ne cazeze, de mas, într-o casă de gospodari. Dar, ţi-ai găsit! Spectaculosul şi imprevizibilul coleg Ion Vatamanu unde face, dezaprobator, ferm: „Nu, noi mergem la hotel, la Teleneşti!” Cum, la ora asta?… Dar, mă rog, dacă musafirii doresc, preşedintele cheamă o maşină. „Nici un fel de maşină!” face iar Vatamanu. „Mergem pe jos!” Oamenii buni şi primitori rămân cu gura căscată… Şi de uimire, şi de somn. Mai încearcă să ne convingă că, tovarăşi scriitori, până la Teleneşti sunt 8 kilometri distanţă, e iarnă, e aproape trecut de două spre dimineaţă, e… Nu, Vatamanu nu cedează. Lui Vodă şi mie – ce ne rămâne, decât să fim solidari cu surprinzătorul, spectaculosul nostru coleg şi inegalabil prieten?
Prin urmare, sania ne scoate la marginea Mândreştilor, de unde noi, trei crai, o luăm spre Teleneşti. Noapte – nimic de zis – frumoasă, cu lună. Geroasă. Dar aceasta contează mai puţin – vinul fusese bun şi la discreţie. Numai că e cam lunecuş. Ion Vatamanu, cel mai înalt dintre noi, avea, bineînţeles, pasul pe potriva staturii. Pe când nenea Gicu, Gheorghe Vodă, filotimul meu (uneori se autoironiza, spunând că, în înălţime, are un metru jumătate cu tot cu bască!) cam rămâne în urmă. Din când în când, îl auzim râzând. Păi, aluneca şi cădea. Fără să scoată mâinile din buzunarele paltonului, făcea eforturi acrobatice să se ridice pe picioare. Reuşea. De fiecare dată.  Dar drumul e lunecos în continuare. Etcetera. Înaintăm. Eu cu Vatamanu discut despre Filimon Bodiu, cel care, pe la începutul anilor cincizeci, anume prin aceste locuri luptase, bărbăteşte, cu puterea sovietică. Înarmat. Etcetera.
Discutăm noi, dar ne şi îngândurăm, astfel că, la un moment dat, întreb, nu obligatoriu sută la sută în glumă: „Ioane, dar dacă apare acum, aşa, un lup, ce ne facem?” La care omul replicii bine găsite, Vatamanu, face îndată: „Las’, nu-ţi fă griji, se satură cu Vodă!” Întorc capul – Vodă e cam la 10-15 metri în urma noastră – „urmă” clară, înlunită. Fermecătoare, nu altceva. Ca să mai folosesc un truism. Ne oprim şi-l aşteptăm. Şi-i povestim la ce „concluzie” am ajuns: va fi jertfit lupului. Hohotim! Ce mai dispoziţie! Literară, aş putea spune. Artistică. De creaţie. Pentru că eram cu doi colegi, artişti adevăraţi, cu care făceam cale dinspre Măndreşti spre Teleneşti.
La hotel aveam să ajungem cam pe la trecut de ora trei. E-hei, tineri ani ai mei! Şi-ai lor, ai colegilor, bunilor mei prieteni – Gheorghe Vodă, filotimul, şi Ion Vatamanu, care, despre prima mea carte, scrisese un articol ce se intitula: „Unde să duc o albină?” Unde?… La stupi, la urdinişul casei sale. La prisaca frumuseţilor, dulceţurilor, literaturii, artei. La prisaca, la stupii amintirilor. Unele – dulci, altele – amare. Pentru că vor urma şi altele. Despre Vodă. Despre Vatamanu…”

Leo BUTNARU

PRIETENI, COLEGI, UMBRE DRAGI…

Gheorghe Briceag

Născut acum 80 de ani, la 15 aprilie 1928, în judeţul Botoşani, Gheorghe Briceag s-a format şi a crescut ca român autentic. Urmează apoi şcoala din Râşcani şi în 1944 “după ce Regele Mihai a cedat iarăşi Basarabia ruşilor am plecat cu şcoala la Petroşani. Aveam 17 ani cănd l-am ascultat pe Rege, la radio, cum ne dă această veste”. Termină liceul şi îşi pune în cap să revină acasă, să lupte impotriva sistemului. La Costeşti organizează prima celulă de rezistenţă cu încă alţi tineri. “Mă găndeam că eu voi răsturna URSS-ul. Eram naiv. Credeam că sunt Gheorghe Dracul! Cinci am fost care am pus la cale această idee. Eu, Saşu Filip, Vasile Gherghiştean, Petru Ropot şi Ion Bocancea.” Ceva timp au sabotat administraţia locală şi sperau să reelibereze Moldova. Totul s-a sfârşit în gulagul de la Komi Inta Borcuta, între Urali şi graniţa de apus a URSS, în Cercul Polar, după ce a încercat să forţeze intrarea în România, în iarna lui 1946, peste Prut. “Acolo am stat nouă ani. Eram 11 milioane de animale de tracţiune care munceam pentru Imperiu. Eu lucram în mină. Coboram la 800 de metri în subteran şi scoteam cărbunele afară. În 1954, după arestarea lui Beria, fost ministru al KGB, s-a dat o lege prin care am fost scos din gulag.” Spune că ruşii aveau grijă de ei. Îi hrăneau bine şi îi tratau. Aveau şi interes, “munceam pe degeaba”. A fost repus în drepturi tot în timpul sovietelor. Acuzaţia de înaltă trădare i s-a modificat în… trecere ilegală de graniţă.

Exilat în Bălţi de regimul comunist, Briceag reuşeşte, într-un final, să îi determine pe cei de la partid să îl lase să intre la Facultatea de Drept. Barba imensă îi va aduce neplăceri, fiindcă este mereu luat drept preot. În facultate îi învaţă ca pe Tatăl Nostru pe Marx, Engels şi Lenin. Fără să le ştie operele foarte bine nu putea răzbi în acea societate. Apoi se angajează consultant juridic la Institutul de Cercetare Agricolă din Bălţi: “Şef l-am avut pe Snegur. Eram consultantul lui. Şi discutam mult cu el. Ca om era jumătate rus, ca ideologie. Iar cealaltă jumătate era vai de pielea lui. Era un tip stupid. Spunea că suntem un fel de neamuri cu cei de peste Prut. Cum aşa? Păi dacă îl recunoşti pe Ştefan cel Mare, negi Muşatinii?” Lupta pentru drepturile omului o începe cu ajutorul postului Europa Liberă. “Acolo am ascultat prima dată Declaraţia pentru Drepturile Omului, semnată inclusiv de URSS, şi pe care am tipărit-o în manifest. Am fost dus inclusiv în beciurile KGB pentru asta. Mă tot întrebau de unde o am. Şi le spuneam mereu: Din cer, de unde altundeva? Voi nu o aveţi? Doar a semnat-o URSS-ul la 10 decembrie 1948. Ruşii au publicat-o abia în 1999.” În 2003 a vrut să îşi dea foc în mijlocul oraşului, pentru că municipalitatea a vrut să îi ridice o nouă statuie lui Lenin. “La 31 iulie 2003 a fost luată această hotărăre. Am trimis proteste la Primărie, la Europa Liberă etc. Apoi am mobilizat oamenii la luptă. Să nu il mai vedem pe Lenin. Dacă nu respectau legislaţia îmi dădeam foc chiar pe statuia comunistului suprem!” Într-un final este primit inclusiv în Adunarea Helsinki pentru Drepturile Omului, iar în 2005 primeşte Premiul Homo Homini, acordat de Fundaţia People in Need, pentru contribuţia la protecţia drepturilor omului în Moldova şi pentru opunerea sa în procesul de reinstalare a simbolurilor şi ideologiei sovietice. Despre libertatea expresiei în Moldova este categoric: “Aici nu există. Păi inclusiv presa se autocenzurează ca să facă pe placul unora. Pădure fără uscături nu există, dar aici pădurile sunt tare uscate. Îndreptarea noastră va veni atunci când generaţiile tinere vor conştientiza că nu sunt robii ruşilor!”.

Pentru idealul său este dispus să sacrifice orice, pentru că, spune Briceag, “în lupta asta mă sacrific eu, dar la nevoie îi sacrific pe toţi cei apropiaţi mie. Pentru ţară se poate muri. Ce, Brăncoveanu a făcut altfel în faţa turcilor?”. Actuala politică a Rusiei o vede prin negura istoriei: “Citiţi testamentul lui Petru I. Ce face Putin acum? Execută poruncile testamentare ale ţarului. Ascultaţi discursul lui Putin şi analizaţi. Iar Voronică al nostru îi linge chiloţii lui Putin. Mă bucur când îl văd pe Băsescu că se ia de prostul de Voronin. Momentul ăsta pe care îl trăieşte Basarabia se aseamănă cu un exemplu din Biblie. Evreii au fost în robie în Egipt. Pe drumul spre casă, de patru ori au vrut să-l omoare pe Moise. Le era greu, dar aveau burta plină. Toţi cei care sunt robi de facto sunt robi psihologic. Cei care s-au născut în Ziua Plecării ăia au ajuns acasă oameni liberi. Cei bătrăni, robii, pieriseră pe drum. Acest pământ românesc abia acum începe să nască feciorii liberi…” Cu toate acestea, Gheorghe Briceag are o mare teamă. “Că sfârşitul lumii se apropie. Semnele ne arată că omul începe să fie împotriva firii lăsate de Dumnezeu. Şi tare îmi e teamă că nu voi mai vedea România Mare.”

Visul nu şi l-a mai văzut îndeplinit pentru că s-a stins din viaţă la 16 august 2008.

Jurnalul.ro

gheorghe briceag

Se stinge din viaţă la 7 septembrie 2002  în Tubingen, Germania

Activitatea sa ştiinţifică desfăşurată de-a lungul a peste cincizeci de ani s-a concretizat în mai mult de şase sute de studii publicate în întreaga lume, în zeci de volume, din care, deocamdată, doar o mică parte a ajuns la cititorul român, traducerile fiind iniţiate abia în anii ‘90 datorită discipolilor, dintre care amintim pe prof. univ. dr. Mircea Borcilă de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din CIuj-Napoca, unde se află deja un centru de lingvistică integrală, şi pe prof. univ. dr. Nicolae Saramandu de la Universitatea din Bucureşti.
Concepţia lingvistică a profesorului Coşeriu se bazează pe principii generoase care, respectate de orice cercetător, oferă argumente suficiente pentru o contribuţie reală şi modernă la dezvoltarea ştiinţelor. A fi obiectiv, în viziunea savantului, înseamnă, preluând cuvintele lui Piaton, „să spui lucrurile aşa cum sunt” şi, în acelaşi timp, să nu respingi nimic din ceea ce înaintaşii tăi au formulat, dacă prin ideile lor au contribuit Ia evoluţia ştiinţei. Antidogmatismul, respectul faţă de tradiţie, transpar din numeroase lucrări, iar pentru cercetătorul român, cel mai aproape pare să fie lucrarea Lecţii de lingvistică generală apărută în 2000 la Chişinău, în traducerea şi îngrijirea a doi universitari clujeni: Eugenia Bojoga şi Mircea Borcilă, lucrare în care se află, după părerea noastră, cea mai clară şi obiectivă incursiune în istoria lingvisticii, cu repercusiuni în înţelegerea fenomenului lingvistic şi a realităţii de azi a ştiinţei limbii. Raportându-ne în continuare la lucrările traduse în România, despre care profesorul Coşeriu afirma că reprezintă încă doar aspecte marginale ale concepţiei sale (alte lucrări de referinţă aşteptând să fie aduse la cunoştinţa unui public mai larg, în care să intre fără îndoială atât studenţii cât şi profesorii din universităţi, din şcoli sau licee), amintim a doua lucrare tradusă în România în 1995, apărută la Cluj, sub aceeaşi îngrijire a profesorului Mircea Borcilă, Introducere in lingvistică, folosită azi în multe universităţi din ţară ca titlu dereferinţă. (Prima lucrare tradusă, intitulată Limba română în faţa occidentului. De la Genebrardus la Hervas. Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române in Europa occidentală, a apărut în 1994, în traducerea lui Andrei A. Avram), în 1997 urmează, în traducere, lucrarea Sincronie, diacronie şi istorie, apărută la Editura Iuliu Pop.

Coşeriu transpare cu consecvenţă ideea că omul de ştiinţă, în speţă lingvistul, urmează să-şi pună
rezultatele muncii sale în slujba societăţii, vorbitorii fiind cei care trebuie să profite în cea mai mare măsură de rezultatele activităţii ştiinţifice.
Concepţia profesorului Coşeriu trimite la o abordare integrala a activităţii de limbaj, fapt ce a şi
inspirat pe discipolii săi români să-i propună să numească direcţia pe care o deschide, lingvistică
integrală.
Aceasta reprezintă, după părerea profesorului Mircea Borcilâ „o mutaţie radicală a orizontului
teoretic al lingvisticii contemporane”, edificiul epistemic al lingvisticii integrale bazându-se
pe disocierea netă a tipurilor de ştiinţe după nanira obiectului lor şi Covor ale» In Maramureş, dăruit Papei de D-na Elena Bârlea, 1902 formularea unor idealuri diferite de obiectivitate ştiinţifică pentru fiecare dintre ele.
Premisa de la care porneşte opera ştiinţifică a savantului este în acelaşi timp simplă şi profundă: limbajul este privit ca obiect cultural, teoriile asupra limbajului fiind elaborate în funcţie de un mod propriu de interpretare, logică şi perfect argumentată, a raportului limbă-vorbire. în acest sens, savantul aminteşte că obiectele naturale ca obiecte ale ştiinţelor naturii, nu pot fi supuse unei cunoaşteri sigure, deoarece, nefiind create de om, se află în afara conştiinţei umane. Pe de altă parte, pentru obiectele naturale, traseul cunoaşterii lor se bazează pe substanţa acestora, adevărul lor propriu fiind constatat prin observaţie, aproximat prin ipoteze sau verificat prin experimentare. în alt plan, ştiinţele matematice şi, în general, ştiinţele logico-formale, operează cu obiecte specifice, pure, care nu pot exista în afara conştiinţei umane, de aceea sunt lipsite de
adevăr propriu. Ele reprezintă accesorii din punct de vedere metodologic. în schimb, obiectele culturale, deşi obiecte formale, de sorginte spirituală, a căror esenţă se află în conştiinţa umană, pot fi construite în lume, cu o substanţă asemenea celor naturale. în acest caz însă, substanţa este aleasă, este determinată de formă până în cele mai mici amănunte.
Adecvarea la obiect a procedeelor, conceptelor, categoriilor, metodelor, adică “a spune lucrurile aşa cum sunt”, înseamnă pentru profesorul

Coşeriu  ţine seamă de universaliile esenţiale primare ale limbajului: semanticilate, alteritate, creativitate. În toate ştiinţele culturii şi, implicit şi în lingvistică, descrierea şi explicarea se bazează pe gradul de cunoaştere de către vorbitor a propriei activităţi creatoare, aşa cum se manifestă ea în vorbire. Lingvistica însă nu va fi interesată de substratul biologic al vorbirii, pe care nu-l neagă, dar pe care îl lasă în seama altor ştiinţe (naturale); ea va cerceta componentele culturale ale activităţii de vorbire reale.
În concepţia coseriană, lingvistica este o ştiinţă “obiectivă” şi “realistă”, în măsura în care vizează limbajul “aşa cum este”, sub toate “aspectele” care derivă din natura lui fundamentală de activitate (energeia). Se prefigurează o teorie în care două componente sunt foarte importante: “a) – vorbirea este (1) o activitate general-umană, efectuată de vorbitori (2) ca reprezentanţi ai unei tradiţii comunitare de tehnică lingvistică, (3) în mod individual” şi b) – “orice activitate, aşadar şi activitatea de vorbire, poate fi considerată (1) în calitate de activitate, (2)
în calitate de cunoaştere pe care se întemeiază activitatea şi (3) în calitate de produs al activităţii.”
Concepţia coşeriană creează astfel premisele pentru o cercetare integrală a limbajului, care se dezvoltă ca o construcţie teoretică realizată prin descompunere analitică, din punctul de vedere al planului vorbirii, planului limbii şi al planului discursiv, domenii care există concomitent în cunoaşterea vorbitorului şi se manifestă concomitent în vorbire.
Din această perspectivă lingvistica vorbirii se va ocupa de descoperirea şi descrierea funcţiilor specifice vorbirii în general, lingvistica limbii va avea în vedere structurarea idiomatică la toate nivelurile acesteia, inclusiv la nivelul “transfrastic”, constituind de fapt o lingvistică a vorbirii prin intermediul unei limbi istoric constituită, iar lingvistica discursului sau lingvistica textului se va ocupa de text ca produs al activităţii individuale de vorbire. Se constată cu uşurinţă că faţă
de concepţiile anterioare care puneau pe prim plan lingvistica idiomatică, adică lingvistica limbilor, Coşeriu acordă aceeaşi importanţă, sau chiar mai mare, lingvisticii vorbirii şi lingvisticii textului. îndemnul de a privi limbajul în complexitatea sa şi de a-şi îndrepta atenţia şi spre nivelurile universal şi individual se înscrie în curentul care asigură trecerea spre o
lingvistică dinamică, „comunicaţională”, şi vine, în primul rând, dinspre două lucrări publicate în 1956 prima şi în 1980 cea de-a doua: Determinacion y entorno. Dos problemas de una linguistica del hablar şi Textlinguistik Eine Einfuhrung, dar şi dinspre alte studii sau lucrări de lingvistică generală şi aplicată.
Bazată pe o teorie a limbajului bine articulată şi bine receptată în mediul ştiinţific, lingvistica integrală constituie astăzi direcţia cu cei mai mulţi adepţi în lumea întreagă.
Caracterul profund obiectiv şi adecvat al ideilor înaintate de teoria coşeriană, modernitatea demersului în susţinerea şi argumentarea adevărurilor formulate, constituie tot atâtea premise pentru o receptare favorabilă şi imediată şi în spaţiul ştiinţific românesc, îndeosebi ca urmare a traducerii a numeroase lucrări fundamentale ale savantului.

Cultura-traditionala.ro

Un interviu cu Elena Dumeniuc, sotia marelui profesor Ion Dumeniuc

— Despre profesorul Ion Dumeniuc se spune ca si–a sacrificat viata pentru limba romana. Ce credeti despre aceste afirmatii?

— Stiu si eu ca mai multa lume apreciaza faptul ca si–a sacrificat viata pentru profesia sa, pentru limba romana. A fost dedat cu suflet acestei stiinte. A efectuat vaste cercetari in domeniul sociolingvisticii, lexicologiei, al alfabetului. A indragit limba romana si a slujit–o viata intreaga.

— De ce a fost nevoie sa–si dea viata pentru limba romana?

— Ani in sir a urmarit prin ce dezastru trec generatii intregi de romani basarabeni. De la un an la altul, tot mai greu era pastrata puritatea limbii romane, influenta limbii ruse asupra limbii vorbite de bastinasii basarabeni fiind tot mai nefasta. Mass–media, institutiile de invatamant si institutiile publice — toate erau dirijate doar in limba rusa. Ion Dumeniuc suferea nemaipomenit de mult din cauza acestor umilinte. Cand i s–a facut oferta sa lucreze in cadrul Comisiei pentru decretarea limbii de stat, a promovat cu multa insistenta ideea revenirii la alfabetul latin.

— Cum argumenta aceasta nevoie, greu acceptata de reprezentantii clasei politice de atunci?

— Discuta cu dl Nicolae Matcas, care i–a fost cel mai apropiat coleg, prieten devotat si adevarat frate de lupta. Ei discutau despre importanta revenirii la alfabetul latin care ar fi permis detasarea de fonetica straina limbii noastre. In comparatie cu alfabetul chirilic, alfabetul romanesc dispune de toate posibilitatile de transcriere a graiului romanesc. Fiecare limba, spunea Dumeniuc, are alfabetul sau specific. Doar alfabetul latin a putut scoate din anonimat si pune in valoare in randul limbilor romanice graiul basarabenilor.

— Pe cand se constituiau aceste idei, Moldova parcurgea timpuri foarte confuze. Nu era deloc usor sa–ti expui si sa sprijini asemenea teorii. A fost nevoie de argumente, de indelungi dezbateri. Cum era acasa profesorul Ion Dumeniuc?

— Acasa continua dezbaterile si argumentarile. Discutam, inclusiv cu cei trei copii ai nostri. Vorbeam si la masa, in bucatarie, si la masa de scris. Mereu il framanta problema revenirii la grafia latina. A rascolit toate izvoarele posibile si imposibile, inclusiv cele ale savantilor rusi, francezi si germani. Astfel a gasit toate argumentele necesare pentru a declansa lupta pentru revenirea la grafia latina. Argumentele au fost expuse in cadrul unei comisii speciale, atunci cand a fost discutata problema despre revenirea la grafia latina. A reusit sa–i convinga, inclusiv pe unii oponenti, ca anume aceste litere sunt adecvate limbii noastre. Intre timp, aveau loc lupte “subterane”. S–au gasit dintre cei care propuneau implementarea diferitor litere, cum ar fi un “c” cehoslovac sau alte caractere, specifice altor limbi. Astfel erau incercate tot felul de remedii pentru a ticlui un alfabet special, deosebit de cel romanesc, pentru limba romana din Basarabia. Ion Dumeniuc era uimit: cum sa nascocim din nou roata, daca aceasta exista si functioneaza deja. Avem alfabet, or, alfabetul limbii romane e si al nostru. Suntem acelasi neam, avem acelasi izvor, aceeasi cultura…

— A fost persecutat pentru viziunile si convingerile sale pro–romanesti?

— Nu cunosc toate detaliile, pentru ca, deseori, Ion Dumeniuc avea grija ca sa nu sufar si eu de pe urma unor atacuri facute la adresa sa. Stiu ca primea numeroase scrisori, telefoane cu mesaje dure si brutale. Cetateni, in special vorbitori de limba rusa, il insultau, mai ales pe el, pentru ca Ion Dumeniuc era ucrainean de nationalitate. Era numit “nemernic”, “vanzator” de neam. Era acuzat ca tradeaza cultura slava si alfabetul chirilic. I se spunea ca face aceste lucruri, urmarind interese personale. Toate aceste calomnii faceau periculoasa viata sa si a celorlalti colegi ai sai care, alaturi de el, luptau pentru drepturile limbii romane in Basarabia.

— Avea indoieli uneori? Ar fi cedat, sub aceste presiuni?

— Nu l–am vazut sovaind niciodata. Era consecvent si ferm in ceea ce urma sa realizeze. Cei care au luptat pentru limba romana si pentru grafia latina erau constienti ca anume alfabetul e deosebit de important in acea situatie. Ei au prevazut ca, de la o guvernare la alta, destinul limbii de stat s–ar putea schimba. Grafia latina, odata acceptata, nu va mai permite degradarea limbii romane in Basarabia, oricare ar fi intentiile guvernarilor de a schimba numele limbii de stat. Ei au intuit ca, la noi, s–ar putea intampla orice. Denumirea limbii fiind manipulata dupa placul si vrerea guvernantilor ajunsi la putere cu sau fara vrerea poporului. Grafia, insa, odata acceptata, ramane neschimbata. Cred ca anume aceasta este cea mai mare izbanda a luptei de eliberare nationala. Astazi, in scoli, se studiaza limba romana, iar copiii scriu impecabil in grafie latina. Crinii latiniei, cantati cutremurator de frumos de Doina Aldea Teodorovici, nu mai pot fi secerati. Profesorul Ion Dumeniuc a fost printre cei care au deschis calea spre sarbatoarea Limbii noastre, la 31 august. Imi amintesc astazi lacrimile lui in ziua cand fusese decretata grafia latina. Cred ca cei care ne–au oferit din sufletele lor aceasta sarbatoare merita neuitarea noastra.

— Ce va mai amintiti Dvs. din acea zi de 31 august 1989?

— Textul elaborat de Dumeniuc si Matcas a fost citit in Piata Marii Adunari Nationale de dl Ion Borsevici. Emotii nemaipomenite. Senzatia unei victorii incredibile. Imi amintesc si discutiile pe care le–am avut la masa, in casa familiei Matcas. Dar, anii au trecut si constat cu mult regret ca tot mai trist ne apropiem de aceasta sarbatoare. Evenimentele de atunci sunt date uitarii, iar mai multe intentii de reabilitare a idealurilor nationale sunt risipite sau musamalizate. Intentionat sunt diminuate si actiunile care ar trebui sa contribuie la pastrarea izbanzilor istoriei noastre curente. Constatam ca minoritatile etnice din R. Moldova au mai multe drepturi de a–si glorifica limba si traditiile nationale decat etnicii romani, bastinasi in R. Moldova. Nu avem nimic impotriva acestor sarbatori, ale lor, dar nu putem admite sfidarea neincetata a limbii romane, a istoriei romanilor, a culturii noastre nationale.

— Neindoielnic, politica statului admite aceasta sfidare… Dar sa revenim la destinul tragic al profesorului Ion Dumeniuc. Unde erati cand s–a intamplat tragedia? Cum ati aflat despre atacul de cord, irecuperabil, suportat de sotul Dvs.?

— Tocmai venisem de la un liceu, unde, in acea zi, inspectasem cum sunt studiate limbile moderne. Era ora amiezii. Venise la masa si feciorul nostru, Adrian. Pe la 13.00, ne–au sunat de la politie. M–au intrebat: “Sotul Dvs. suferea de inima?” Atunci am simtit parca o lovitura in piept. M–au anuntat ca a murit, ca nu mai este in viata. Am strigat din rasputeri, iar Adrian a crezut ca e o gluma lugubra, facuta de un nesimtit. Zicea ca se joaca cineva, deoarece, in acea zi, cu doar cateva ore inainte de acel telefon, ei se despartisera in centrul orasului.

— Suferea de inima?

— Nu suferea, dar, probabil, se acumulasera destule clipe si emotii tulburatoare. Problema limbii romane, activitatea Departamentului de functionare a limbilor si, cel mai important, pentru acea zi, pierderea Doinei si a lui Ion Aldea Teodorovici. Apropo, Doina i–a fost studenta. Era cea mai buna, era eminenta, era culta, era delicata, era nemaipomenita. Imi imaginez cat de greu i–a fost sa–i conduca in ultimul drum. Mai tarziu am aflat ca, in holul Teatrului de Opera, fiind in preajma sicriului, i se facu rau… S–a indepartat. Cei care l–au vazut atunci, avusera senzatia ca se sufoca. Isi descheia camasa, isi dezlega cravata. Ulterior, nimeni nu observa unde s–a dus. Deoarece nu suferea de inima, nu avea niciun remediu cardiac la el. In scurt timp,l–au gasit jos, sub niste braduti tineri. Au chemat Salvarea, care a venit destul de greu. Expertiza medico–legala a constatat ca Ion Dumeniuc a suportat un atac de cord difuz si complex.

— Cum a fost acea dimineata, ultima Dvs. dimineata cu Ion Dumeniuc?

— Il vad aievea, la usa apartamentului. Si–a aranjat cravata, bereta, haina, s–a intors spre mine si mi–a zis: “Ne vedem deseara.” Nu cred ca a avut vreo presimtire.

— Dar Dvs.?

— Nici eu, dar cu cat trec anii, cu atat mai greu imi vine sa accept ca nu am mers in acea zi cu el la funeralii. Desi avusem in gand, mi–am zis ca nu pot contramanda munca si ca nu as fi putut suporta aglomeratia din acea zi. Regret ca i–am permis sa iasa din casa, deoarece avusese o noapte de nesomn. Aceste regrete ma chinuiesc pana azi.

— Cum e viata Dvs. fara Ion Dumeniuc?

— Nu credeam sa pot rezista. Vreo cinci ani de zile imi parea ca vine de la serviciu. Aveam senzatia ca ii aud vocea prin casa. Simteam ca rasfoieste cartile de pe politele din casa noastra. Erau stari legate de faptul ca, in viata, Ion Dumeniuc muncea foarte mult. Dimineata, la orele 3–4, stingea lumina de la birou. Peste cateva ore de odihna, foarte devreme, imi citea articolele scrise noaptea, apoi ii telefona dlui Matcas. Deseori, ascultand ce scria, il intrebam daca nu–i este frica. Articolele erau atat de actuale, atat de clare, atat de consecvente, deseori necrutatoare. El imi spunea: “Aici nu putem lucra cu manusi protectoare. Trebuie sa mergem pana in panzele albe, altfel nu avem sanse sa reusim.” A indraznit sa–i scrie si Patriarhului Rusiei, Alexei al II–lea, explicand situatia si dezastrul rusificarii limbii si culturii noastre.

— A primit vreun raspuns?

— Nici unul, nici pana astazi. Deseori ma gandesc ca un astfel de curaj, o astfel de indrazneala, le este data doar unor oameni alesi.

— Intotdeauna a fost curajos?

— Desi nu era prea inalt sau prea puternic, nu a admis niciodata ca, in prezenta sa, cineva sa supere sau sa jigneasca vreo femeie. Accepta sa intre in conflicte periculoase, dar nu permitea nimanui sa insulte o femeie. Imi amintesc, odata, pe cand veneam de la Soldanesti, a fost amenintat si urmarit de niste vlajgani inarmati cu cutite. Vroiau sa se razbune ca nu le permisese sa blameze o domnisoara. Tin minte, ne–au urmarit pana aproape de casa. Desi il amenintau, el ramanea neinfricat.

— Pare, totusi, un miracol ca un ucrainean sa apere atat de consecvent drepturile limbii romane si ale grafiei latine in R. Moldova… In ce raporturi era cu etnicii ucraineni de aici si din afara?

— Unii intelegeau, unii il admirau, ii trimiteau felicitari pentru articole si pentru pozitia lui intransigenta. Altii se indignau, intrebandu–l de ce are nevoie sa lupte pentru limba romana, daca el, personal, nu are nimic in comun cu aceasta limba. Le explica, fara sa oboseasca, adevarurile stiintifice. Facea acest lucru intr–un limbaj accesibil. Le vorbea ca s–au nascut pe acest pamant si viata lor este legata de aceasta Patrie. Argumenta ca trebuie sa respecte cultura si limba celor care i–au gazduit aici, la ei acasa. Unii intelegeau, altii il suspectau ca ar fi declansat aceasta lupta, urmarind interese personale, acumuland capital politic sau vanand posturi inalte. Erau jignitoare aceste suspiciuni, deoarece Ion Dumeniuc nu a fost un profitor. Totul a facut din inima si cu dragoste curata. In viata sa, atitudinea fata de limba romana era similara cu dragostea sa fata de familie. Limba romana a fost cea de–a doua mireasa a sa, pentru care si–a dat si sufletul. Era un om cult si un cercetator asiduu. Imi amintesc, in perioada sovietica, anume lui ii incredintasera sa traduca si sa redacteze operele lui V.I. Lenin. Asta pentru ca era un bun cunoscator al limbii ruse si al limbii moldovenesti, cum se spunea atunci. Ulterior i–au si propus sa ocupe functia de director al Institutului de istorie a partidului. El, insa, nici nu a vrut sa auda de aceasta oferta. Imi spunea: “Daca accept aceasta functie, trebuie sa devin membru de partid, dar eu nu vreau acest lucru.”

Si–a ratat, intr–un fel, cariera, dar nu a acceptat sa intre in partid

— Nu a fost niciodata in partid?

— In acele timpuri si–a ratat, intr–un fel, cariera, dar nu a acceptat sa intre in partid. Ii propuneau functia de sef de catedra, cu conditia ca se face comunist, el, insa, a refuzat. Din aceasta cauza, toata viata a fost lector de rand, profesor de rand… Ion Dumeniuc e un exemplu superb de daruire limbii romane si cauzei nationale.

— Cum ar fi reactionat astazi Ion Dumeniuc la tot ce se intampla in raport cu limba si cu istoria noastra?

— A spus foarte bine colegul si prietenul sau, Timofei Melnic, la evenimentul prilejuit de cea de–a 70 aniversare de la nasterea lui Ion Dumeniuc, desfasurat primavara trecuta. Timofei Melnic se intreba ce ar face Ion Dumeniuc daca ar vedea cum sunt respectate legile privind functionarea limbii de stat. Tot el raspundea: “Ar muri a doua oara!” Sau a zecea oara, deoarece au trecut atatia ani, in care dezastrul limbii si culturii romane in R. Moldova este tot mai pronuntat. Apropo, la acel eveniment au fost prezentate si numeroasele scrisori denigratoare, scrise la adresa lui Ion Dumeniuc de persoane care nu–i puteau ierta fidelitatea sa fata de limba romana.

— Apropo, Ion Dumeniuc este nasul revistei “Limba Romana”…

— A alergat foarte mult ca sa apara aceasta revista in locul alteia, redactata de raposatul Valeriu Senic, care publica doar nimicuri care nu aveau nimic in comun cu adevarul stiintific. Ion Dumeniuc l–a convins, si nu a gresit, pe dl Alexandru Bantos sa vina la noua revista pe care au hotarat sa o numeasca “Limba Romana”. Din toate deplasarile sale prin Romania, aducea articole si autori noi.

— Calatoreati impreuna?

— Rareori. Am fost impreuna la Iasi. Tin minte, lumea il cunostea pe strada, il saluta de la distanta. Avea o emisiune la Televiziune, de acolo era cunoscut. Ne invitau la ceai, la discutii savante. Ii ziceam mandra ca e o somitate. Raspundea cu modestie, rusinat parca. Planificam sa ajungem impreuna la Timisoara, dar nu a mai fost sa fie. A plecat purtand cu el numeroase planuri si idei.

— Ati reusit sa rasfoiti documentele de arhiva, scrierile profesorului Dumeniuc, textele necunoscute insa. Ce v–a surprins cel mai mult?

— M–a surprins recunostinta savantilor din mai multe tari ale lumii pentru ceea ce face savantul ucrainean Ion Dumeniuc pentru limba romana. Primea scrisori din Romania, din Germania, din Canada, din Rusia… Multi il intrebau cum de reuseste, in conditiile de aici, sa abordeze probleme atat de fundamentale. Sunt frapata de pretuirea care venea de pretutindeni. Doar aici a fost intr–un con de umbra. Simteau, probabil, indaratnicia unui ucrainean care daca si–a pus ceva in gand, va merge pana la capat. A fost o calitate deosebita a sa. De fapt, e una rar intalnita. Sunt magulita si de fratia sa cu dl Nicolae Matcas. Argumentele acestei prietenii se pastreaza in scrisul lui Ion Dumeniuc.

Vom plange cu totii cand vom constientiza ca o generatie de mari luptatori paraseste aceasta lume…

— Dar a cui a fost ideea monumentului funerar care il reprezinta pe Ion Dumeniuc asemeni unui inger cu aripile stranse si cu capul plecat?

— A fost ideea autorului, sculptorul Tudor Cataraga. El mi–a zis ca, fiind la Sankt Petersburg, a citit toate articolele semnate de Ion Dumeniuc si Nicolae Matcas. “Eu stiu ce au insemnat aceste scrieri pentru noi, basarabenii”, imi spunea Tudor. El m–a convins sa facem acest monument funerar din piatra de Cosauti, spunand ca aceasta piatra reprezinta cel mai bine caracterul basarabenilor. Monumentul reprezinta un Inger al durerii. Se pare ca asa vom plange cu totii cand vom constientiza ca o generatie de mari luptatori paraseste aceasta lume…

— Dar cum explicati ca in schimbul acelei generatii nu apare alta, la fel de combativa?

— Probabil, cei care vin sunt altfel, deoarece nu au avut de suferit chinurile si umilintele la care au fost supuse generatiile noastre. Anii ‘40, dar si cei care au urmat, au fost nu doar o perioada a foametei, dar si una a unor lipsuri acute de manuale, ziare. Limba romana a trecut prin grele incercari. Promotorii limbii romane in Basarabia au fost exilati si persecutati. Gheorghe Ghimpu, Mihai Pasa sunt doar doua nume despre care vreau sa amintesc in mod special. Generatia noastra a cunoscut pe viu aceste evenimente, astfel incat, atunci cand a aparut ocazia de a reabilita limba si cultura nationala, s–au gasit adevarati luptatori in numele acestor scopuri. Generatia lui Ion Dumeniuc a fost una care nu poate fi comparata cu cele care au urmat.

— Credeti ca doar suferinta poate naste oameni cu demnitate?

— Probabil. Suferinta naste oameni. Suferinta ii pune pe ganduri. Suferind, te gandesti cu mai multa claritate la viitorul copiilor si al nepotilor. Chiar daca presa, scoala, editurile de la noi mentin limba romana, e necesar sa vina oameni noi care ar duce mai departe cauza lui Ion Dumeniuc, Ion Vatamanu, Nicolae Costin… Ma gandesc ca si anturajul politic de la noi constituie un impediment serios in calea generatiei tinere. Astazi tinerii sunt lasati in voia sortii, ei nu sunt incurajati sa ramana acasa, motiv din care acestia nu mai vad sensul sa–si sacrifice viata in conditiile de la noi, deloc favorabile generatiei tinere. Ascultam un interviu cu maestrul Mihai Munteanu care povestea cu durere ca cei mai talentati artisti pleaca din Moldova, cantand pe cele mai prestigioase scene ale lumii, deoarece nu mai pot suporta salariile ridicol de mici de la noi.

— Cat de des parcurgeti strada Ion Dumeniuc?

— Apropo, in Moldova exista doua strazi ce–i poarta numele. La Balti, unde si–a facut studiile, si la Chisinau. Aici, e in alt cartier, departe de casa noastra. Nu prea des, dar simt emotii deosebite cand citesc pe troleibuze itinerarul. La Ciocana, exista o statie terminus, Ion Dumeniuc.

— Va multumim pentru acest interviu.

Un interviu de Aneta Grosu pt zdg.md

După absolvirea facultăţii, a lucrat ca ziarist şi poet. Primele sale volume de poezii (Zborul seminţelor, 1962; Focuri de toamnă, 1965; Ploaie fierbinte, 1967; Aripi pentru Manole, 1969) se înscriu în contextul resurecţionist al scriitorilor şaizecişti basarabeni, care au făcut efortul de a scoate literatura din schemele ideologizante ale vremii şi de a-i imprima o accentuată conştiinţă estetică şi naţională.

Volumele următoare (Pomii dulci, 1972; Inima alergând, 1981; De dorul vieţii, de dragul pământului, 1983; Valurile, 1984; La capătul vederii, 1984; Viaţa pe nemâncate, 1999) conţin poezii cu o tonalitate baladescă, de o nedezminţită ardoare etică şi socială. În multe poezii, apare ca personaj epic Moş Pasăre, ale cărui „pilde” socratice sunt rostite în spirit folcloric, ironic sau ludic, el ironizând pe toţi acei cărora le sunt străine idealurile naţionale, adevărul şi limba română .

Începând din anul 1962 lucrează ca regizor şi scenarist la studioul cinematografic “Moldova-film”. În anii ’60-’70, el a scris scenariile şi a regizat o serie de filme artistice şi documentare care l-au plasat în rândul cineaştilor iluştri din Republica Moldova. Menţionăm filmele Se caută un paznic (1967) şi Singur în faţa dragostei (1969) ş.a., precum şi primele filme documentare din cinematografia Republicii Moldova. Filmele sale documentare sunt pline de lirism, cu o poetică creştin-ortodoxă. Începând din anii ‘70, el nu a mai participat la activitatea cinematografică din RSSM decât sporadic.

A obţinut mai multe premii pentru filmele realizate şi anume: Marele Premiu pentru film documentar la Festivalul regional de filme din Chişinău (1967) pentru filmul De-ale toamnei; Premiul special al juriului pentru cea mai bună comedie şi Premiul special al juriului pentru cea mai bună ecranizare la Festivalul regional de filme de la Riga (1968, ediţia VIII-a) pentru filmul Se caută un paznic.

Gheorghe Vodă a lucrat o lungă perioadă în calitate de consultant literar la Uniunea Scriitorilor din Moldova, contribuind în mod substanţial la promovarea tinerelor talente. În anul 1986, a obţinut Premiul de Stat al RSSM pentru volumul La capătul vederii.

Începând din anul 1988, el s-a aflat în primele rânduri ale militanţilor pentru refacerea conştiinţei civice naţionale, pentru promovarea şi afirmarea valorilor perene ale limbii, culturii şi istoriei românilor moldoveni. A participat activ la toate manifestările anticomuniste şi naţionale din RSS Moldovenească.

Gheorghe Vodă a încetat din viaţă la data de 24 februarie 2007, în municipiul Chişinău, fiind înmormântat în Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chişinău. El a fost condus pe ultimul drum de personalităţi ale culturii basarabene cum sunt: Arcadie Suceveanu, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova , fostul ministru al culturii Ion Ungureanu, scriitorii Vladimir Beşleagă, Anatol Codru, Andrei Vartic, Andrei Strâmbeanu, Mihai Poiată ş.a.

Premii si diplome:

De-ale toamnei —
Marele Premiu Compartimentul film documentar,
Festivalul de filme regional, Chisinau, 1967, editia VII-a.
Se cauta un paznic — Premiul special al juriului
Pentru cea mai buna comedie;
Premiul special al juriului
Pentru cea mai buna ecranizare, Festivalul de filme regional, Riga, 1968, editia VIII-a.

Volume publicate

• Zborul seminţelor (1962)
• Focuri de toamnă (1965)
• Ploaie fierbinte (1967)
• Aripi pentru Manole (1969)
• Pomii dulci (1972)
• Inima alergând (1981)
• De dorul vieţii, de dragul pământului (1983)
• Valurile (1984)
• La capătul vederii (1984)
• Viaţa pe nemâncate (1999)

Filme de ficţiune

• Bariera (s/m, 1965)
• Se caută un paznic (1967)
• Singur în faţa dragostei (1969)
• Vara ostaşului Dedov (1971)

Filme documentare

• Amar (1965)
• Chişinău-500 (1966)
• Cu cântecul în ospeţie (1966)
• De-ale toamnei (1966)
• Maria (1969)
• Chişinău, Chişinău (1971)
• Încredere (1973)
• Vară de neuitat (1974)
• Usturici nr.3 (1989)

Scenarist

• Familia noastră (1962)
• Amar (1965)
• Bariera (s/m, 1965)
• Singur în faţa dragostei (1969)
• Maria (1969)
• Maturitate (1973)
• Încredere (1973)
• Vară de neuitat (1974)
• Usturici nr.12 (1975)
• Jumătate de regat pentru un cal (1983)

“Basarabia l-a petrecut luni la cele vesnice pe marele poet si cineast Gheorghe Voda. Meritele artistice ale acestui om deosebit de curat si drept au fost la fel de mari ca si cele civice. Gheorghe Voda, un adevarat Domnitor al poeziei, eseului si filmului, a fost si unul din Marii Romani ai Basarabiei, un luptator curajos pentru reintregirea neamului romanesc. Cinematografia sa documentara a pus in anii 1963-1965 baza filmului poetic basarabean (un film documentar cu poetica crestin-ortodoxa) care a avut un succes urias in fosta URSS. Inceput in perioada dezghetului hrusciovist filmul artistic “Se cauta un paznic” (1965) sta la baza intregii cinematografii nationale basarabene.Dupa 1968 Gheorghe Voda a fost alungat din cinematografie, iar cartea lui de poezie “Aripi pentru Manole” (1968) a fost arsa imediat dupa ce a iesit de sub tipar. A fost un civilizator al Basarabiei. Cu el artele romanesti dintre Nistru si Prut nu au cazut in provincialism si lichelism politic. Pretuia la justa valoare tinerii scriitori, cineasti, artisti plastici. Multi ani, retras in functia de consultant literar al Uniunii Scriitorilor, a ajutat practic pe toti artistii la inceput de drum sa-si gaseasca o cale spre realizare. Dupa 1988 a participat activ practic la toate manifestarile anticomuniste si nationale, a fost un luptator curajos impotriva mizeriei comuniste si a celor care murdaresc in Basarabia neamul romanesc. Luni dimineata, sute de oameni s-au adunat la Uniunea Scriitorilor din Chisinau ca sa-l petreaca pe Gheorghe Voda pe ultimul drum. Un sobor de preoti ai Mitropoliei Basarabiei a tinut o preafrumoasa slujba de pomenire pe care marele poet si cineast a meritat-o din plin. La mitingul de doliu au vorbit Arcadie Suceveanu, Vladimir Besleaga, Andrei Vartic, Ion Ungureanu, Andrei Strambeanu, Ion Murzac (din partea consatenilor de la Valeni, Cahul), Mihai Poiata, Anatol Codru, Vlad Zbarciog si Boris Marian. Poetul Gheorghe Voda a fost inmormantat la Cimitirul Central din Chisinau.”

Andrei Vartic pentru Vocea Basarabiei

Începând din anul 1944, a jucat pe scena Teatrului muzical-dramatic “A.S.Puşkin” din Chişinău (azi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”). În anul 1953 a primit titlul de Artist al poporului. În teatru a jucat cu precădere roluri de comedie, interpretând circa 100 roluri.

În anul 1955 a debutat în cinematografie cu filmul muzical Leana, realizat de către studioul “Maxim Gorki” din Moscova. A jucat în aproximativ 50 de filme, interpretând roluri principale, episodice, dar de o mare densitate artistică. Printre aceste roluri menţionăm următoarele: Tulburel din Zece ierni pe-o vară (1969), Moş Căprian din Durata zilei (1974) şi Dionis Cucereanu din Casa lui Dionis (1980). El a jucat în film până în ultimii ani de viaţă, făcând parte din echipa Asociaţiei de Creaţie “Buciumul”, condusă de regizorul Tudor Tătaru.

Actorul Constantin Constantinov a avut o fiică, Eleonora, care lucrează ca regizor de operă la Teatrul Naţional de Operă şi Balet. La data de 7 iulie 2000, preşedintele Petru Lucinschi al Republicii Moldova i-a conferit Medalia “Mihai Eminescu” ca o recunoaştere a activităţii sale de creaţie rodnică, a meritelor deosebite în dezvoltarea artei teatrale şi cinematografice şi a contribuţiei substanţiale la propagarea valorilor spirituale şi morale .

Constantin Constantinov a încetat din viaţă la data de 8 martie 2003, în municipiul Chişinău, fiind înmormântat în cimitirul din Strada Armenească.

În decembrie 2007, o stradă nouă din sectorul Râşcani al municipiului chişinău a primit numele actorului Constantin Constantinov, iar pe frontispiciul blocului nr. 71 din strada A. Sciusev, în care a locuit artistul, a fost instalată o placă comemorativă .

Studii:

Institutul agricol (1932-1934)din Tiraspol;
Scoala teatrala din Odesa (1934-1937) actor de teatru.

Filmografie:

Leana, Ghita, studioul “M.Gorki” din Moscova, 1955;
Cind omul nu-i la locul lui, mos Hariton, studioul ‘Moldova-film”, 1957;
Balada haiduceasca, boierul Mirza, 1958;
Va scriu…, Constantin Constantinovici, 1959;
Calatorie in april, casierul, 1962;
Nunta la palat, Botolica, 1969;
Explozie cu efect intirziat, Roscovan, 1970;
Viforul rosu, Nita Balta, 1971;
Lautarii, episod, 1971;
Ultimul haiduc, domnul Mimi, 1972;
Unda verde, s/m, Gradinaru, 1974;
Barbatii incaruntesc de tineri, episod, 1974;
Calul, pusca si nevasta, Ali — Aga, 1975;
Nu crede tipatului pasarii de noapte, Stepanici, 1976;
Pe urmele fiarei, morarul, 1976;
Care pe care, mos Arghir, 1977;
Suspectul, Botezatul, 1978;
Unde esti, iubire?, tatal Marcelei, 1980;
Adolescenta, episod, 1981;
Detinutul misterios, nenea Mihail, 1968;
Corbii prada n-o impart, Delimart, 1988;
Codrii, Toader Lefter, s/t, 1991;
Troita, “Telefilm — Chisinau”, 1991;
Polobocul, studioul “Biciumul”, s/m, 1991 s.a.

Premii si diplome:

Artist al poporului 1953.

„Via

Actor frumos şi chipeş, cu un dar suprem, stejar de o rară forţă, caracter dramatic cu o sensibilitate înduioşătoare, întruchipare a seducţiei masculine, dar şi a modestiei, mereu optimist, dar nesigur de propria lui valoare, admirat şi iubit de milioane de oameni… S-a născut pe 4 aprilie 1941, la Căuşeni. Orfan de tată la o varstă fragedă, a fost nevoit să lucreze de mic, ca să-şi ajute mama. Interesul pentru teatru începu să se manifeste din perioada şcolară, jucând pe scena teatrului popular din localitate. Ca urmare, n-a făcut şcoala de actorie, dar datorită talentului a reuşit să-şi croiască drumul său în lumea artei, acumulând cunoştinţe şi practica pe scena Teatrului Naţional din Bălţi „Vasile Alecsandri”, jucând apoi în anii 1965-1970 la Teatrul televizat „Dialog”. În anul 1970 devine actor pe scena Teatrului „Luceafărul”. Şi, fără doar şi poate, datorează descoperirea şi afirmarea sa ca actor de nivel mondial regizorului Emil Loteanu, decedat şi el în acelaşi an cu Grigoriu (2003). Grigore s-a trezit într-o bună zi cu Loteanu venit să-şi perfecteze actele de studii la Căuşeni: era elegant şi manierat, cu o ţinută şi vorbire curat românească, îi captivase pe toţi, iar Grigoriu nu se putea despărţi de viitorul celebru regizor…

Astfel, începuse urcuşul spre cunoscutul film Poienile roşii (1966), iar rolul lui Sava Micliu îi va aduce primul trofeu în cinematografie. Grigore Grigoriu zicea: „Filmul Poienile roşii este pentru mine un veritabil imn solar dăruit oamenilor, iar Lăutarii comporta o filozofie profundă, mitică a poporului nostru. Precum Copernic a descoperit că pământul se roteşte, lăutarii au descoperit că pământul cântă.” Loteanu l-a caracterizat atunci ca pe o statuie antică vie, care mai târziu, de sub carapacea de piatră a tăcerii, avea să tâşnească o magmă incandescentă… Urmează alte roluri, în special cele din filmele regizate de Emil Loteanu, care îl consacră printre cei mai talentaţi actori de cinema, devenind cunoscut şi peste hotare: Andrei Voinovan (Gustul pâinii, 1966), Radu Negostin (Lăutarii, 1971, 16 premii internaţionale), Stefan Barbu (Ofiţer în rezervă, 1971), ţiganul Loico Zobar (Şatra sau O şatră urcă la cer, 1975, difuzat în 114 ţări din lume), Victor (Vreau să cânt, 1979), Kalidis (Dramă la vânătoare sau Tandra şi dulcea mea fiară, 1978). Gr. Grigoriu s-a produs în peste 50 de pelicule turnate la Moldova-Film şi alte studiouri din fosta URSS, precum şi în trei filme produse la Studioul DEFA din Germania. La Festivalul de film din Karlovy Vary, Cehoslovacia (1977), a fost încununat cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin: al lui Loico Zobar, din Şatra. Referitor la acest rol de hoţ de cai, actorul a relatat: „Ca să joc în acest film, maestrul Loteanu m-a obligat să trăiesc într-o casă cu ţigani, unde seara începea cu cântece şi se încheia cu bătăi şi vărsare de sânge. Am înţeles atunci ce înseamnă infernul, dar altfel nu se putea, Loteanu zicea că trebuie să ştiu totul despre ţigani.” Ca urmare, actorului i s-a conferit titlul onorific de „Artist Emerit al Moldovei” (1976), ulterior i s-a decernat medalia „Meritul civic” (1992) şi Ordinul „Gloria muncii” (2002).

În Lăutarii, în rolul lui Radu Negostin, Grigoriu a personificat haiducia cu tot ce a avut ea mai legendar şi mai cutezător.
S-a plasat ferm în pleiada primilor cotaţi şi căutaţi: îl solicitau tot mai multe case de film pentru diverse roluri. Cu caldură îşi amintea de rolul jucat în Ciudatul, film turnat la Baku, în regia lui A. Ibraghimov, cu superba actrita Irina Miroşnicenko şi, mai cu seamă, de Cika Zarubin, unul din ciracii lui Pugaciov, în regia lui A. Saltakov.

Continuând să rămână mereu alături de Loteanu, a cunoscut clipe de glorie şi momente de uitare. În cartea Grigorie condamnat la glorie – cu imagini de familie, scrisori, jurnal – autorul, Ion Proca, dând detalii din viaţa actorului, menţionează că Grigoriu n-a fost un revoluţionar, nici om al revoltei: „Era paşnic şi mândru că face parte din neam fără de moarte. Era mai mult un călător cu dorul celor de acasă.”

Printre altele, un reporter de la Los Angeles Times, Kevin Thomas, scriind despre Şatra afirma că aportul lui Grigore Grigoriu este la cel mai înalt nivel după toate criteriile Hollywoodului… Dar nu s-a îndoit nimeni de acest lucru. Cineastul Dumitru Olărescu îl asocia pe Grigoriu, înainte de toate, cu bărbăţia: „A fost bărbat în viaţă şi în cinematografie.” Compozitorul Eugen Doga a menţionat corelaţia creaţiei şi a devotamentului actorului: „Evident, creaţia lui Grigore Grigoriu nu poate fi abordată fără să vorbim de Emil Loteanu. Ca şi Svetlana Toma, Galina Beleaeva, Mihai Volontir, şi el a fost modelat de regizor, dar şi iubit profund. În persoana lui Grigoriu, Loteanu şi-a putut developa, exprima filmul interior, a găsit personificarea bărbatului puternic, romantic şi emotiv… Omul Grigoriu a fost sincer, deschis şi, mai ales, foarte devotat prietenilor şi lui Emil Loteanu. Chiar dacă acesta îl supăra adesea, îi făcea reproşuri, Grig nu l-a trădat, dovedindu-i constant ataşamentul său.” „Cei doi titani, Loteanu şi Grigoriu, s-au completat unul pe altul”, a observat scriitorul Gheorghe Ciocoi. Actriţa Paulina Zavtoni îl apreciază astfel: „Mi-a fost partener de scenă, coleg, prieten. A creat multe roluri de scenă la teatru, dar popularitatea, fără îndoialî, i-a adus-o cinematografia. Am impresia că în Moldova nu exista un alt actor care s-ar fi bucurat de un asemenea respect din partea spectatorilor.” „Avea simţul umorului, a spus ex-ministrul culturii Ion Ungureanu despre actorul Grigoriu, ştia să preţuiască o glumă, chiar să ţină piept glumelor lui Urschi… A fost generos. Această generozitate se vede şi în creaţiile lui de vârf.”

Grigore Grigoriu a fost căsătorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (a decedat cu câţiva ani înaintea lui) şi aveau împreună doi copii: Traian şi Octavian, pe care actorul i-a iubit mult şi, din relatările prietenului D. Olărescu, i-a învăţat să fie dârzi, educându-i ca pe nişte spartani. Fiul Octavian, doctor în arte, lector la USM: „…De la tata am învăţat dragostea de poezie, de cântec, de a trăi viaţa liber.” Grigore Grigoriu îi era recunoscator Ecaterinei că şi-a jertfit cariera pentru fiii lor şi îl susţinea în toate; a apreciat-o întotdeauna, dar a recunoscut asta abia după ce a pierdut-o. Nu s-a mai recăsătorit: „Pentru că nu se mai naşte o a doua Catiuşa!”, le spunea el prietenilor. A fost un bun familist şi a ştiut să ţină la oameni, să fie prieten. Actriţa Ninela Caranfil îşi amintea: „E în firea oamenilor să dorească a cunoaşte cât mai multe despre un Mare Artist în viaţa cotidiană. Cunoscându-l pe Grig, pot spune ca şi „bucătăria” vieţii lui private a fost frumoasă. A avut o căsnicie trainică cu Ecaterina Botnariuc… Ea l-a ocrotit şi l-a îngrijit ca pe un copil. Ceea ce nu se ştie, e că el avea darul de a împăca, inclusiv pe noi, actorii, când ne certam, adică avea un soi de înţelepciune ţărănească de a potrivi cuvintele.” Scriitorul Alexandru Gromov afirma că „era un om de o sensibilitate aparte, dinamic, iubitor de viaţă, dispus mereu să rişte…” Marele vis al lui Gr. Grigoriu a fost să joace rolul lui Ioan Vodă cel Cumplit, să mai producă un film despre haiduci, unde avea să joace rolul principal, de căpetenie a haiducilor… N-a reuşit, dar „a fost haiduc până la sfârşit. A fost un mare actor, care trebuia să se filmeze zi şi noapte. A fost un om al culturii…” (Tudor Tătaru).

În urma unui accident rutier, Grigore Grigoriu a decedat la 20 decembrie 2003, în apropierea satului Palanca, Ştefan Vodă, iar cu şapte luni mai târziu, într-un accident la fel de stupid, moare şi fiul său Traian, actor la Teatrul din Piatra-Neamţ…

Dacă Emil Loteanu a fost un Senior al cinematografiei moldoveneşti, Grigore Grigoriu a fost Cavalerul ei…

Svetlana Vizitiu
“Să mai fi trăit. Măcar zece-cincisprezece ani. Să-l bocească pe ultimul drum femeile. Nu toate. Numai cele care l-au visat. Că tot era un recensământ al republicii.

Se auzeau venind spre el roluri mari, de supremă respiraţie dramatică. Chit că cele care (şi câte) le-a jucat pe ecran sunt în stare să umple două-trei cariere actoriceşti împlinite.

„A avut noroc”, spun cei care n-au prea cunoscut gustul succesului. „A avut mutră potrivită”, conchid cei care nu se prea iţesc în oglindă, pentru că ştiu ce-i aşteaptă acolo. A avut. Şi una, şi alta. Dar a avut şi marele merit de a deveni ceea ce înseamnă şi va însemna pentru mult timp încolo – Grigore Grigoriu.

Numele lui de familie a fost de mai multe ori tradus dintr-o limbă în alta, mai ales, „codiţa”, încât strămoşii lui ar răspunde cu greu la un imaginar apel. Şi tocmai lui i-a revenit nobilul aport de a-l înveşnici în cremene aşa, cum urmează să rămână pentru posteritate. Emil Loteanu a redat mai multor artişti numele lor adevărate, pe unii chiar i-a rebotezat, dar aşa a fost să fie, cum a binecuvântat Marele Naş. Şi tot el a fost şi naş neîntrecut  în ale distribuţiei: dacă a numit pe cineva la rolul cutare, n-a mai lăsat umbră de îndoială printre spectatori, de la badea Simion şi până la criticii-experţi-exegeţi, pricepuţi chiar şi în ceea ce nu cunosc. Iar pentru Grigore Grigoriu, Emil Loteanu a însemnat exploratorul dotat cu har de şaman, care intuia conţinutul tainic al freamătului de codru şi suspinul mut al porumbelului rănit de un vânător ceacâr. În imaginaţia marelui regizor-poet, haiducul Grigoriu, hoţ de oi, de cai şi de femei, se apropia încet, dar sigur, de personaje hiperbolice, cum ar fi, bunăoară, Ioan Vodă cel Cumplit. Grigore Grigoriu joacă în toate filmele pe care regizorul n-a mai reuşit să le turneze. Şi joacă bine…

L-am văzut pentru prima oară în spectacolul Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălţi, „Cântă inima mea”, prezentat pe scena Casei de cultură din Cotiujenii Mari. Eram elev, dar contaminat deja de miracolul rampei şi în stare să privesc cu gura căscată zece spectacole, unul după altul, fără să cer mâncare.

N-aş putea spune acum cât de impresionaţi au fost atunci cotiujenenii. Pentru mine, însă, fiecare spectacol prezentat de teatrele profesioniste constituia un jalon: asta s-a întâmplat până a se juca „Faraonii”, iar cealaltă – după „Năpasta”. Grig în „Cântă inima mea” juca un tânăr îndrăgostit şi, pe alocuri, mai şi cânta. A trebuit să curgă multă apă pe albia Nistrului şi trebuia să lucrăm mulţi ani cot la cot pe scena „Luceafărul”-ui până să-mi dau seama în ce măsură l-a marcat muzica şi, îndeosebi, cântecul. Cântecul în viaţa lui a fost femeia pe care a iubit-o şi de care nu a avut parte. De care s-a temut să se apropie. Din prea multă dragoste s-a temut. Nu cumva – ferit-a sfântul! – să detoneze. Şi – vai! – atâţia cântă în jurul nostru şi, cu cât cântă mai fals, cu atât mai tare slobod glasul. Abia după moartea lui am ascultat o înregistrare strălucită, pe care a făcut-o în taină cu piesa „Imensitate”. În taină – cel puţin pentru mine. Ca să mă dumiresc ce însemna cântecul pentru el. Era o minune, era o magie divină şi nu-şi putea închipui cum s-ar încumeta să cânte o melodie aşa, între două ţigări. E cazul jurnalistului bucureştean, care a urcat în munţii Vrancei, aflând că un cioban bătrân cunoaşte o variantă inedită a „Mioriţei”. Şi, când a găsit baciul acela şi i-a pus reportofonul în faţă, bătrânul l-a apucat de mână şi i-a zis: „Stai mata, nu apăsa pe clapă… Nu pot zice balada aşa, din mers, trebuie mai întâi să mă întristez, ca s-o pot spune… ”

Îmi plăcea să-l înfurii, tocmai pentru că nu era deloc uşor să-l faci să-şi iasă din firea lui, aproape imperturbabilă. Şi, când reuşeam, încercam o plăcere sadică. Faza asta amintea de leul tras de mustaţă de către şoricel.

Am mers odată în trei (cel de-al treilea era finul lui – Simion Ghimpu) la Costeşti, ca să cumpărăm ceva carne din depozitul colhozului. Şi cât Grig îşi admira „Volga” nouă-nouţă, neagră şi sclipitoare, eu
m-am furişat în cabinetul secretarului de partid care, conform înţelegerii stabilite, ne aştepta şi am pus festa la cale – să se prefacă a nu-l cunoaşte pe Grigore Grigoriu. Apoi am ţâşnit afară din cabinet şi ne-am înfăţişat tustrei, ca la protocol, Ghimpu urmând să facă prezentările de rigoare, după ce i-am strecurat şi lui în ureche pozna cu păcăleala.

- Mă numesc Simion Ghimpu, sunt poet şi profesor, doctor în studiul artelor, se prezintă el.

- Cunoaştem, cum să nu! intră în joc şi secretarul, care s-a dovedit a fi un bun actor.

-  Iar dumnealui e Gheorghe Urschi, cred că-l cunoaşteţi?

- Ei, cine nu-l cunoaşte? îmi strânge mâna secretarul şi ne îmbrăţişăm ca doi prieteni vechi. Şi copiii îl ştiu, că-i privesc emisiunile.

- Iar dânsul e mândria ecranului nostru naţional şi naşul meu – Grigore Grigoriu!

- Cum? se face a nu prinde firul secretarul.

- Grigore Grigoriu – „Lăutarii”, „Şatra”, „Luceafărul”…

- N-am auzit, nu ştiu…

- Cum? Nu-l ştii pe Grigore Grigoriu?

- Nu…Da unde lucrează?

- La Teatrul „Luceafărul”, ca şi Urschi. Da n-ai privit „Gustul pâinii”, „Durata zilei”, „Poienile roşii”?…

- Iaca, nu ştiu. Pe Urschi îl cunosc, de dumneata am auzit, de dumnealui, fără supărare… Cum ai zis că-l cheamă – Griguriu?
Trebuia să-l vedeţi pe Grig în clipa aceea: toţi nourii lumii se adunaseră şi se înghesuiau pe fruntea lui boltită şi îndărătnică, de sub care ochii îi scăpărau fulgere de mânie. Mi-a şoptit printre dinţi: „Nici carne nu-mi trebuie – hai să plecăm, să nu mai văd idiotul ăsta-n ochi!”

Apoi trebuia să-l vedeţi în clipa în care m-am deconspirat, divulgându-i festa şi izbucnind în râs. Râdeam noi trei, fără el. El a prins a râde cu mult mai târziu, după ce ne-a bătut îndeajuns obrazul, mai ales, tovarăşului secretar:

- Bine, omule, Urschi şi Ghimpu sunt bandiţi de când lumea! Dar dumneata, persoană serioasă, cu post de răspundere, cum de te-ai înhăitat cu nişte fraieri?…

Au fost şi cazuri care l-au supărat şi mai rău, pentru că nu erau nişte feste înscenate, ci, din păcate, întâmplări reale, dureroase.
Eram în turneu la Bălţi, oraşul tinereţii lui, pe care, după Căuşeni, îl considera a doua baştină. Şedeam pe malul unui heleşteu din preajma capitalei nordului şi jucam pocher la miza de două copeici cu Grig şi cu Vladimir Zaiciuc. Şi ni se înfăţişează un miliţian, prezentându-se:

- Starşina Fală! Documentele!

Nu aveam acte la noi şi i-am spus că suntem artişti şi că paşapoartele noastre se află în safeul administratorului de la hotel. Ceea ce i s-a părut destul de suspect şi…  ne-a arestat. A chemat prin talkie-walkie (raţie) o maşină (un soi de dubă), cu care ne-a transportat la secţia orăşenească de miliţie şi ne-a dat în primire unui ofiţer, căruia i-a raportat:

- Persoane dubioase – jucau „21” pe plajă, în loc public. Şi dus a fost.

Nu-i păsa nimănui de noi şi am stat vreo două ore pe o bancă, aşteptându-ne verdictul. Un căpitan, aflând pe ce motiv am fost reţinuţi, a dat dispoziţia:

- Fotografiaţi-i şi spânzuraţi-i la „Ei ne fac oraşul de râs”. Şi expediaţi scrisori la locul lor de muncă.

A fost destul ca să dăm curs unei avalanşe de bancuri şi calomnii la adresa lui Grig:

- Şi asta aici, la Bălţi, unde ai debutat şi ai muncit atâta amar de vreme? Ce fel de artist ai fost tu, dacă nici tovarăşul căpitan nu te recunoaşte? Ai jucat ceva sau ai făcut numai figuraţie?…

Crâncen crişca Grig în ziua aceea, dar ne-a surâs norocul: s-a întors din oraş comisarul (în grad de maior) şi am fost daţi pe mâna lui, dacă tot eram oameni de artă. Iar el (lucru mai rar întâlnit printre miliţieni) era amator de teatru – şi, sigur, de film, încât ştia cu prisosinţă de detalii tot ce a jucat Grigore Grigoriu pe scenă şi pe ecran, era chiar unul dintre fanii lui şi a pus şi un coniac la bătaie. Iar Grig, savurându-şi licoarea, dar şi triumful, repeta la nesfârşit:
- Eu, mai jos de maior nici nu recunosc, nici nu stau de vorbă.
Să mai fi trăit. Măcar nişte ani. Că la şaizeci şi doi nu era om de murit. Stupida moarte, însă, l-a vrut. Mai mult – peste un răstimp, i-a luat şi feciorul. O, Doamne, cât mai era de trăit!…

Cronicarii şi criticii de specialitate vor stărui vreme îndelungată asupra rolurilor lui în film. Despre ceea ce a jucat în teatru se va scrie mai puţin. Pentru că a şi făcut mai puţin. Ceea ce juca el la „Luceafărul” era, de fapt, o pauză între filme. Un episod între Loico Zobar şi Chibici, o partiţie ceva mai considerabilă între Radu Negostin şi un jandarm român, care „cotropise” Basarabia şi tot aşa. Atâtea roluri mari se auzeau venind. Şi le-ar fi jucat. Să mai fi trăit.

Gheorghe Urschi pentru Vipmagazin.md

S-a născut la 12 ianuarie 1938, în satul Şirăuţi, lângă Lipcani, unde îşi începe educaţia şcolară ce îl va duce spre Teatrul dramatic din Bălţi. Va urma studenţia, 1960-1964, la Conservatorul din Chişinău – Facultatea de teatru şi film, clasa maestrului Valeriu Cupcea, avându-i colegi pe Veniamin Apostol, Margareta Ureche, Dina Cocea, Vitalie Rusu, Mihai Curagău… A jucat iniţial pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălţi, iar din 1964 – pe scena Teatrului dramatic „A.S. Puşkin” din Chişinău. Seriozitatea, aplecarea spre arta dramatică, munca neobosită şi mai ales talentul îi va conferi o carieră de maestru al scenei şi al ecranului, realizând mari şi minunate roluri care-l vor propulsa spre direcţia Teatrului studio „Mihai Eminescu”, după reorganizarea căruia devine aici director artistic (din 1994 Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”). În anii ’70-’80 este unul din cei mai populari actori de film din Moldova. Nume de primă mărime al teatrului basarabean, chipul căruia se confundă cu cel al unui personaj emblematic din dramaturgia lui D. Matcovschi Tata, Victor Ciutac a realizat o galerie de roluri remarcabile şi în domeniul cinematografiei naţionale, colaborând cu regizori de marcă: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă. Bogata sa filmografie conţine pelicule antologice precum Poienile roşii (1966), Lăutarii (1971), Ultimul haiduc (1972), Dimitrie Cantemir (1973), Bărbaţii încărunţesc de tineri, Calul, puşca şi nevasta, Dansul efemer al dragostei, Povestea lui Făt-Frumos etc. Printre spectacolele în care actorul a avut roluri, se numără Tata, Abecedarul, Pomul vieţii după piesele lui Dumitru Matcovschi, de asemenea, Io, Ştefan-Voievod, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Asociaţia femeilor emancipate din Belgrad ş.a. Laureat al Premiului Naţional (1980), Artist al Poporului (1991). Valeriu Gagiu, regizor, a remarcat că „teatrul a făcut un mare serviciu cinematografiei, pregătind actori, care vin pe platourile de filmare cu tehnica şi disciplina scenei. Şi dacă ar fi să evidenţiez la ora actuală o mână de bărbaţi ai cinematografiei moldoveneşti, aş începe cu actorul Victor Ciutac. Când l-am întâlnit prima dată în timpul turnărilor la filmul Ultimul haiduc, am înţeles că pot conta pe el. Mai târziu, scenariul filmului Durata zilei a fost scris special pentru Victor Ciutac”.

Fidel viziunii regizorului Veniamin Apostol, care i-a fost şi prieten, rămâne credincios şi propriei sale viziuni; întotdeauna este expresiv şi receptiv la tot ce înţelege prin arta teatrală şi cinematografie. În calitate de regizor, V. Ciutac a montat spectacolele Masa de sărbătoare de A. Gondiu (1986), Ifigenia de Aulis de Euripide (2002). A avut ultimul rol în teatru în spectacolul lui D. Matcovschi Tata, dar nu în regia lui Veniamin Apostol, ci a lui proprie (1999). Prima montare a acestui spectacol îi aparţine, într-adevăr, lui V. Apostol, rolul central fiind interpretat de V. Ciutac. În cea de-a doua montare, însă, V. Apostol doar joacă în spectacol, nu apare şi în calitate de regizor…
„Este actorul care nu ştie, nu înţelege să se cruţe când este vorba de artă, de creaţie”, astfel îl caracteriza Valeriu Cupcea, precizând: „A pus în evidenţă specificul caracterului moldovenesc, tendinţa oamenilor de pe acest meleag de a fi uniţi, de a-şi cunoaşte neamul şi istoria lui.”

Victor Ciutac a părăsit scena Teatrului Naţional din Chişinău în 2004. După mărturisirile sale, atunci a considerat că, după 45 de ani, trebuie să-şi ia adio de la teatru, spectatori şi să plece. „Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă”, reconfirmând „deruta” sa prin mesajul final adresat prezenţilor: „Să veniţi mai des la Chişinău, că sunt şi acolo oameni cumsecade, care vă aşteaptă…” În viziunea lui, indiferent că vrem sau nu, drumul este înainte, oricare ar fi credinţa omului.

Stabilit la Iaşi împreună cu familia, Victor Ciutac, în ultimii ani de viaţă, s-a dedicat scrisului.

„Când am văzut eu că am deja o traistă de pagini, am început să mă întreb cine o să le citească”, se autoironiza artistul. Prima „victimă” a fost prietenul său, regizorul Ion Ciubotaru,de la Teatrul „Luceafărul”, urmat de Ion Ungureanu, ex-ministrul culturii. Astfel, Victor Ciutac este autorul a două volume, Exilaţi în umilinţă şi Povestiri de-acasă, care radiografiază zbuciumul basarabenilor; destinul unui om şi al unui artist în căutarea identităţii. „A pus în evidenţă specificul caracterului moldovenesc, tendinţa oamenilor de pe acest meleag de a fi uniţi, de a-şi cunoaşte neamul şi istoria lui”, nota V. Apostol cu referire la prima carte a lui V. Ciutac – Exilaţi în umilinţă. Interesant este că în cel de-al doilea roman, ieşit de sub tipar, dar nelansat pentru publicul larg până la decesul autorului, un întreg capitol e dedicat lui Grigore Vieru, care i-a fost lui V. Ciutac bun prieten, stingându-se din viaţă, după cum se ştie, în aceeaşi zi de 18 ianuarie … Romanul de proporţii Exilaţi în umilinţă, pentru care i
s-a acordat Premiul „A. Mateevici” din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, a apărut în 2006, la Chişinău, şi a fost lansat la Iaşi, la Galeriile de artă „Pod Pogor-fiul”, în prezentarea criticului literar Ioan Holban şi a scriitorului Valentin Talpalaru. Ulterior, criticul literar Valeria Manta Tăicuţu menţiona că acest „roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români, propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinând cititorii să retrăiască jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940 şi… terminând cu vremuri mai aproape de noi, când românii, au devenit străini la ei acasă”. Referitor la acelaşi roman, V. Ciutac mărturisea: „Am încercat şi eu, prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare („Casa mea” de Grigore Vieru); prin singurătatea şi tristeţea ei, nu sunt capabil să pătrund…” Impresionat de viaţa şi activitatea lui Victor Ciutac, colegul lui din România, Sergiu Tudose, nota cu tristeţe: „Am realizat ce complexă personalitate se ascundea în actorul Victor Ciutac; măiestria actoricească era însoţită de o profundă analiză a oamenilor; de o ascuţită putere de a sesiza trăsături definitorii care-şi păstrau o conduită şi o linie personală în dezvoltarea existenţei lor literare; aceste întruchipări scriitoriceşti îşi urmau drumul lor literar, fără hiaturi, fără a se abate de la calea prescrisă, devenind reale, depăşindu-şi limitele specifice unui personaj confecţionat şi găsindu-şi un comportament normal, real, viu. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai aproape de noi [...] pe acest minunat exilat în umilinţă [...] motiv pentru care îmi pare rău că n-am putut să fim, cum îi plăcea să spună, cu toţii grămăjoară şi fericiţi.”

Cunoscutul actor de teatru şi cinema, a încetat din viaţă la 18 ianuarie 2009, într-un spital din Iaşi, el suferind de leucemie. Victor Ciutac a fost înmormântat la cimitirul „Sfântul Pavel” din Iaşi.

Victor Ciutac a fost şi rămâne un mare actor. Oameni mari, filme mari – destine dramatice… A rămas în patrimoniul clasic, este prezent în repertoriul de frunte al teatrului şi cinematografiei noastre, însă numai artiştii ştiu cât de departe sunt copiile, aflate în circulaţie, de originalul vieţii. Rămân imagini, care vorbesc despre viaţă şi tot ce implică ea: căutări, nevoia de sprijin, întrebări nesfârşite, răbdare, speranţe şi, nu în ultimul rând, credinţa că nimic nu este la voia întâmplării…

Svetlana VIZITIU

«Exilaţi în umilinţă» (Chişinău, 2006) este un roman despre Basarabia. Victor Ciutac propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinându-şi cititorul să retrăiască aproape jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, când teritoriul, prin acordul dintre Hitler şi Stalin, a fost din nou ocupat de ruşi, şi terminând cu vremuri mai apropiate de noi, când rusificarea aproape că s-a încheiat, iar românii, câţi au mai rămas după procesul intens de deportare / deznaţionalizare / discriminare, au devenit străini la ei acasă.

Pobedonoseţ în Siberia

Pus sub un motto sugestiv («Fără memorie nu e Ieri, / fără zbucium nu e Azi, / Fără credinţă nu e Mâine» ), romanul este scris alert, oralitatea fiind principala trăsătură a scriiturii. «Am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare prin singurătatea şi tristeţea ei [este vorba despre «Casa mea» a lui Grigore Vieru, n..n.] nu sunt capabil să pătrund… Prin anii 1990-1993 credeam, poate că eram chiar convins, că această poezie îşi pierduse actualitatea, dar vremea şi, mai ales, noi am făcut tot posibilul şi imposibilul ca ea, această «Casă…», să fie şi mai văduvă, şi mai tristă» (p. 435).

Locuitorii din Pădurenii-Prutului nu au statut de personaje propriu-zise, ci de martori ai unei istorii care trece peste ei modificându-i structural: din gospodari înstăriţi devin colhoznici, îşi uită treptat limba, tradiţiile şi obiceiurile, acceptând în final, ca pe ceva normal, gardul de sârmă ghimpată care-i separă de fraţii de pe malul românesc al Prutului. Gheorghiţă-mutul, cel traumatizat încă din copilărie, este emblematic pentru întreaga comunitate: suportă cu seninătate batjocura, deportarea, statutul de «Pobedonoseţ» în Siberia, la Piatihanka. Este un personaj care nu reuşeşte să se maturizeze, care nu are conştiinţa libertăţii şi nu se revoltă, ci se resemnează, irosindu-se în mărunţişuri. Locuitorii satului au aceeaşi atitudine blajină în faţa invadatorilor, venirea / plecarea / revenirea şi apoi instalarea definitivă a comuniştilor ruşi în sat sunt acceptate cu seninătate inexplicabilă, poate şi cu puţină curiozitate şi cu un fel de convingere interioară că nimic nu se poate schimba cu adevărat.

O carte despre cei pierduţi

Păreau să nu înţeleaga nimic din legile istoriei, din faptul că ea se scrie sub ochii lor, de către nişte «venetici» care le vor perverti, treptat, toate valorile. Când se produce trezirea, deja este prea târziu.

Victor Ciutac este doar un narator, unul din cei care se străduiesc să treacă neobservaţi la lectură, pentru ca faptele din lumea evocată să apară aşa cum s-au petrecut ele în realitate. Imaginaţia şi ficţiunea au un rol minim în acest volum consistent (peste 400 de pagini) despre cei rupţi, pierduţi, înstrăinaţi şi care numai rareori îşi amintesc cine au fost: «Moldovenii când se strâng / Şi-n petreceri se avântă / La un colţ de masă plâng, / La un colţ de masă cântă»…

Preluat din zdg.md

Filmografie:

Poienele roşii, Lie Cruntu, 1966;
Mariana, unchiul Petea, 1967;
Ofiţer în rezervă, Pavel Dobînda, 1971;
Lăutarii, Toma Alistar (tatăl), 1971;
Ultimul haiduc, Ion Codreanu, 1972;
Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, 1973;
Podurile, Costache Frunză, 1973;
Bărbaţii încărunţesc de tineri, Alexa Mînzu, 1974;
Calul, puşca şi nevasta, Marcu, 1975;
Pe urmele fiarei, comisarul de brigadă, 1976;
Care pe care (Trînta), preşedintele colhozului, 1977;
Povestea lui Făt — Frumos, Gerilă, 1977;
Hotarul din iunie, 1982;
Trecea o lebădă pe ape, 1982;
Fii fericită, Iulia, 1983;
În zorii revoluţiei, 1984;
Dansul efemer al dragostei, episod, 1988;
Corbii prada n-o împart, episod, 1988;
Durerea, episod, 1989;
Troiţa, Savca, 1991 ş.a.

Premii şi diplome:

Durata zilei — Premiul I pentru cea mai bună interpretare a rolului masculin Ştefan Barda Festivalul unional de filme,Chişinău, 1975,ediţia VIII-a;
Premiul Naţional, 1980;
Artist al poporului, 1991.

„De Victor Ciutac am auzit încă la Moscova, locuiam în acelaşi cămin, chiar pe un etaj cu Veniamin Apostol, care ne-a povestit despre el. Până a veni la teatru, noi ştiam multe despre Ciutac, prietenul lui Veniamin Apostol, prin intermediul căruia aflam ce se montează în perioada aceea în teatru. Eram nişte copii veniţi de la ţară şi eram departe de teatru. După cinci ani de zile petrecuţi la GHITIS, ne-am întors la Chişinău. În teatru jucau pe atunci maeştrii Eugeniu Ureche, Constantin Constantinov, Arcadie Plăcintă, Tihon Gruzin, Chiril Ştirbu, Domnica Darienco, să-i dea Dumnezeu sănătate, Ecaterina Kazimirov, Iurie Haso şi mulţi alţii. Pleiada lui Victor Ciutac, Mihai Curagău, Dina Cocea ne era mai aproape şi simţeam un sprijin din partea lor. Datorită lor, scena ne părea mai călduţă. Ne-am angajat în această trupă şi am fost, practic, împreună tot timpul, şi în teatru, şi în turnee, locuiam în acelaşi hotel şi eram ca o familie. Am fost distribuiţi chiar şi pe acelaşi rol în spectacolul „Pomul vieţii” de Dumitru Matcovschi, în rolul central, Grigore, am jucat împreună în „Revizorul”, în „Tată”, povesteşte Nicolae Darie.

„Nu vroia nimeni să pătrundă în prietenia lor”

Se spune că decizia lui Victor Ciutac din 2004 de a părăsi scena a fost influenţată de moartea lui Veniamin Apostol. Nicolae Darie admite această probabilitate, dar spune că nimeni nu poate răspunde acum la această întrebare: „Atâta pot să vă spun: Matcovschi, Ciutac şi Apostol au fost mari prieteni – atât în creaţie, cât şi în viaţă. De asemenea, Ciutac, Apostol şi Vieru au fost mari prieteni şi nu ştiu dacă plecarea lui Apostol l-a făcut pe Ciutac să plece din teatru. Sigur că pentru Victor, moartea lui Veniamin a fost o ruptură. Apostol a montat un spectacol după piesa lui Matcovschi, iar spectatorii rupeau uşile teatrelor ca să intre la acest spectacol. Este vorba de „Tata”, care s-a jucat până la desfiinţarea teatrului. Apostol nu vroia să mai monteze acest spectacol. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, nu vroia nimeni să pătrundă în prietenia lor şi cred că bine făceau, ei ştiu mai bine ce se întâmpla acolo. În 1999, când a împlinit Matcovschi 60 de ani, s-a apropiat Victor de mine şi mi-a propus rolul lui Aristid în spectacolul „Tata”. Eu am jucat accidental în primul spectacol, pe care l-a montat Apostol, pentru că se îmbolnăvise Damian Dimitrov. „Da Apostol?” am întrebat eu, fără să îndrăznesc să mai întreb şi altceva. „Veniamin va lucra şi el în acest spectacol, în alt rol”. Am acceptat rolul pentru că îmi plăcea. În varianta lui Ciutac, chipul lui Aristid este mai bine conturat, cu o personalitate mai bine evidenţiată, el îi dă o motivaţie acestui personaj. Şi Victor juca în spectacol, cu acest rol s-a învrednicit de Premiul de Stat”.

Cel mai bun actor din fosta URSS

„Tata” rămâne nu doar un rol magistral pentru Victor Ciutac sau un spectacol care a făcut istorie pentru Veniamin Apostol, el este şi un spectacol de referinţă pentru mişcarea teatrală de la Chişinău. Actorul Nicolae Darie consideră că „Tata” a fost un rol de cotitură: „După „Tata” au urmat şi alte spectacole care au schimbat scena noastră. Însăşi dramaturgia lui Dumitru Matcovschi a fost de cotitură, pentru teatrul nostru, cel puţin. După „Tata” s-a montat „Pomul vieţii”. Înainte de „Tata” a mai fost un spectacol – „Preşedintele”, tot cu Victor Ciutac în rolul central. În toate piesele lui Matcovschi, montate de Veniamin Apostol, Ciutac era în rolul principal. Victor impunea din scenă înţelepciune, pricepere, îndemânare, un nivel de pregătire şi toate astea îi aparţineau cu prisosinţă. A urmat „Abecedarul”, care a făcut valuri la Chişinău, era un spectacol care aborda problema şcolii, a pedagogilor, dar şi a limbii noastre. În afară de asta, Victor Ciutac a fost o personalitate remarcabilă. El a fost şi un bun pedagog la Academia de Artă din Chişinău, printre discipolii lui sunt Nicolae Ghereg, Valeriu Avornic, Veta Ghimpu-Munteanu, Valentina Volcov etc. Victor era foarte solicitat, nu doar în teatru, ci şi în spectacole radiofonice, emisiuni televizate, era solicitat la sonorizări, spectacole televizate. Ca nimeni altul dintre actorii din Moldova, Victor Ciutac s-a impus în cinematografie. În 1976, în filmul „Durata zilei”, montat de Valeriu Gagiu, Victor Ciutac s-a învrednicit de titlul Cel mai bun actor din fosta URSS, acest lucru vorbeşte şi despre pregătirea, dar şi de nivelul de profesionalism de care a dat dovadă Victor Ciutac. El a început să se filmeze încă la studiourile din Odesa, asta l-a ajutat, l-a format, dar a fost şi în detrimentul familiei şi al sănătăţii”.

A fost în toamnă la Chişinău… a venit să-şi ia rămas bun de la rude

Victor Ciutac a fost o personalitate multilateral dezvoltată. La apusul vieţii sale a lansat două cărţi. Prima, „Exilaţi în umilinţă”, lansată în România, a fost apreciată de critica şi presa românească. Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România i-a acordat artistului Premiul „Al. Mateevici” pentru această carte. „Dacă nu-l lua Dumnezeu atât de devreme, poate că el mai scria. Victor Ciutac a fost în toamnă la Chişinău. Din păcate, nu am reuşit să ne vedem, el s-a întâlnit doar cu elevii săi. Până la urmă, am înţeles că a venit să-şi ia rămas bun de la rude şi s-a întors la Iaşi. După asta a căzut la pat şi a zăcut. De ziua lui l-au sunat colegii şi spun că era foarte slăbit”, povesteşte Nicolae Darie.

Despre omul Victor Ciutac, actorul Nicolae Darie spune că era un om al „dispoziţiei frumoase”. „Rar dacă-l vedeai încrâncenat. Era foarte spiritual. Nu ştiu ce se întâmpla în sufletul lui, dar de la el radia a căldură sufletească. Putea să te ajute şi cu vorba, dar şi cu prezenţa. A fost o întâmplare, nimerisem în spital. El era pe atunci conducător artistic în teatru şi a venit să mă viziteze. Să ştiţi că în urma vizitei lui am început să mă simt mai bine. Păcat că l-am pierdut, la fel cum e mare păcat că l-am pierdut pe Grigore Vieru. Victor Ciutac a fost bun prieten cu Grigore Vieru şi iată, s-au dus ambii, Dumnezeu să-i odihnească în pace!”

Vasile Tăbârţă s-a născut la data de 1 ianuarie 1940 în satul Zăicani, judeţul Bălţi. A urmat cursuri de regie de teatru la Institutul de Arte “Gavriil Musicescu” din Chişinău (1967-1970).

După absolvirea facultăţii şi până în anul 1998 a jucat ca actor pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din oraşul Bălţi. A interpretat peste 50 de roluri în spectacolele “Dragoste din mai” de A.Marinat, “Oameni energici” de V.Suksin, “Doi morţi vii”, “Iorgu de la Sadagura” şi “Despot Vodă” de Vasile Alecsandri, “Osânda” de I. Puiu, “D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale, “Frunza de la urmă” de A.Cibotaru, “Angajare de clovni” de Matei Vişniec etc.

Apoi, între anii 1998-2004, a fost actor la Teatrul municipal “Satiricus” (I.L. Caragiale) din Chişinău. Printre rolurile care l-au făcut celebru aici au fost rolul central în “SRL Moldovanul” de Nicolae Esinencu , Levi Matei în “Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov, părintele din “Jertfe patriotice” după I.L.Caragiale şi Vasile Alecsandri, Pampon în “D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale.

De asemenea, a făcut parte din trupa de actori ai Asociaţiei de creaţie “Buciumul”, din echipa de creaţie a emisiunii TV “Peştisorul de aur”, în calitate de regizor, autor de texte de estradă şi scenarii cinematografice. A primit titlul de Maestru în artă, fiind decorat în anul 1999 cu medalia “Meritul Civic”.

Rolurile interpretate de el atât în piese de teatru, cât şi în filme au fost preponderent roluri de comedie. Şi-a făcut debutul pe marele ecran la “Moldova-film” în anul 1976 în filmul lui Iacob Burghiu Nu crede ţipătului păsării de noapte. Cele mai celebre roluri de film interpretate au fost rolul ţăranului din Cea mai bună dintre lumi sau o simplă zi de toamnă (1990), moş Ion în Moş Ion în Cosmos (1993) şi bătrânul în Tunul de lemn(1986).

Vasile Tăbârţă a încetat din viaţă în urma unei boli cronice la data de 10 februarie 2004 în oraşul Chişinău.

Filmografie:

Nu crede tipatului pasarii de noapte, Neculae, 1976;
La portile satanei, episod, 1980;
Fii fericita, Iulia!, episod, 1983;
Floare albastra, mos Gorita, 1987;
Corbii prada n-o impart, episod, 1988;
Valeu, Valeu, nu turna, 1991.

Premii si diplome:

Maestru in Arta.

Veniamin Apostol

Criticul Pavel Pelin îl evocă astfel – ,,Alături de Valeriu Cupcea, Emil Loteanu, Mihail Grecu, Eugen Doga şi Ion Druţă – Veniamin Apostol pare să încheie lista clasicilor culturii moderne. În orice post, întotdeauna s-a bucurat de simpatia oamenilor – a spectatorilor, studenţilor, clasei politice, oamenilor de cultură şi artă din diferite ţări, funcţionarilor publici, învăţătorilor, chiar şi a ţăranilor”.

Maria Mâţu îl aprecia într-unul din studiile sale – ,,s-a aflat mereu în vîltoarea creaţiei, care ba îl ridica pe culmile sublimului, ba îl arunca în abisul disperării, al tristeţii şi al singurătăţii totale. Dar nici cea mai neagră tăcere nu i-a putut nicicînd atinge sufletul neîntinat, n-a reuşit să-i devoreze credinţa neclintină, în muncă, frenezia debordantă, optimismul încîntător, generozitatea curată în faţa momentului de creaţie…”.

Printre piesele care l-au impresionat în mod deosebit a fost ,,Cervus divinus”. V. Apostol scria într-un articol despre acesta – ,,Stînd în faţa textului druţian, îmi amintesc de nopţile de iarnă, pe cînd eram student la actorie şi veneam în vacanţă acasă. Mama aprindea lampa de gaz, deşi aveam şi lumină electrică, ac să nu bată prea tare la ochi: astfel îi părea mamei mele că putem sta mai liniştit de vorbă. O întrebam despre preoţi, despre mănăstiri, despre religie şi biserică (era credincioasă maică-mea), despre toate evenimentele satului, despre oamenii pe care pe atunci îi mai cunoşteam. Îmi răspundea în glumă maică-mea prin ,,childuri”, cu un umor uşor, cu durere, mă amuzau răspunsurile ei şi mă făceau să lăcrimez”.

A debutat în anul 1969 cu spectacolul ,,Noaptea privighetorilor”, B. Ejov. Pe lîngă mulţi autori străini, i-a montat şi pe ai noştri. Printre piesele autohtone se numără – ,,Unde eşti, Campanela”?, ,,Curajul bărbaţilor” (A. Marinat), ,,Tache, Ianche şi Cadîr” (V. Ion Popa), ,,Toate trei anotimpurile” (A. Busuioc), ,,Preşedintele”, ,,Pomul vieţii”, ,,Abecedarul”, ,,Destinul”, ,,Sperietoarea” (D. Matcovschi), ,,Mîrţoaga cu clopoţei”, ,,Casa mare” (I. Druţă), ,,Cîrlanii” (C. Negruzzi), ,,Kir Ianulidi” (V. Alecsandri).

Un loc deosebit printre omagiile aduse actorului, regizorului şi profesorului, se numără volumul ,,În vîltoarea creaţiei”, ediţie îngrijită de Maria Mâţu, apărută în anul 2004 la Editura ,,Cartea Moldovei” şi însumînd 316 p. Dintre motto-uri spicuim o întrebare retorică şi o cugetare. ,,Cine mai poate trăi sute de vieţi omeneşti într-o singură viaţă”?!
,,O ţară care-şi pierde teatrul e sortită pieirii”. Aici mai putem adăuga – ,,Sălile semipustii ale teatrului sunt rezultatul prieteniei de mulţi ani a spectatorului cu televizorul”.

Îl văd şi astăzi cum era aplaudat atunci minute în şir pe scena Teatrului Naţional ,,Mihai Eminescu”, alături de Dumitru Matcovschi. Şi regret… Cît de uşor a fost uitat un Om.

De Marius Tărâță

Alexandru Averescu

Originea. Studiile

Alexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armata ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos Iniţial, tânărul Averescu se înscrie la Semminarul Teologic din Ismail, dar, după un an, se mută la Bucureşti şi urmează cursurile Şcolii de Arte şi Meserii. La 18 ani, în 1877, se înscrie voluntar ca jandarm, participând astfel la Războiul de Independenţă. Pentru curajul cu care a luptat pentru ţara sa, Averescu este înaintat la gradul de sergent. După această experienţă, decide să îmbrăţişeze o carieră militară şi se înscrie la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881), apoi urmează cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino, al cărei absolvent devine în 1886.

Ascensiunea în ierarhia militară. Ministru de Război

Întors în ţară, Averescu devine director la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1894-1895), ataşat militar la Berlin (1895-1898), apoi şeful Secţiei Operaţii în Marele Stat Major(1899-1904). Pe 10 mai 1906, regele Carol I îl înaintează la gradul de general de brigadă. Pe 12 martie 1907, Averescu este numit ministru de război în guvernul Sturdza, iar la alegerile din mai 1907 candidează independent pentru Senat. Din poziţia de ministru, a avut sarcina dificilă de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istorie. Însă evenimentele au degenerat. Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată.

Între 18.11.1911 -02.12.1913, este numit Şef al Marelui Stat Major General, coordonând acţiunile militare ale României în Al Doilea Război Balcanic. În acest timp, este înaintat la gradul de general de divizie (01.04.1912), iar pe 02.12.1913  îi este încredinţată conducerea Corpului I Armată.

Campania din Primul Război Mondial. Pacea de la Buftea

Alexandru Averescu şi-a legat numele în istorie de marile victorii ale românilor în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl înaintează la gradul de general de armată. Va conduce Armata a II-a spre marile victorii de la Mărăşti şiOituz. Într-un moment critic pentru România,  şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Ferdinand I era convins că un filogerman convins, precum Alexandru Marghiloman, va reuşi să încheie o pace mai blândă. În aceste condiţii, generalul îşi depune mandatul pe27 februarie pentru a facilita negocierile.

Începutul carierei politice

După experienţa din fruntea Consiliului de miniştri, Averescu demisionează din armată şi îşi întemeiază propriul partid, Liga Poporului, pe 3 aprilie 1918, profitând şi de imensa popularitate de care se bucura în rândul oamenilor. Cu privire la acest moment, generalul declara:

„Am intrat în viaţa politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat [..] în mijlocul frământărilor de război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână. ”

Între mit şi decadenţă

Cum oamenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era generalul-erou care obţinuse marile victorii ale românilor din război, în jurul personalităţii sale s-a creat un adevărat mit, nemaiîntâlnit până atunci în istoria României. Un colaborator apropiat al generalului, Constantin Argetoianu , scria în notele sale politice:

„În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zărise coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, cei care făcuseră războiul povesteau că trăiseră cu el în tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuse să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au dus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate. ”

“Taica Averescu” era pe buzele tuturor sătenilor. I. G. Duca, în memoriile sale, relatează că sătenii din judeţul Vâlcea trăiau o adevărată “nevroză”. Aflat în campanie electorală, Duca menţionează că ţăranii pe care îi întâlnea pe drum „te salutau strigând: Trăiască tata Averescu!” Generalul refuză să participe la alegerile din noiembrie  1919, primele pe baza votului universal, dar, cu destulă greutate şi în urma unor stăruitoare insistenţe, acceptă să facă o vizită prin mai multe sate din judeţele Ilfov şi Călăraşi. Constantin Argetoianu relatează modul de desfăşurare a acestor vizite:

„Întregul traseu era străjuit de ţărani aşezaţi pe două rânduri, veniţi spontan la auzul că vine generalul. În capul coloanei erau autorităţile, cu popii, cu învăţătorii. Averescu cobora din maşină cu mantaua sa albastră, fără galoane, pe care o purtase pe front. Şi atunci începea nemaipomenitul spectacol. Bărbaţii cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc şi şopteau: Ţine-l Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră. Femeile nu îndrăzneau să se apropie, dar plângeau toate, cu hohote, şi îşi împingeau copiii înainte să se atingă ei de mântuitorul lor. ”

La insistenţele regelui, Averescu acceptă portofoliul Ministerului de Interne în guvernul Blocului Parlamentar, însă îşi va depune mandatul după scurt timp.

Primul mandat de prim-ministru. Sub influenţa lui Brătianu

Anul 1920 a marcat intrarea generalului sub influenţa politică dominatoare a lui Ion I.C. Brătianu. Nemulţumit de unele măsuri luate de guvern, fruntaşul liberal a intervenit pe lângă şeful statului pentru a determina căderea Consiliului de miniştri. Brătianu a mizat pe popularitatea exacerbată a lui Averescu, iar la sfârşitul lunii februarie, cei doi lideri politici au avut o întâlnire. Averescu şi-a asumat responsabilitatea înfăptuirii reformei agrare şi restabilirii ordinii în ţară, iar preşedintele liberalilor i-a promis că-l va sprijini la putere. Întocmai, pe 13 martie 1920, Alexandru Averescu devine primul ministru al României, iar la alegerile din mai 1920 obţine o majoritate zdrobitoare. Totodată, din 17 aprilie 1920, formaţiunea politică fondată de el se va intitula Partidul Poporului Pe timpul guvernării, s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. Astfel, a început spulberarea „mitului Averescu”. Deşi a reuşit să înfăptuiască unificarea monetară, reforma financiară şi desăvârşirea reformei agrare, aşteptările populaţiei erau mult mai mari, astfel că şi “mitul Averescu” a intrat într-un proces de rapid de erodare. Cei mai dezamăgiţi erau ţăranii, care nu numai că nu au primit cele 5 hectare promise, dar reforma s-a înfăptuit cu foarte mare greutate.

Mai mult, generalul a căzut victima propriilor manevre politice. În vara anului 1921 Brătianu a declanşat campania de înlăturare a guvernului. Fruntaşul liberal l-a convins pe rege că Averescu nu mai face faţă situaţiei, iar la sugestia şefului statului, ministrul de externe Take Ionescu şi-a depus demisia pe 11 decembrie 1921. Criza politică ce s-a declanşat l-a determinat pe Averescu să depună mandatul guvernului două zile mai târziu .

Perioada de opoziţie. Manifestaţia de la Arenele Romane (1924)

Generalul a ieşit extrem de şifonat de la guvernare, atât în ochii populaţiei, cât şi în propriul partid. Pe 15.12.1923, Constantin Argetoianu s-a autoproclamat şef al partidului, declarând că „steagul generalului Averescu a apus”. Însă Partidul Poporului însemna înainte de toate Alexandru Averescu, astfel că gruparea lui Argetoianu va fuziona cu PND-ul condus de Nicolae Iorga După cum însuşi a mărturisit, pentru a demonstra că partidul încă „trăieşte”, Averescu va organiza în perioada următoare mai multe întruniri publice prin ţară. Cea mai importantă a fost cea organizată pe 3 iunie 1924 la Arenele Romane din Bucureşti. Incitaţi de discursurile rostite, cei 50.000 de participanţi au adoptat o moţiune prin care cereau regelui demiterea imediată a guvernului liberal condus de Ionel Brătianu.

Politician abil, Brătianu a acţionat imediat şi a purtat o discuţie cu Averescu prin care l-a convins să renunţe la aceste manifestaţii şi să promoveze o politică de continuitate. În schimb, fruntaşul liberal se angaja să sprijine „la momentul potrivit”, după încheierea celor patru ani legitimi, aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizanţilor săi că “lupta noastră şi-a atins scopul”, cerându-le să se întoarcă la casele lor . El îşi va îndeplini cuvântul şi nu se va lăsa antrenat în campania zgomotoasă declanşată de opoziţia naţional-ţărănistă. Mai mult, Averescu va sprijini proclamarea principelui Mihai I ca moştenitor al tronului şi instituirea unei Regenţe care să execute prerogativele regale în caz că acesta va ajunge la tron înainte de majorat, chiar dacă această măsură îi aducea mari beneficii lui Brătianu. Încă odată, Averescu va cădea în capcana liderului liberal.

Un nou mandat de prim-ministru. Conflictul cu Ionel Brătianu

Pe  27 martie 1926, guvernul Brătianu şi-a încheiat cei patru ani legitimi de guvernare. Deşi regele dorea să formeze un guvern de coaliţie între naţionali şi ţărănişti, vocea autoritară a fruntaşului liberal s-a impus încă odată. Pe 30 martie 1926, Ferdinand îl desemnează pe Alexandru Averescu să formeze noul guvern. Dacă în 1920, chemarea lui Averescu la putere apăruse ca un act normal, acum ea constituia o surpriză de proporţii pentru opinia publică. Într-un manifest lansat de naţionali şi ţărănişti se aprecia că guvernul Averescu “n-a fost adus la cârma ţării prin indicaţiile voinţei naţionale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenţă, un locţiitor al fostului guvern Brătianu” . După adoptarea unor măsuri cu caracter economic, în primăvara anului 1927, Averescu se simţea stăpân pe situaţie şi a început să se îndepărteze de la linia dictată de Brătianu. Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului faţă de criza dinastică. Boala regelui Ferdinand se agrava şi Averescu a stabilit, în secret, legătura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a găsi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Brătianu a aflat şi în aprilie 1927 i-a reproşat că s-a abătut de la „cele convenite împreună”. La auzul acestora, Averescu i-a răspuns: „Pentru numele lui Dumnezeu lăsaţi-ne să guvernăm cum înţelegem noi!” Fruntaşul liberal s-a enervat şi l-a ameninţat că îi retrage sprijinul: „Va să zică, după ce te-am adus la guvern acum vrei să te ridici şi să mă domini?” Într-un moment de iritare, Averescu replică: „N-am nevoie de sprijinul dumitale, prefer să părăsesc guvernul! Iată, poftim, ia guvernul!

Pierderea puterii politice

Regele Ferdinand pleda pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. Deşi Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin preyan, şeful statului s-a opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere această numire ca pe un act personal împotriva sa. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ş tirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet . Din acel moment, Averescu şi-a dat seama că va fi împins spre periferia vieţii politice. Acest lucru a devenit o certitudine la alegerile de la începutul lunii iulie, când PP nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor .

Mareşal al Armatei Române. Sfârşitul activităţii

Acest moment a fost unul de cumpănă în activitatea lui Alexandru Averescu. Deşi beneficia de fotoliul unui senator de drept, vocea sa nu mai era importantă pe scena politică din România, iar partidul începea să se scindeze, cea mai notabilă fiind plecarea grupării Goga, care a înfiinţat Partidul Naţional Agrar pe 10 aprilie 1932. Averescu a sprijinit vehement restauraţia lui Carol II pe Tronul României, petrecută la 8 iunie 1930. Un moment semnificativ s-a întâmplat pe 14 iunie 1930, când noul rege l-a înaintat pe Averescu la gradul de mareşal al României, alături de vechiul său rival Constantin Prezan. Cei doi, împreună cu Ion Antonescu, sunt singurii mareşali din istoria României. Deşi mareşalul se pronunţa împotriva camarilei regale, Carol l-a folosit pentru legitimarea regimului său autoritar. Pe 10 februarie 1938, a răspuns pozitiv la chemarea şefului statului de a face parte din guvernul de uniune naţională, condus de Patriarhul Miron Cristea, ca ministru de stat, alături de alţi şase foşti prim-miniştri. Din 30 martie, după decretul regal de dizolvare a partidelor politice, Carol al II-lea îl numeşte consilier regal.

Pe 3 octombrie 1938, mareşalul Alexandru Averescu a trecut la cele veşnice, la vârsta de 79 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost depus în cripta de la Mărăşti, în mausoleul ridicat aici prin străduinţa sa, pentru a cinsti pe eroii bătăliilor din vara anului 1917.

Opere

• Călăuza ofiţerului, 1904
• Răspunderile, 1918
• Spulberarea unei insinuaţiuni, 1925
• Criza politică şi cauzele ei, 1927
• Situaţia politică de azi, 1927
• Dictatura şi comunismul, 1936
• Notiţe zilnice din război, vol.I-II, 1937

Enciclopediaromaniei.ro

“Este un român basarabean, care ne face cinste. Are darul scrisului şi al vorbirii şi cum cauza noastră trebuie susţinută şi de aici înainte, noi avem tot interesul să-l ştim angajat…” Pan Halippa

Sergiu Grossu s-a născut la 14 noiembrie 1920 în familia lui Ion şi a Mariei Grossu, în renumitul sat Cubolta din fostul judeţ Bălţi Prin fratele său Nicolae se înrudea cu familia Leonard, vestită în acele vremuri.
În 1927 se mută cu părinţii în oraşul Bălţi, frecventează şcoala primară Nr.1.având ca învăţător pe Mihai Popovici, un om de o vastă cultură şi o mare bunătate. În anii de ocupaţie sovietică, Mihai Popovici a trecut prin lagărele de exterminare sovietică, condamnat la 8 ani pentru românism.
S. Grossu a învăţat la liceul “Ion Creangă” din Bălţi, liceul care a dat României şi lumii oameni valoroşi, savanţi cu renume, luptători pentru neam şi pământul strămoşesc.
Din anii de liceu încep scrierile sale. Prima carte e un volum de epigrame “Muştar”. A fost coleg de clasă cu celebrul lingvist Eugen Coseriu.
Din cauza unor nedreptăţi săvârşite de profesorul de geografie Horn, este nevoit să termine liceul în particular. Fiind la un concurs al Tinerimii Române din Bucureşti, necătând la interzicerea profesorului Horn, a luat premiul I. Pentru asta Horn l-a lăsat corigent la geografie, cu toate că era cel mai bun elev la acest obiect.
Studiile universitare şi le-a făcut la Bucureşti, luîndu-şi licenţa în filozofie şi filologie modernă cu menţiunea “magna cum laudae”. A mai studiat şi teologia la Institutul Teologic din Bucureşti.

În 1940 a fost nevoit să se refugieze în Ţară, fiindcă Uniunea Sovietică a ocupat cu forţa Basarabia . Toată averea luată au fost câteva valize. În timpul războiului (1941-1943), a fost redactor la direcţia Propagandei a Ministerului Propagandei, Serviciul Gazetelor (la ziarele Basarabia, Transnistria, Basarabia Literară) şi publicist,colindând Transnistria în lung şi lat.

A colaborat şi la alte publicaţii precum: “Dacia Rediviva”, “Gazeta Cărţilor”, “Epigrama”, “Viaţa Basarabiei”, “Convorbiri Literare”, “Gândirea”, “Revista Fundaţiilor Regale”, “Familia”, “Raza” ş.a.
În timpul regimului comunist din România a refuzat să fie profesor în şcoala comunistă, era împotriva regimului şi armatei sovietice care instalase o dictatură acerbă, cu o ideologie criminală. Nu a dorit să servească un regim fără Dumnezeu. Vindea fructe împreună cu fratele său, dădea meditaţii în particular copiilor din Bucureşti.
Familia Grossu trăia din greu, în nişte condiţii umilitoare, într-o cămăruţă mică, fără electricitate, fără apă şi condiţii elementare. Sergiu dormea cu fratele său pe o ladă, în frig, neavînd nici bani, nici lucruri, căci tot ce agonisiseră o viaţă întreagă părinţii lor, fusese furat de comuniştii sovietici încă în 1940. Sergiu mai era şi bolnav de plămîni, nici la război nu a fost luat.

Fiind un om religios, ţinea predici în biserici, fiind urmărit de securitatea comunistă românească, supravegheat mereu.
În 1948 a luat contact cu cîţiva membri marcanţi ai mişcării ortodoxe de renaştere spirituală “Oastea Domnului”, consacrîndu-şi toată viaţa acestui splendid “vînt de primăvară religioasă” (fondatorul ei era părintele Iosif Trifa). În 1949 “Oastea Domnului” a fost interzisă, iar mulţi dintre fruntaşii ei au fost arestaţi şi condamnaţi . În 1959 e arestat şi condamnat la 12 ani. Aşa “cînta” într-o poezie din închisoare :

Doar trupul suferă zăvoare
şi stă cu lanţuri la picioare,
Căci spiritul uitînd ce-i mersul,
Străbate-n iureş universul
şi-i liber, spiritul, să zboare.

A lucrat în detenţie la canalul Morţii. Eliberat, era mereu chemat la securitate. Şi Nicoleta-Valeria, soţia, a trecut prin închisorile comuniste.
Au reuşit să plece ca turişti în Franţa unde au cerut azil politic.
Au hotărît amîndoi că dacă i-a scăpat Domnul din infernul comunist, datoria lor e să lupte împotriva acestei ideologii criminale comuniste.
Au reuşit să mobilizeze conducători ai altor religii pentru luptă.
Activitatea soţilor Sergiu şi Nicole Valery-Grossu pe terenul apărării drepturilor creştinilor la libertate religioasă, în ţările din spatele cortinei de fier şi de bambus, prezintă patru aspecte esenţiale: ziaristică, editorială, radiofonică şi conferenţială.

1 – Astfel, între anii 1971-1972, au publicat la Paris revista lunară Catacombes, în limba franceză, “mesagerul Bisericii Tăcerii”, cum era subtitlul ei. După revoluţia din Decembrie 1989, pătrundeau în ţară circa 3500-5000 exemplare.

2 – Paralel cu publicarea revistei sus-amintite au pus bazele editurii “Catacombes”, consacrată în întregime problemelor creştinilor persecutaţi.

3 – Ţinînd cont de impactul emisiunilor radiofonice, Sergiu Grossu şi soţia sa au fondat asociaţia “La Chaîne” (Lanţul), organizînd două feluri de emisiuni, prin RADIO TRANS EUROPA LISABONA: una în limba franceză, iar alta în limba română, “Duh şi Adevăr”. Sergiu Grossu a vorbit şi pe undele Europei Libere, emisiunea “Lumea creştină”. A fost invitat şi de Televiziunea franceză (în 1978, 1979 şi 1980).

4 – Mii de persoane au participat la conferinţele (în care a dezvăluit atrocitatile regimurilor comuniste din URSS, China, Cuba, Vietnam, Coreea de Nord, dar şi din România lui Ceauşescu) ţinute între altele la: Paris, Bordeaux, Versailles, Besançon, Dieppe, Tours, Blois, Poitiers, Nantes, Brest, Toulouse, Lyon.

După 27 de ani absenţă, Sergiu Grossu s-a întors la Bucureşti la 18 ianuarie 1996, cu sicriul Nicoletei-Valeria Grossu, decedată în Franţa şi a cărei ultimă dorinţă a fost să fie îngropată în pămîntul natal, lîngă părinţii şi străbunii ei.

Recăpătîndu-şi cetăţenia română, el îşi dă toate silinţele să fie prezent în viaţa patriei, prin crearea Fundaţiei Foştilor Deţinuţi Politici “Nicoleta Valeria Grossu” (pentru a ajuta material pe victimele nevoiaşe ale călăilor comunişti); prin lansarea unei edituri de spiritualitate creştină “Duh şi Adevăr”, dornic să militeze mai departe pentru hegemonia cauzei lui Hristos pe pămîntul românesc; prin înfiinţarea asociaţiei “Centrul de cultură creştină Nicoleta Valeria Grossu”.
Nu şi-a uitat baştina, Basarabia. A înfiinţat la Chişinău “Centrul internaţional de cultură pentru copii şi tineret” – “Sergiu Grossu”.,acorda premii celor mai buni elevi din licee.

A fost primul sponsor al muzeului “Memoriei Neamului” de la Chişinău ajutîndu-l pe fostul coleg de liceu Vadim Pirogan să înfiinţeze acest muzeu. A sponsorizat cărţile lui Vadim Pirogan despre calvarul românilor basarabeni sub ocupaţia sovietică.

Prin Vadim Pirogan a luat legătura cu Iurie Colesnic, vestitul cercetător al istoriei oamenilor Basarabiei, şi cu alţi patrioţi.
Viaţa fiecărui bărbat, rămas fără sprijinul şi devotamentul soţiei sale nu e uşoară.

La dorinţa ei a înmormîntat-o la Bucureşti în cimitirul “Sfînta Vineri”. A reuşit să-i editeze cartea “Fii binecuvîntată, închisoare”, o poveste zguduitoare despre suferinţele unor femei în închisorile comuniste, unde Nicoleta Valeria a reuşit datorită credinţei în Dumnezeu să le uşureze viaţa în acele condiţii mizerabile. Sergiu Grossu a reuşit să facă şi un film despre soţia sa, despre suferinţele din închisori cu ajutorul vestitului regizor de la Bucureşti I. Mărgineanu.

A editat zeci de cărţi în limba franceză, română. Ele sunt:

1.Muştar -1940
2.Pietre de aducere aminte-1971
3.La Chaine -1971 Paris
4.Un rayon de soleil -1971 Paris
5.ziarul “Catacombes”-1971,editat timp de 20 de ani
6Derriere le rideau de bambou -1975 Paris
7Au fond de l-abime -1976 Paris
8.Les enfants du Goulag -1976 Paris
9.Maitrese,Dieu existe -1998 Paris
10Vania Moiseief -1996,ed.Apostolat des Editions,Paris
11Calvarul României creştine -1992,ed.Convorbiri literare
12Inscriptii pe un vas de lut -1994 ,ed.Roza vânturilor
13.În sfichiul ironiei 1996 ,ed. Hrisova,Bucureşti
14.În aşteptarea unui pământ nou 1998 ,ed Duh şi Adevăr
15 Apocalipsiada ……
Etc…

A decedat la 25 iulie 2009 la Bucureşti

Urmează studiile la Liceul Richelieu din Odesa (promotia 1893) şi la Universitatea din Odesa. După absolvirea cu distincţie a universităţii, în 1897 pleacă la St. Petersburg unde îşi începe cariera ştiinţifică sub conducerea astronomului rus acad. F.A. Bredihin. Se consacră cercetărilor astronomice, analizei spectrale a aştrilor, preferând îndeosebi să cerceteze Soarele şi Luna.

După alegerea sa unanimă în calitate de membru al Societăţii Astronomice din Rusia (1904), N. Donici a prezentat la şedinţa Societăţii un referat detaliat despre lucrările sale şi despre activităţile de pregătire a expediţiei pentru observarea eclipsei totale de Soare de la 30 august 1905. Lui Donici, care era deja un specialist cu renume în domeniul cercetării Soarelui, Academia îi încredinţează conducerea expediţiei în Spania. În perioada 1901-1916 N. Donici este şeful misiunii astronomice a Academiei de Ştiinţe din St. Petersburg.

În 1908 N. Donici construieşte la moşia mătuşii sale de la Dubăsarii Vechi primul Observator astronomic din Basarabia. Tânărul astronom a executat singur schiţe în baza cărora la Observatorul Pulkovo din St. Petersburg a fost construit un spectroheliograf dintre cele mai moderne pentru timpul său. În Europa funcţionau şapte aparate de acest fel, cel al lui Donici fiind cel mai modern şi mai bun.

După revoluţia din 1917, N. Donici se dedică astronomiei la Observatorul său de la Dubăsarii Vechi. În centrul parcului din moşia sa era construit un turn cu cupola rotativă în care se afla un telescop refractor ecuatorial cu obiectivul de 50 cm dotat cu multe accesorii pentru observatii astrofizice, precum şi staţia meteorologică, în vecinătatea căreia era situat un telescop solar de zece metri, pentru care special au fost comandate lentile la vestita firma Zeiss din Jena (Germania). Telescopul era dotat cu aparat de fotografiat.

Ziua de muncă a savantului era împarţită între cele două locuri de lucru: spectroheliograful dotat cu camera fotografică la care astronomul obţinea negativele necesare pentru studiul fenomenelor solare şi laboratorul alcătuit din cabinet şi laboratorul fotografic.

În cabinet se afla o impunătoare bibliotecă ştiinţifică, aparatele de fotografiat, colecţia de negative, instrumentele necesare pentru reparaţia aparatelor defectate. În subsolul laboratorului era un beci cu temperatura constantă în tot cursul anului, unde erau instalate aparatele meteorologice.

N. Donici a colindat lumea în lung si în lat, el fiind în fruntea expediţiilor de observare a eclipselor de Soare din America, Africa, Asia, Europa. A ajuns în Indochina, Siberia, în golful Mexic şi chiar a făcut o ascensiune pe Montblanc de dragul unor rezultate cât mai precise. A dobândit rezultate remarcabile şi concluzii care erau preţuite de colegii de breaslă. Este curios faptul ca el prefera să prelucreze rezultatele expediţiilor numai în observatorul său de la Dubăsarii Vechi.

Prestigiul lui Nicolae Donici ca specialist era foarte mare. La congresele internationale ale astronomilor el conducea de fiecare dată secţia „Soarele”. Despre realizările savantului şi recunoaşterea internaţională a meritelor lui ne relatează prof. Magdalena Stavinschi, fost director al Institutului Astronomic al Academiei Române: „…Unul dintre pionierii Uniunii Astronomice Internaţionale (înfiinţate în 1920) a fost Nicolae Donici, primul reprezentant al astronomilor români în cadrul acestui for internaţional… La acel an avea scrise mai multe lucrări astronomice: studii despre mişcarea materiei solare; despre comete, eclipse, treceri ale planetei Mercur pe discul Soarelui… Astfel, Buletinul Academiei Imperiale de Ştiinţe din St. Petersburg publica în decembrie 1900 articolul lui Donici privind eclipsa totala de Soare pe care a observat-o la 28 mai 1900 la Elche, un mic orăşel spaniol, situat aproape de Mediterana şi aflat la numai un kilometru de linia centrala a eclipsei. Dar Donici nu observa numai Soarele, ci şi Luna, aşa cum reiese din nota pe care o publica în „L’astronomie, 1901” privind creşterea razei umbrei Pamântului în timpul eclipsei de Luna din 3 iulie 1898. Un alt capitol al cercetărilor lui Donici îl constituie „lumina zodiacală”…

…În 1922, N. Donici devine membru al Academiei Române. Nu era decât o recunoaştere a unor merite pe care confraţii săi de breaslă i le apreciaseră mai demult. Astfel, din 1897 „Societé Astronomique de France” îl cooptase printre membrii săi, deşi Donici avea pe atunci abia 23 de ani. Calitatea sa de membru al acestei binecunoscute Societăţi, ca şi cercetările sale astronomice remarcabile determina menţinerea sa frecventă în paginile Buletinului Societăţii. În intervalul 1902-1906 a fost membru al Academiei Imperiale din St. Petersburg.

În 1912 fusese ales membru de onoare al Institutului de Ştiinţe din Coimbra (Portugalia). Evenimentele din 28 iunie 1940 îl fac să părăsească Basarabia lăsând totul în voia sorţii. În timpurile tragice ale refugiului din vara anului 1940 N. Donici a fost numit responsabil de refacerea Observatorului Amiralului Urseanu din Bucureşti. Când s-a întors la Dubasarii Vechi, în vara lui 1941, a gasit Observatorul distrus. Spectroheliograful, mândria lui, fusese furat, o parte din aparate au fost descoperite întâmplător într-un subsol al Şcolii Eparhiale de fete din Chişinău.

În 1944 a plecat în Germania şi de acolo a reuşit în 1945 să ajungă la Paris, unde timp de 10 ani a lucrat la Observatorul astronomic. În anii 1945-1947 a întreprins cercetări ale luminii zodiacale în Africa de Nord (Algeria, Tunis, Dakar, Egipt) în calitate de cercetător al Observatorului francez de la Medon. Ultimul Congres astronomic la care a asistat a fost cel de la Dublin ce şi-a ţinut lucrările în 1955.

În anul 1948 a fost exclus din rândurile membrilor Academiei Române. Revoluţia din decembrie 1989 l-a repus, în 1990, în rândurile membrilor acestei instituţii ştiinţifice.

După toate probalităţile, s-a stins din viaţă la Nissa, într-un azil de bătrâni, în anul 1956.

N. Donici avea un caracter foarte vesel şi echilibrat. Ştia să-şi susţină colaboratorii, promovând de fiecare dată contribuţia celor care au lucrat alături de el, din care cauză colegii de lucru preferau să-l ajute cu dăruire. Printre colaboratorii săi devotaţi se numără baronul E.A. von Palen, doctor în matematică al Universităţii din Goettingen, care a lucrat alături de el mai mulţi ani, iar mai apoi a plecat în Germania la Observatorul astronomic din Potsdam. Un alt colaborator al sau, Andrei Baicov, s-a specializat în astrofizica Lunii şi Soarelui şi, în ultimii ani de viaţă, a descris cu lux de amănunte în memoriile sale viaţa şi activitatea lui N. Donici. Alături de el a lucrat basarabeanul Leonid Oculici, astronom la Observatorul de la Pulkovo. Un cuvânt aparte merită asistenta lui de nadejde, Nina Guma, care îl ajuta la cercetarile propriu-zise şi îndeplinea şi munca grea de secretariat. Explicaţiile lui Donici erau laconice, dar foarte precise şi accesibile chiar şi pentru cei puţin iniţiaţi în materie. Primea fără reproşuri grupurile de elevi şi liceeni care doreau să cunoască cum se lucrează la un Observator astronomic.

N. Donici a publicat în buletinele Academiei Imperiale de Ştiinţe din St. Petersburg şi buletinele Academiei Române numeroase studii astronomice privind astrofizica Soarelui, Lunii şi planetelor, cercetarea meteoriţilor şi cometelor.

Lucrările astronomului Nicolae N. Donici şi-au găsit un loc demn în patrimoniul ştiinţei mondiale, iar metodele de cercetare elaborate de savant sunt înalt apreciate de specialiştii din mediul astronomic internaţional. Nicolae N. Donici este prezentat anual în ediţia engleză “Who is who?”.

În semn de înaltă preţuire a meritelor sale ştiinţifice, N. Donici a fost ales membru al mai multor societăţi şi instituţii ştiinţifice şi astronomice:

• Membru al Societăţii Astronomice din Franta (din 1897)
• Membru al Academiei Imperiale din St. Petersburg (1902-1906)
• Membru al Societăţii Astronomice din Rusia (din 1904)
• Doctor honoris causa al Institutului Coimbra (Portugalia) (1912)
• Membru al Academiei Române (1922-1948; restabilit în 1990)
• Membru al Uniunii Astronomice Internaţionale (din 1922)
• Membru al Uniunii Astronomice de Cercetare a Soarelui
• Membru al Societatii Germane „Astronomische Gesellschaft”
• Cavaler al Distincţiei Supreme de Stat a Cambodgiei (pentru contribuţie la dezvoltarea ştiinţei în această ţară).

Ştefan Tiron, Revista Ştiinţa şi Tehnica

În familia învăţătorilor Haralambie şi Alexandra Drăgan din comuna Tatar-Copceac, Basarabia, la data de 19 iulie (stil vechi 6 iulie) 1920 s-au născut doi copii gemeni – baieţi, Gleb şi Boris, care mai târziu au avut o sora, Valentina.
Familia împreună cu copiii a fost transferata în anul 1925 în oraşul Comrat, după care, în 1936, în oraşul Tighina.
Parintii, apostoli ai educaţiei copiilor, dascăli cum li se spunea în popor, şi-au trecut harul asupra gemenilor care au devenit oameni serioşi, cu dragoste de muncă, personalităţi ale ştiinţei.
Gemenii au urmat şcoala primară între anii 1927 – 1931 în oraşul Comrat, Basarabia şi cursurile liceale la Liceul din Comrat şase clase, după care două clase la Liceul “Ştefan cel Mare” din oraşul Tighina, unde au susţinut şi bacalaureatul în anul 1939. În acelaşi an, fraţii Drăgan au dat examen de admitere la Şcoala Politehnică din Timişoara, Facultatea de Electrotehnică, reuşind pe primele locuri.
După ocuparea Basarabiei de trupele sovietice, în familia Drăgan s-au produs evenimente dramatice. Tatăl, mama şi fratele său au fost ridicaţi de la domiciliul lor şi deportaţi. Tatăl, Haralambie, a fost dus în lagărul de exterminare Ivedel unde a stat timp de 8 ani; mama a fost mutată ca deportată în mai multe lagăre din regiunea Omsc, în apropiere de Cercul Polar, iar fratele Boris a fost dus în Afganistan. Unica lor vină a fost faptul că erau învăţători români. Sora mai mică, Valentina, a rămas în grija studentului Gleb Drăgan, refugiat la Timişoara. Ea a studiat ştiinţele naturale şi în prezent este în SUA.
Prof. Remus Radulet l-a ajutat pe conferenţiarul Gleb Drăgan să se întâlnească cu părinţii şi fratele, trimiţându-l în anul 1957 la Congresul Internaţional de Electrotehnică de la Moscova. Astfel, dupa 17 ani de despărţire s-a întâlnit cu părinţii şi fratele Boris în Basarabia. Ing. Boris Drăgan a ajuns profesor universitar şi reputat om de ştiinţă la Universitatea Tehnică din Kiev, unde a predat cursul de termodinamică.
Despre această tragedie prof. Gleb Drăgan a scris o carte cu durere şi talent, având titlul “Deportaţii – Tragedii basarabene”, publicată în anul 1991, Editura Albatros, 211 pag., bazată pe fapte reale povestite de parinţii săi.
Ca student refugiat din Basarabia la Timişoara, a urmat cursurile şcolii Politehnice între anii 1939 – 1945, Facultatea de Electromecanică, obţinând titlul de inginer, ca şef de promoţie cu menţiunea “Magna cum Laudae”.
Între anii 1940 – 1942 a urmat în paralel cursurile Facultăţii de ştiinţe a Universităţii din Cluj, Secţia matematică, care funcţiona în refugiu la Timişoara din cauza ocupaţiei maghiare a Transilvaniei. A fost nevoit să renunţe la cursurile de matematică din cauza pregătirii militare. La Politehnică a urmat cursurile marilor profesori ingineri Remus Radulet, Plautius Andronescu, Mihai Ghermanescu, iar la Facultatea de Ştiinţe a avut ca profesori pe D.V. Ionescu, I. Angheluţă, Călugăreanu ş.a.
Pentru a putea să se întreţină împreuna cu sora mai mica, făra griji materiale, fiind remarcat ca un student excepţional, prof. Valeriu Patriciu i-a favorizat obţinerea unei burse de la Societatea petrolieră Astra Română, cu obligaţia contractuală ca după absolvire să lucreze la exploatările de la Câmpina. Astfel, după absolvire a lucrat timp de un an ca inginer electrician la societatea cu care avea contractul. Considerând că nu se poate dezvolta în cadrul acestei societati, a cerut prof. Valeriu Patriciu să îi anuleze contractul ca să poată munci la o societate unde activitatea de inginer electrotehnic era mai intensă. A fost înţeleasă dorinţa lui şi contractul i-a fost anulat.
A solicitat un post de inginer la Societatea de Gaz şi Electricitate din Bucureşti, condusă de prof. ing. Dimitrie Leonida, care pe baza diplomei şi referinţelor l-a acceptat şi l-a repartizat la Secţia de reţele electrice Filantropia, ca adjunct al şefului de secţie Pavel Vicol, ca după un an să fie promovat ca şef de secţie.
În 1948, după naţionalizare, a fost numit inginer şef la Centrala Industrială a Energiei Electrice, unde se ocupa de normalizare şi proiectare, cumulând şi funcţia de cercetător la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice. După o activitate laborioasă în producţie, din 1953 îşi începe activitatea didactică la Institutul Politehnic din Bucureşti, ca asistent la Catedra de reţele electrice a profesorului Martin Bercovici.
În anul 1958 îşi susţine teza de doctorat la Institutul Politehnic din Bucureşti.
Evoluţia sa în calitate de cadru didactic poate fi rezumată astfel: între 1948 – 1953 a funcţionat ca asistent universitar cu jumatate de normă, din 1953 şef de lucrări, din 1957 conferenţiar, din 1964 profesor, decan al Facultăţii de Energetică 1963 – 1971 şi şef al Catedrei de reţele electrice între 1971 – 1983.
După pensionare, din 1990 a continuat activitatea didactică ca profesor şef de catedră.
Primul curs pe care l-a prezentat în faţa studenţilor de la catedra asistentul-şef de lucrări Gleb Drăgan a fost cel de Tehnica tensiunilor înalte (TTI), care se preda timp de 3 ore pe săptămână. Ulterior a devenit un curs de bază la secţia de Electorenergetică, pe care profesorul Gleb Drăgan l-a predat mulţi ani.
Pentru lucrările practice, cercetare şi producţie a creat un Laborator de TTI care a intrat în funcţiune în 1962, dotat astfel: o sală de foarte înaltă tensiune cu generator de impuls de 3500 kV; transformator de 50 Hz, 1800kV, instalaţie de ploaie artificială, divizor de tensiune; o sală de înaltă tensiune cu generator de impuls de 1000kV; transformator de 50Hz, 400kV, generator de tensiune continuă de 300 kV; platformă exterioară şi linie experimentală de 220m cu modelarea liniilor de 220, 400 si 750kV, trei săli cu modele ale instalaţiilor de înaltă tensiune şi instalaţii de proces.
Laboratorul cu dotările sale este considerat ca fiind unul dintre cele mai performante din ţară şi din această parte a Europei. În acest laborator s-au efectuat încercări experimentale pentru instalaţiile electrice din România şi numeroase ţări străine (Brazilia, Egipt, Iordania, Iran, Irak şi altele). Pentru realizarea laboratorului a luptat cu invidia şi ignoranţa unor colegi răuvoitori. Ca cercetător ştiinţific a lucrat între anii 1951 – 1967 la Institutul de Energetică al Academiei Române, unde a fost şeful Laboratorului de Tehnica Tensiunilor Înalte. A adus contribuţii importante în electrotehnică, descărcarea coronă, trăsnet, supratensiuni atmosferice şi de comutaţie.
Ca rezultat al cercetărilor sale, a scris ca autor unic şi în colaborare 12 tratate şi 218 articole publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate, clasificate astfel: A. ELECTROTEHNICA – 30 de articole; B. RETELE ELECTRICE – 19 articole; C. TEHNICA TENSIUNILOR ÎNALTE: a. Izolaţii. Coordonarea izolaţiilor – 22 de articole; b. Trăsnetul. Supratensiuni atmosferice – 72 de articole; c. Supratensiuni de comutaţie – 61 de articole; D. LUCRĂRI DIVERSE – 11 articole, precum şi numeroase articole cu caracter general.
Dintre realizările mai importante menţionăm participarea la coordonarea Planului de electrificarea României şi faptul că este creatorul şcolii româneşti de TTI.
În anul 1991 a fost ales membru corespondent şi în 2005 membru titular al Academiei Române. În 1997 a fost ales membru titular al Academiei de Ştiinte Tehnice din Republica Moldova.
Acad. Gleb Drăgan este membru în numeroase asociaţii academice de specialitate din ţară şi străinătate, astfel: Fellow Member IEE si Chartered Engineer IEE Anglia; Member Association of Energy Engineers SUA; Member of CIGRE şi altele. Activitatea sa a fost prezentată în numeroase publicaţii din străinătate.
La 26 octombrie 1946 s-a căsătorit cu domnişoara Lili Raşcu, fostă elevă a parinţilor săi, care şi asigura un cămin liniştit şi condiţii sufleteşti necesare creaţiei ştiinţifice. Familia a fost binecuvântată cu doi copii: Monica Alexandra, născută la 14.12.1951, decedată de timpuriu, şi Liviu Dan, născut la 7.05.1954.
Prof. Gleb Drăgan este invitat şi onorează invitaţiile la toate manifestările ştiinţifice legate de problemele energetice, la care prin ţinuta şi gândirea creatoare estompează vârsta biologică. Suplu, energic şi mereu în vâltoarea problemelor actuale, intervine cu discernământ, competent, prompt atunci când este cazul. Cei care îl ascultă constată că se afla în prezenţa unei personalităţi cu o tinereţe fără bătrâneţe.

Mihai Olteanu, agir.ro

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, una din cele mai importante şi mai crunte acţiuni ale tânărului partid comunist român, susţinut de Comisia Aliată de Control (unde ultimul cuvânt îl aveau ofiţerii sovietici), a fost epurarea cărţilor. Pornind de la aşa-zisa defascizare, mii de autori, zeci de mii de titluri, au fost eliminaţi/eliminate din biblioteci şi din conştiinţa românilor. S-au publicat o serie de broşuri, Publicaţii scoase din circulaţie (1945), Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948 etc. care conţineau liste cu cărţi urmând a fi scoase din circulaţie (din biblioteci, anticariate, librării). Pe baza acestora, în doar câţiva ani, literatura română a devenit de nerecunoscut. Printre primele cărţi cenzurate în România postbelică au fost cele dedicate Basarabiei, unirii românilor, Transnistriei. Orice afirmaţie, orice aluzie la Basarabia putea leza interesele Uniunii Sovietice.

Au fost interzişi autori cu numele Basarabeanu, Basarabescu. De asemenea, au dispărut din biblioteci scriitori, istorici care au publicat despre Basarabia: Alexandru V. Boldur, Zamfir C. Arbore, Ion Buzdugan, P. Cazacu, Ştefan Ciobanu, N. Dunăreanu, Efrem-Enăchescu Tighineanul, Aurel I. Gheorghiu, Onisifor Ghibu, Paul Gore, Pan Halippa, Petre V. Haneş, Liviu Marian, Ion Nistor ş. m. a.

Au dispărut cărţile publicate la Chişinău, Bălţi, Cetatea Albă, indiferent de conţinut. Au fost interzise:

Publicaţiile periodice, volume de documente precum:

Almanahul ziarelor Basarabia şi Bucovina. Ed. Dacia Traiană, Bucureşti, 1941; Almanahul ziarului Moldova, 1941; Basarabia Vânătorească. Chişinău. Toată colecţia; Biserica basarabeană. Organul Eparhiei Hotinului, Bălţi. Toată colecţia; Călătoria Regelui şi a reginei în Basarabia şi Bucovina; Liga monarhistă contra mitei. Orhei-Chişinău. Toată colecţia; Regele Ferdinand I şi Unirea Basarabiei, Chişinău, 1939; România. Legi şi decrete. Decret pentru organizarea justiţiei în Basarabia. Iaşi, 1918; Documente din Basarabia. Chişinău, 1928; Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, B., Fundaţia Regelui Carol I, 1937. 327 p.;  Pierderea Basarabiei 1812 şi 1878. Buc., 1907.

Cărţile cu caracter economic:

Antonescu, Corneliu, Creditul în Basarabia, Chişinău, 1923; Atanasiu, Oreste A., Spre o mai bună aşezare a marii industrii cu privire specială asupra Basarabiei; Ghenzul, V. Cincizeci de ani ai cooperaţiei de credit din Basarabia, Chişinău, 1924. etc.; Giurgea, Eugeniu N., Observaţii economice asupra Basarabiei, cu o introd. de Corneliu Antonescu, Chişinău, 1921, 67 p.; Panaitescu Scarlat. Aspecte economice şi sociale din Basarabia (1920-1926), Chişinău, 1926.

Studiile în alte limbi:

Babel, Antony. La Bessarabie. Etude historique, etnografique et économique, Paris, 1926; Casso, L. La Russie au Danube et l’organisation de la Bessarabie; Hoffmann. Der Zug der V.D. aus Bessarabien;Frunză I., The rightsof the Rumanians upon Bessarabia, Bucharest, 1944;  Frunză I. Dr., Bessarabien, Rumänische Rechte und Leistungen, Ed.I şi a II-a. 1941; Pambuch. Heimkehr der Bessarabien Deutschen; Panaitescu Emil, La frontiera orientale della latinita. La Romania e la Bessarabia. Roma, 1924; Tătărescu, Gh. Bassarabie et Moscou. Discours. Bucarest, 1926.

O serie de cărţi, broşuri pe teme istorice, sociale, etnografice, religioase, juridice etc., privind trecutul şi „prezentul” (până în 1944) Basarabiei:

Alexinschi, Alexa, Basarabia de Nord; Baldovin, Tache, Basarabia noastră şi actul unirii votat de Sfatul ţării la 27 martie st.v. 1918, Buc., 1918; Brătianu, Gheorghe.I., La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, B. 1943; Antonescu, Mihai, Basarabia se răzbună, 1941 (15 p.); Brăiescu, Vasile C. Chestiunea primăriei Chişinău în discuţia Senatului, B., 1927 (23 p.); Brătescu, Const., Hotare răsăritene. Valea Nistrului, Craiova, 1941; Brânzeiu, Constantin Preot, Moldova gloriilor şi a tuturor încercărilor sub primirea marilor şi crudelor îndurerări ale răpirii Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Craiova, 1940; Bucur Vasile, Jertfa Basarabiei, Beiuş, 1941; Cioflec, Romulus, Pe urmele Basarabiei. Note şi impresii din revoluţia rusească. Ed. Cultura Românească; Constantinescu (col.) Din datina Basarabiei; Culea A.D., Cetăţile Moldoveneşti depe Nistru, Buc., 1926; Culici, Al. (Colonel) Cetatea Hotin, Sf. Gheorghe, 1926; David Al., Bibliografia lucrărilor privitoare la Basarabia, C., 1934; David Al., Tipărituri Româneşti în Basarabia, sub stăpânirea rusă. C., 1934; Dragomir, G.M., Coloniile bulgare din Sudul Basarabiei, Tulcea, 1923; Dragu Ion, Pe urmele bolşevicilor. (Notele, impresiile unui ofiţer român în Basarabia). B., 1918; Dumitrescu-Tighina, U.P. Pe căi basarabene. Note şi documente. B., 1928; Eminescu, Mihai. Bucovina şi Basarabia. [Studiu istorico-politic prezentat de prof. I. Creţu], B, 1941, 173 p; Făcăoaru, Gheorghe, Înstrăinarea Basarabiei sub stăpânirea rusească. Cluj, 1940; Filipescu, C.; Giurea, Eugeniu N., Basarabia, ., 1919; Giuglea, Gh., Cum au pătruns străinii în Basarabia după 1812. Sibiu, 1941; Ionescu-Morel, D., Vă ordon să treceţi Prutul, 1942; Iov, Dimitrie, Basarabia şi Bucovina de Sus, sub noua stăpânire. Noembrie 1940, 20 p; Lascarov-Moldovanu, Al. Cutreierând Basarabia desrobită, B., 1943; Lungulescu, George, Pentru apărarea Basarabiei… Cu o hartă şi documente istorice, de Stroe Darna. Malski, Boris, Olăneştii. Monografia sociologică a unui sat de pe Nistru. Cu o prefaţă de prof. Dimitrie Gusti. Cetatea Albă, 1939; Marghiloman, Al. Reintrarea Basarabiei în sânul patriei mame. Buc.; Mateiu, Ion, Renaşterea Basarabiei. Pagini din lupta pentru unitatea naţională. Buc., 1921; Mâţu Constantin, O necesitate desconsiderată: presa românească în Basarabia (Câteva constatări şi precizări), C., 1930, 27 p.; Mihailovici, Paul. Tipărituri româneşti în Basarabia dela 1812 până la 1918. Buc., 1941, M.Od. (Academia Română). Rămâne în bibl[iotecile] de spec[ialitate].; Moisiu, V. D. Ştiri din Basarabia de astăzi., Buc., 1945; Moroşan, N. Despre Basarabia; Moroşan, Nicolai Nic., Noi contribuţii preistorice asupra Basarabiei de Nord, Buc., 1929; Müller, Jaroslav, Basarabia, pământ românesc, Cernăuţi, 1925; Munteanu, Cassian R., Prin Basarabia românească. Însemnări de călătorie. Lugoj, 1919; Munteanu-Râmnic, D. Pentru Basarabia. Culegere de texte privitoare la ţara, trecutul, literatura şi starea actuală a fraţilor basarabeni, Ploieşti, 1912; Murafa, Andrei. Doruri sfinte. Pagini din lupta pentru redeşteptarea Basarabiei. Cu o prefaţă de Onisifor Ghibu. Chişinău, 1918, 64 p.; Negrescu, I. (Dr.). Figuri culturale din trecutul Basarabiei. Chişinău, 1926; Negruzzi, I. În drum spre Cahul. Buc.; Nica, Antim arhimandrit, Aspecte misionare din Basarabia, Chişinău, 1942; Pamfile Tudor, Ţinutul Hotinului la 1817. Chişinău, 1920; Pantea[apare şi  Pântea], Gherman, Unirea Basarabiei. Acte şi documente cu ocazia împlinirii a 25 ani dela săvârşirea marelui act istoric. Odesa, 1943; Pădure, D., Basarabia şi Bucovina de Sus  sub noua stăpânire.1941; Pâcu, M. N. Basarabia. Buc., 1912; Pierderea Basarabiei 1812 şi 1878. Buc., 1907; Popa-Lisseanu, G. Basarabia. Privire istorică de…, B., 1924; Popovschi, Nicolae. Mişcarea dela Balta sau inochentismul în Basarabia. C., 1926; Ralea M.D.Cetatea Albă. Buc., 1928; Rădulescu, Andrei, Dreptul românesc în Basarabia, Buc., 1943, 38 p. (Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice); Rădulescu-Pogoneanu, Ion. Patru scrisori către Alecsandri în legătură cu o misiune în chestiunea Basarabiei. Buc., 1941, 28 p.; Rosetti, Radu. Războiul pentru reeliberarea Bucovinei şi Basarabiei. Buc., 1942. (Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice); Sănulescu , Tr.; Rayss T. Materiale pentru flora Basarabiei, B., 1934. 250 p. + XIV f. pl.; Stănoiu, Eugeniu D. Schiţă monografică a judeţului Lăpuşna. B., 1926; Sulacov, Ioan. Studentul din Bugeac. Roman. Buc., [193-]; Tătărescu, Gh. Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Craiova; Teodorescu-Kirileanu, Poveşti basarabene. Buc.; Teodorian-Carada, Marius. Răpirea Basarabiei, Buc., 1912; Tittoni, Tommaso. Basarabia, România şi Italia. Buc., 1943; Topologeanu, N. N. Pr. Încercarea Ruşilor de a desnaţionaliza Basarabia, prin biserică. R. Vâlcea, Cozia.

Cărţi, broşuri (şi periodice) despre Transnistria: Balaur, Dimitrie, Destinul unui preot transnistrean, Bălţi; Bănescu, Marcu Pr.Dr. Pe pământul Transnistriei. Caransebeş, 1942; Buletinul Transnistriei. Toată colecţia.  Chişinău. Toată colecţia. Bucureşti; Condrus, Mihail. Graniţa roşie. Ancheta mea la Nistru. Cu o prefaţă de Geo Lodon, Bucureşti, 1932; Constantinescu, C.Gh., Românii transnistreni, Buc., Tip. Viaţa Literară; Constantinescu, N.A. Nistrul fluviu românesc, Buc., 1941; Glasul Nistrului. Gazeta Moldovenilor dintre Nistru şi Bug. Toată colecţia. Odessa; Harea Vasile, Românii de peste Nistru, Bucureşti, 1934; Ilün, Paul Şt., Transnistria şi Ucraina, Bucureşti, 1941, 32 p. cu h[ărţi]; Ionescu Horaţiu; Andrei, Florin. 1941-1943. Transnistria. 1943.116 p. cu ilustr. şi portr.; Litani, Dora, Transnistria, Prefaţă de Iţok Anţi, Tel-Aviv, 1981; Mailat, Căp. Ioan N. Transnistria (Studiu de documentare biografică, istorică, socială şi politică. Cu o prefaţă de Romulus Şeişanu), Buc., 1942; Nestorescu I.A. Transnistria noastră. Buzău, 1942; Netea Vasile, Transnistria, B., 1941; Nica, Antim, Viaţa religioasă în Transnistria, Ch., 1943; Popp, Dr. Nicolae M. Transnistria. Încercare de monografie regională. B., 1943; Sava, Aurel V. Documente  moldoveneşti privitoare la românii de peste Nistru (1574-1829). B., 1942; Smochină, N.P. 10 mai şi românii transnistreni, Odesa, 1942, 15 p.; Teodorescu, Gh. (Prof.) Transnistria.

Au fost interzise toate volumele de istorie a românilor care au mers până în 1940-1944 şi toate studiile, hărţile, manualele de geografie care conţineau hotarele româneşti cuprinzând Basarabia şi Bucovina de Nord. Au trebuit să dispară cărţi în care bănuim că se făcea referire la Basarabia, de pildă: Candrea, I. A.; Densuşianu, Ov.; Speranţia, Th., Graiul nostru din toate părţile locuite de Români, Bucureşti, 1908; sau Cojocaru Toma, Cum se obţine un vin bun. La o nouă ediţie să se elimine pasagiul cu Basarabia. Ed. „Universul”, Bucureşti, 1944.[menţiunea aparţine cenzurii şi astfel ne putem da seama de motivul interzicerii]. Sau cărţi care nu conţin în titlu cuvântul „Basarabia”,  dar se subînţelege din conţinut, de pildă: Nicolae Filipescu, Pentru România-Mare. Cuvântări din războiu 1914-1916. Cu o prefaţă de Matei B. Cantacuzino. Bucureşti, 1925.

După 1945, se putea remarca interesul constant al cenzurii şi al organelor de partid faţă de Basarabia, probabil că ajungeau multe cărţi (vom vedea că se citeau cu atenţie câteva periodice), dar acestea nu au fost niciodată accesibile marelui public, ajungând de la bun început la „fondurile speciale”:

Istorija norodnovo haiziaistvo Moldavscoi S. S. R. Chişinev, 1974, 375 p.; Lungu V., Politica de teroare şi jaf în Basarabia. Anii 1918-1920. Kişinău, „Kartiia Moldoveniaska”; Rolul trădător al sfatului Ţării. C., „Cartea Moldovenească”, 1969. 204 pagini.

Cea mai importantă şi mai completă listă a publicaţiilor interzise a fost tipărită sub coordonarea lui Paul Caravia, în volumul Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000. Chiar dacă informaţia despre cărţi este incompletă, aşa cum apărea în listele cenzorilor, iar titlul acestora poate fi greşit (printre cenzori erau şi analfabeţi), putem restabili o bibliografie impresionantă de care au fost privaţi ani în şir specialiştii şi cititorii de rând. Unii autori interzişi au fost recuperaţi încă înainte de 1989, alţii după, dar cei mai mulţi au rămas necunoscuţi.

II. Buletinele „Agerpres”, de „uz intern”, destinate topirii

Referinţe la Basarabia şi R.S.S. Moldovenească se pot găsi în dosarele cenzurii (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri), în care sunt enumerate procesele-verbale ale buletinelor „Agerpres”, de „uz intern” destinate topirii sau distrugerii prin tocare. Sunt nişte liste cu titluri aranjate cronologic, fără a se indica uneori sursa. Documentele se distrugeau lunar. Referinţele la R.S.S.M. pot fi atât din presa sovietică, dar şi din ziarele occidentale. Sursa se indică foarte rar.

De pildă: „Criza cehă este îndepărtată, în timp ce Moldova sovietică îşi culege strugurii”; R. S. S. Moldovenească: probleme de ling­vistică – Comunistul Moldovei; Din cuvîntarea lui Bodiul – R. S. S. Moldov. (noiembrie 1968); Victoria puterii sovietice în Moldova şi apărarea ei în ianuarie – febr. 1918 (decembrie 1968).

III. Direcţia Import-Export

O echipă de cenzori citea presa (şi uneori cărţi) din Occident şi din U.R.S.S., făcând note sau „informări”, oprindu-se la ceea ce este susceptibil, discutabil şi interzis pentru publicul românesc. Direcţia Import-Export se ocupa şi de ceea ce se trimitea din România în străinătate, de obicei, pe cale oficială. Aceste relatări scurte (1-4 pagini) conţin informaţii despre numărul de abonaţi la acea publicaţie, modul prin care va ajunge sau nu la destinaţie („Poşta”, „Poştă simplă şi recomandată”) cu indicaţii generale asupra destinatarilor (instituţii, străini, particulari etc.). Deşi notele despre publicaţiile din R.S.S.M. sunt foarte numeroase, nu există niciuna cu asemenea indicaţii. Concluzia nu poate fi decât că publicaţiile veneau pentru cenzori şi alţi „specialişti” (de la C.C.), dar niciun muritor de rând n-a fost abonat vreodată sau n-a primit prin poştă vreun ziar din fosta Basarabie. De asemenea, la sfârşitul notei, se punea sentinţa hotărâtoare: „Propunem: nu – poştă simplă, da – rest”, „Propunem difuzarea pentru personalităţi”, „Propunem oprirea revistei”, „Nu propunem aprobarea”, „Propun eliberarea revistei pentru instituţii şi specialişti” etc. Nu există desigur o sentinţă asemănătoare pentru ziarele moldoveneşti.

Cea mai solicitată era „Moldova socialistă”, urmând „Comunistul Moldovei”, „Sovetskaia Moldavia”, „Cultura”, „Tinerimea Moldovei”, „Femeia Moldovei”. Procesul de rusificare a ţării, abordarea istoriei RSSM, evoluţia socială şi economică, noile apariţii editoriale şi tot ce ţine, în general, de relaţiile moldo-române sunt principalele teme ale „informărilor” din dosarele direcţiei Import-Export.

Vom aduce un singur exemplu: În „Moldova socialistă” nr. 10/13.1.1971, după ce este comentat un articol dedicat „memoriei fiului credincios al poporului moldovenesc N. N. Bantche” (semnat de N. Berezniakov), cenzorul notează: „Pe aceeaşi pagină se publică un anunţ al Şcolii profesionale tehnice din Bender. Se anunţă primirea elevilor la cursurile de pregătire a muncitoarelor la depănarea coconilor pentru combinatul de mătase din Bender. Termenul de învăţătură e de 3 luni. Lecţiile se ţin în limba rusă.” (ANIC, CPT, dosar 41/1971).

IV. Material documentar

Textele care serveau drept „material documentar” erau de maximă importanţă. În general, pe baza lor se constituiau direcţiile ulterioare de cenzurare. Probabil erau aduse la cunoştinţa întregului aparat de cenzură, spre deosebire de informările direcţiei „import-export” care aveau un circuit închis. Aceste materiale, articole din presa sovietică, de obicei, aveau foarte rar vreo legătură cu Basarabia sau R. S. S. M. (şi atunci când un asemenea document devin