Dupa Revolutie – al carei Stat Major a functionat in balconul Teatrului National si nu al Operei, cum eronat, cultural, istoric, national si administrativ se mai exprima unii (eroarea este cu atat mai grava cu cat nici un “artist liric” nu a participat la ea) -, deci dupa Revolutie, la chemarea ministrului Culturii din Basarabia – Ion Ungureanu – am plecat de la Timisoara la Chisinau, m-am inscris in Frontul Popular din Moldova si am participat la toate actiunile organizate atunci de acesta. Ion Ungureanu luase decizia ca timp de doi ani, pentru invatarea limbii romane literare, regizorii basarabeni sa lucreze in teatrele din Romania, iar acolo sa lucreze numai regizori de dincoace de Prut. Recucerirea limbii romane era o actiune fundamentala pentru renasterea constiintei nationale a basarabenilor. Din nefericire la Bucuresti acest proiect nu a primit tot sprijinul de care avea nevoie. Cei care ne conduceau atunci erau prinsi intr-o isterizanta lupta pentru putere si nu vedeau “padurea de copaci”. Consider ca aceasta lipsa de reactie, de sprijin, alaturi de multe altele a fost unul din actele de tradare a interesului nostru national. Ca director al Teatrului “Luceafarul” din Chisinau i-am invitat pe toti regizorii importanti ai tarii sa monteze acolo. N-au venit. Atunci fiecare isi cauta interesul in alte puncte cardinale… “Postmodernismul”, voluntar sau involuntar si-a perfectionat formele de evaziune. Conturul unor valori eterne e atenuat subtil in numele individului planetar, o utopie, precum a fost cea a comunistului.

Zidul Berlinului s-a mutat la Prut

Recunoasterea independentei Moldovei de catre Romania, pornita din bune intentii, a fost de fapt un act involuntar de tradare a interesului national. Frontul Popular din Moldova lupta pentru limba romana, tricolor, grafia latina si unire, nu pentru separare. “Podul de flori” era un cap de pod spre Bucuresti si proiectul sau era Unirea, nu “colaborarea”. Romania nu era condusa de barbati care sa doreasca atat de puternic intregirea tarii incat aceasta dorinta sa nasca in ei curajul actiunii. Traditionala frica de Moscova, Bucurestiul o disimula cu “intelepciuni” diplomatice. Sunt convins ca presedintele de azi al Romaniei ar fi indraznit sa actioneze. Exista in Basarabia un curent, un val, pe care puteam urca si naviga in directia aceasta. Atunci totul pleda pentru actiune: un context european euforizant dupa caderea zidului Berlinului; dezmembrarea Pactului de la Varsovia; puciul de la Moscova si starea de grogy creata de dezmembrarea Uniunii Sovietice; Armata a XIV comandata atunci de generalul Netkaciov era o turma imprastiata in care fiecare “oaie” urmarea ce se mai poate fura si vinde; ofiterii rusi ai fostei Republici Sovietice Moldovenesti erau dezorientati si lipsiti de orice perspectiva materiala in Rusia, dispusi sa ramana angajati in noua armata a Moldovei creata de Ion Costas, un unionist declarat.

Smirnov fusese arestat de luptatorii Frontului

Cand in primavara anului 1992 generalul Costas a atacat Tiraspolul pentru ca refuza sa se supuna Guvernului de la Chisinau, putea cuceri Transnistria dar, indecis si fricos, presedintele Snegur l-a oprit pe malul drept al Nistrului cu toate ca Smirnov fusese arestat si adus la Chisinau de cativa luptatori ai Frontului Popular. Dintr-o sursa de incredere am aflat ca ofensiva lui Costas a pornit incurajata si de generalul Netkaciov: “Atacati, mai! Atacati, de ce stati?” Cand generalul Costas a divulgat in presa adevarata cauza a retragerii, a infrangerii, Snegur l-a destituit si l-a mutat la Ambasada Moldovei la Bucuresti. Este important sa stim ca elita lucida a intelectualitatii ruse din Chisinau avea o atitudine realista sau cel putin oportunista recunoscand ca basarabenii sunt romani si e normal sa doreasca sa se uneasca cu tara.

Deputatii rusofoni si-au amintit ca stiu romaneste

Dupa puciul de la Moscova din august 1991, Parlamentul din Chisinau s-a intrunit intr-o sesiune de urgenta convocat de presedintele Alexandru Mosanu. In sedinta aceea, ca prin farmec, toti deputatii rusofoni si-au amintit ca stiu “moldoveneste” si au vorbit toti numai romaneste. Se speriasera si schimbau macazul din mers. In clipa in care vicepresedintele parlamentului, poetul Ion Hadarca, a propus adoptarea imnului de stat “Desteapta-te Romane” nimeni n-a protestat, nimeni n-a fost impotriva. Daca atunci Ion Hadarca se putea sprijini pe “barbatii” din Bucuresti si ar fi propus unirea, nimeni n-ar fi indraznit sa voteze impotriva pentru ca, la propunerea unionistilor, s-a votat deschis, la vedere. Faptul istoric ca poetul Ion Hadarca n-a simtit in clipa aceea ca se poate sprijini pe “fratii” din Bucuresti il consider un alt act de tradare nationala. Eliminarea Romaniei de la Nistru Dupa retragerea lui Costas de pe Nistru, Romania a facut parte din comisia cvadripartita insarcinata sa negocieze conflictul transnistrean alaturi de Rusia, Ucraina si Moldova. Reprezentantul nostru, un profesionist indiscutabil, avea o detasare, o neutralitate, de parca l-ar fi trimis ONU in Banglades. Innebunit de durere, de atitudinea Romaniei, Ion Ungureanu urla: “Mai suntem un neam de slugi. Calcati pe varfuri in propria voastra tara ca sa nu-l deranjati pe cel care a ocupat-o hoteste”. Cata dreptate avea acest minunat ministru al Culturii! Azi, eforturile presedintelui Traian Basescu intr-un context international total schimbat, de a fi parte in negocierile pentru Transnistria nu pot repara neghiobia, tradarea istorica, a celor care in urma cu 13 ani isi ascundeau lasitatea in spatele incapacitatii de actiune si a perceptelor diplomatice. Decizia cu care au actionat tarile baltice este pilduitoare si dovada concreta ca se putea. In Parlamentul Moldovei din 1992 existau 60 de deputati agrarieni, toti romani moldoveni proveniti din nomenclatura comunista a colhozurilor si sovhozurilor. In hotelul in care erau cazati, in fiecare zi, unionistii in frunte cu Grigore Vieru umblau din camera in camera sa-i convinga pe acestia sa voteze in Parlament unirea. Li s-a promis ca Romania de dincolo de Prut le va asigura o situatie materiala pentru ei si familiile lor, viagera. Din nefericire, la Bucuresti, iar nu s-au gasit “solutii”… Azi dupa 15 ani de hotie democratica putem realiza ce putin ne-ar fi putut costa acest targ politic cu cei 60 de deputati.

Cum a refuzat Iliescu Unirea

In 1859, in zilele premergatoare Unirii Principatelor, pasoptistii au fost mai intelepti, mai decisi si au votat Unirea si prin cumpararea votului unor deputati. In 1992, cine a refuzat propunerea basarabenilor, a tradat. Cineva care se lupta sa ajunga in fruntea unei tari si nu are o mentalitate de cuceritor este dator sa renunte si sa il lase pe altul sa conduca. Cele relatate mai sus se intamplau cand presedintele Mircea Snegur era inconjurat si consiliat de intelectuali unionisti care ii sugerau, ii impuneau chiar, idei si actiuni romanesti. In aceste conditii, Mircea Snegur face in februarie 1992 o vizita la Bucuresti si are discutii cu presedintele tarii. Fostul meu coleg de banca din Oradea, Dan Martian a asistat la o discutie pe tema Unirii si mi-a relatat-o. Pentru adevarul istoric, pentru “Basarabia, o inima crescuta in afara pieptului tarii” (Grigore Vieru) ma simt obligat sa relatez aici un fragment esential din acel dialog: “- Presedintele Ion Iliescu: Ei cine o sa faca unirea va intra in istorie. – pauza… – Presedintele Mircea Snegur: Hai s-o facem noi domnule presedinte… – pauza… pauza lunga fara raspuns…” Oare cine trebuia sa raspunda? Sunt convins ca daca in acel moment domnul presedinte Ion Iliescu ar fi spus hai, Mircea Snegur l-ar fi urmat. Un sef de stat, daca nu are o mentalitate si de condotier, cand situatia o cere, este dator in numele interesului national sa renunte. Ii datorez ca regizor de teatru domnului Iliescu respect pentru protectia pe care mi-a acordat-o inainte si dupa ‘89, dar tin sa repet: pentru mine, reintregirea tarii era mai importanta decat libertatea sau democratia. In constiinta mea, domnia sa ca presedinte al Romaniei e vinovat pentru ca n-a indraznit sa-si asume aceasta raspundere intr-o clipa istorica, cand functia il obliga.

Autor: Ioan IEREMIA, regizor, fost director al Teatrului National din Timisoara, articol din 21 iunie 2005 – ziarul Ziua

Academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: „Am obţinut sentimentul unităţii spaţiului cultural românesc”

„Cred că problema fundamentală cu care ne confruntam atunci era problema identităţii noastre, a limbii pe care o vorbim, a alfabetului latin, a simbolurilor naţionale. Am cunoscut un cumplit proces de deznaţionalizare sau mancurtizare, dacă e să spunem după cunoscutul roman al lui Cinghiz Aitmatov. Implicarea personalităţilor din cultură în mişcarea de eliberare naţională a fost o reacţie foarte energică la acest proces de deznaţionalizare şi la alt proces asociat, procesul de conspirare, de ascundere a adevărului. Ceea ce ne-am propus noi odată cu perestroika gorbaciovistă a fost să spunem adevărul. Şi am făcut acest lucru şi prin intermediul unor intervenţii publicistice prin „Literatura şi arta”, în special, prin „Литературна” газета”, care a zguduit bine atunci sistemul sovietic. De aceea ne-am implicat noi, era un strigăt existenţial, nu era o mişcare, pur şi simplu, o sincronizare cu procesele care aveau loc. Marţi la Academie s-a vorbit despre destrămarea URSS şi au fost enumerate nişte argumente de ce s-a destrămat URSS – fiindcă a promovat o ideologie a totalitarismului. Pe urmă, URSS la acea oră promova o politică de ideologizare, de supunere a tuturor instituţiilor unei singure păreri, care era cea a partidului comunist, URSS nu avea sistemul de informare pe care îl aveau deja ţările străine. Dar ceea ce s-a întâmplat la începutul anilor ’90 a fost reacţia marginii contra centrului şi noi, în special, în cultură am ţinut să ne întoarcem la centru, adică, să scăpăm de această marginalizare prin subordonare ideologică, prin imposibilitatea de a spune adevărul, prin tot uriaşul mecanism de ştergere a identităţii care funcţiona pe acele vremuri. Toate astea ne-au determinat să ne implicăm activ în politică. Dar aş dori să nuanţez un pic lucrurile, fiindcă, bunăoară implicarea mea personală a fost nu în politică propriu-zis, eu am făcut o politică cu nuanţă culturală, nu partizanat politic. Aveam nişte imperative ale culturii naţionale pe care le-am promovat atunci prin intermediul politicului.
Instituţionalizarea sovietică, poliţia politică, mecanismele uriaşe de subordonare, de ideologizare, pe astea noi le-am suferit la limită, de aceea şi reacţia noastră a fost, poate, mai aprigă, mai energică decât în alte republici care nu au cunoscut acest proces într-un asemenea grad de intensitate ca la noi.
Nu aş spune că mişcarea de eliberare naţională care a avut în frunte elita culturală a fost un fiasco. Astăzi scriem în alfabetul latin, care este o victorie, bineînţeles, lucrurile sunt înjumătăţite, nu avem încă limbă română declarată limbă de stat. Noi am obţinut libertatea de exprimare, pe care nu o aveam. Şi multă lume ne întreba: „Şi ce aţi obţinut?” Am obţinut libertatea de a spune adevărul. Şi dacă ne referim la clasa literară, astăzi nu mai este cenzură şi nu mai avem scriitori de limbă română şi scriitori de limbă moldovenească şi nimeni nu scrie în moldoveneşte. Problema limbii s-a politizat, dar această problemă nu există în cadrul nostru, literar. Nu mai sunt scriitori care spun că scriu moldoveneşte. Noi am obţinut şi acest sentiment al unităţii spaţiului cultural românesc. Noi ne-am încadrat şi ne încadrăm în continuare într-un singur spaţiu cultural. Şi aceasta este o mare victorie, iată de ce nu sunt de acord cu cei care vorbesc despre un fiasco total. Că lucrurile s-au împărţit, au apărut interese partizane, au apărut partide, au apărut scindări în cadrul forţelor de orientare democratică şi naţională, astea sunt lucruri fireşti şi, pe de altă parte, apele s-au despărţit de uscat, ştim noi cine şi ce hram poartă, aşa că toate aceste scindări au şi binele lor”.

Ion Hadârcă, poet şi scriitor: „La o judecată obiectivă a istoriei cred că avem cu ce ne îndreptăţi”

„Eu sunt cel care, îndată după declaraţia de independenţă, am promovat în Parlament proiectul de lege despre imnul de stat al nou-declaratei republici suverane şi independente Republica Moldova, care nu avea imn. „Deşteaptă-te, române” se cânta chiar în acele clipe în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Imnul a fost votat cu majoritatea de voturi. Nedumerirea mea este că apoi acest segment din stenograma şedinţei a dispărut, fapt care, peste câţiva ani a fost una dintre cauzele anulării imnului „Deşteaptă-te, române”, ca imn de stat. Oricum, acesta este şi un moment din biografia mea de creaţie şi de politician. Sper eu, lumea nu va uita că şi datorită subsemnatului, această ţară şi-a început independenţa cu imnul „Deşteaptă-te, române”, care este echivalent tricolorului şi altor simboluri care justifică existenţa sub aspect istoric al suveranităţii, al neatârnării, al istoricităţii acestei mişcări naţionale. Or, problemele, bineînţeles că sunt cu totul altele acum şi nu ştiu dacă putem raporta şi ne putem raporta mental la tot contextul în care a fost înfăptuită independenţa şi, de fapt, etapele acesteia. Lumea judecă astăzi mecanic, că a fost 27 august şi s-a votat declaraţia de independenţă şi atât, pe când toate lucrurile acestea au avut o durată în timp, o pregătire. Şi pregătirea aceasta a demarat la mijlocul anilor ’80, cu primele dezbateri scriitoriceşti ale intelectualităţii de creaţie. Pe urmă a fost etapa când s-au format primele grupuri ale mişcării democratice întru susţinerea restructurării, care apoi s-a revărsat şi a crescut într-un Front Popular. Au existat doar nişte grupuri care discutau mai mult sub aspectul capacităţilor şi al posibilităţilor noastre de a rosti adevărul. Erau principiile unor restructurări care, în ansamblu, chiar dacă viza doar o restructurare de suprafaţă a unui imperiu, pentru noi însemna o restructurare de fond şi ajungerea la rostirea adevărului şi încă din anii ’87, mai ales de la prima Adunare Generală care a modificat structura şi conducerea şi regulamentul şi programul de activitate al Uniunii Scriitorilor, aceasta a fost în primăvara lui ’87, de atunci şi până în ’88, la constituirea mişcării de restructurare, iar apoi a realizării acestor obiective, a trecut un timp. Adică, sunt nişte etape şi etapele acestea nu pot să ocolească Marea Adunare Naţională din 27 august, dintr-un alt 27 august, 1989. Această Mare Adunare Naţională şi acest moment culminant în mişcarea noastră de trezire a conştiinţei naţionale, de fapt, a însemnat fuziunea problematicii, a aspiraţiilor intelectualităţii de creaţie cu a poporului, care a venit şi a dat acestor schiţe de program, mai multe doleanţe, tendinţe, a devenit expresia voinţei poporului. De aici, iarăşi, a mai fost un timp până a fost posibilă formarea unui Parlament, desigur, în condiţiile regimului imperial, formarea unui Parlament care poate fi recunoscut drept unul democratic. Ei bine, acest Parlament democratic este sursa de emanaţie a acestei declaraţii de independenţă, precedată de o declaraţie de suveranitate în condiţiile imperiului sovietic, în condiţiile când nici una dintre fostele republici sovietice nu se declarase suverană. Noi am fost primii şi acest lucru, iarăşi, se uită. Cu un an înainte, în 1990, recunoscusem declaraţia de independenţă a Lituaniei în condiţiile acelea foarte ostile şi eram gata să votăm şi noi acelaşi lucru, că eram aşteptaţi de celelalte republici ex-sovietice să facem acelaşi lucru. N-ai zice acum că nu au fost coapte condiţiile. Părerea mea este că premisele existau cu mult înainte, nouă ni s-a impus un conflict militar la Nistru. Şi noi cunoaştem dedesubturile, pentru că în acea perioadă eu am fost şi deputat în Sovietul Suprem al URSS în Congresul Deputaţilor Poporului URSS şi cunoaştem dezbaterile asupra proiectului noii Constituţii a URSS, a participării noastre la un nou tratat unional, refuzul votării acestui tratat etc. Cu un an înainte ni s-a spus că dacă nu vom semna acest nou tratat unional, vom avea încă două republici pe teritoriul ţării noastre şi acest lucru era, practic, garantat de către centrul imperial, erau mecanisme clare de forţă, care exercitau presiune asupra noastră ca să nu se voteze, lumea să fie ostilă însăşi acestei idei de independenţă. Şi al treilea moment, care este pur subiectiv, acela cu care am şi început, pentru noi şi pentru mine, ca unul din reprezentanţii acestor aspiraţii în Parlamentul Republicii Moldova, faptul că am promovat imnul „Deşteaptă-te, române”, deja punea alt subtext şi redirecţiona clar această independenţă, adică, era o independenţă antiimperialistă, o independenţă care se vroia cu totul ruptă din contextul acestui imperiu şi readusă în albia firească a limbii, a istoriei, a spaţiului nostru geografic şi reîncadrată în analele fireşti. Noi vedeam în felul acesta lucrurile. Poate că există multă naivitate sau multe lucruri care stârnesc dezbateri, critici, dar mie mi se pare că direcţia a fost şi rămâne clară şi neamendabilă în coordonatele sale esenţiale. Dar să afirmi că acea intelectualitate, sau acea generaţie a suferit un fiasco, mi se pare că este o lipsă de responsabilitate a unor oameni care vor să nege totul şi nu ştiu în cazul acesta ce să pună în loc. Că nu a existat premise istorice pentru a realiza mai multe, asta este cu totul altă discuţie, să judecăm foarte treaz şi fără tendenţiozitate lucrurile şi atunci vom vedea care au fost şi mai sunt direcţiile reale. Evident că înaintea puciului din 19 august 1991, care a precedat declaraţia de independenţă, multă lume a uitat şi de acest puci, toate aceste premise despre care vorbesc, erau încă foarte vagi, neclare, a trebuit să vină un puci ca să orienteze chiar partea cea mai nehotărâtă, indecisă, obscură a Parlamentului, care, iarăşi, era destul de impunătoare, chiar şi în condiţiile când circa 150 de deputaţi din Transnistria, în Parlamentul de 380 de deputaţi, aşa era, de fapt, configuraţia Parlamentului, nu participau la şedinţe. Şi atunci independenţa s-a votat cu circa 270 de voturi şi cam asta era situaţia şi contingentul real al acelui Parlament. Parlamentarismul presupune deja cu totul altceva. Consider că aici punctul nevralgic şi momentul cheie aşa cum văd eu şi cum am văzut şi aşa, unii spun că de ce s-a dizolvat înainte de vreme acel Parlament, dacă el se considera atât de eficient. Imediat după declaraţia de independenţă, trebuia să anunţăm noi alegeri. Asta este realitatea, pentru că s-a consumat perioada aceasta sovietică, evident, Parlamentul nu mai era funcţional şi după declaraţia de suveranitate şi independenţă trebuia adoptată noua Constituţie, or, adoptarea noii Constituţii s-a tărăgănat cu câţiva ani buni şi era deja emanaţia unei cu totul altei mentalităţi, mentalitatea regresivă care vroia să reinstaureze totul pe vechi. Decalajul acesta a devenit ireconciliabil, mulţi au fost înlăturaţi, alţii s-au dezamăgit şi au plecat, alţii, Dumnezeu să-i ierte, nu mai sunt în viaţă şi e cazul să fie pomeniţi şi ei în acest context. Este vorba de Gheorghe Ghimpu, Ion Vatamanu, Lidia Istrati, Pavel Gusac, Nicolae Costin… Este amoral, pur şi simplu să spunem că a fost un fiasco. Au fost clipele de vârf ale mişcării de atunci şi e bine să fie lăsate sub aspect istoric. La o judecată obiectivă a istoriei, eu cred că noi avem cu ce ne îndreptăţi”.

Mircea Druc, în prezent Consilierul preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României, cercetător ştiinţific, Bucureşti: „A dispărut URSS şi asta a fost menirea mişcărilor de eliberare naţională”

„În perioada mişcării de eliberare naţională eram preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Şi în luna mai 1990, am modificat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova. Pe urmă eu am fost destituit cu implicarea masivă a preşedintelui Snegur şi a agrarienilor în mai 1991. Puciul din august a avut loc în august 1991 şi în luna decembrie, de jure, a dispărut RSSM şi a apărut Republica Moldova ca stat independent.
Mişcarea de eliberare naţională în fostul imperiu sovietic nu a fost un fiasco, datorită rezultatului ei final. A fost o mare victorie, fiindcă această mişcare a elitelor culturale, a umaniştilor, în primul rând, aceştia au fost care au pornit schimbarea, n-a fost elita nomenclaturistă din complexul agromilitar sau militar-industrial şi nici elita de partid, ci intelectualii: Evtuşenko, spre exemplu în Rusia, poeţii şi scriitorii în Republica Moldova au dărâmat URSS, ce poate fi mai eficient decât acest rezultat final. E păcat să acuzăm elitele intelectuale şi nu numai în Basarabia. Luaţi tot ce s-a făcut, ce au făcut balticii, caucazienii, Asia Centrală, Ucraina şi chiar Rusia. A dispărut URSS şi asta a fost menirea mişcărilor de eliberare naţională.
Unde este acum Voznesenski, Evtuşenko, unde sunt cenaclurile de la Leningrad, Moscova, cluburile ziariştilor? Forţa motrice în destrămarea URSS au fost intelectualii, după aceea au trecut anii şi noi trăim într-o societate unde puterea nu mai este spiritul sau vorba sau cuvântul, puterea este capitalul. Noi am trăit în societatea comunistă, iar în societatea comunistă domină puterea politică. Acum trăim într-o societate numită capitalistă şi în societatea capitalistă capitalul decide şi de aceea intelectualii, poeţii, scriitorii, muzicienii, pictorii, medicii nu au capital, deci nu au puterea nici economică, implicit, nici puterea politică.
De jure, în Republica Moldova limba română nu a fost adoptată limbă de stat, dar a obţinut grafie latină în august 1989. Altceva e că, fiind 75 la sută în Basarabia, nu putem face nici cât 52 la sută în Letonia la Riga. Păi, asta este deja: „stai măligă că te mănânc şi cu apă te împing!” Asta este deja ineficienţa noastră, ca sportivii care nu pot să bată golul. În privinţa limbii era următoarea dilemă, să acceptăm sintagma limba moldovenească cu grafie latină. Cel mai important a fost să avem grafia latină, să scriem în grafie latină, deşi s-a numit în continuare moldovenească. După ce am primit independenţa, cine nu ne lasă să numim limba aşa cum este? Ziarele de la Chişinău scriu în limba română, site-ul Guvernului este cu litere latine, într-o română cât de cât, deşi cu „î” din „i”. Timp de o sută de ani, Argentina a vrut limbă argentiniană şi pe urmă şi-a dat seama că e curată prostie şi au recunoscut limba spaniolă. Chiar şi extremiştii cubanezi vroiau limbă cubaneză, deşi graţie înţelepciunii avocatului Fidel Castro au acceptat, totuşi, că vorbesc limba spaniolă. Unde sunt scriitorii, poeţii? Timpul s-a schimbat. Forţa motrice în destrămarea imperiului sovietic au fost intelectualii, acum au devenit capitaliştii, mafioţi sau buni şi cinstiţi, capitalul decide”.

Leonida Lari, poet, deputat în Parlamentul României: „Reunificarea se face în capitala ţării!”

„Am vorbit şi în Parlamentul Republicii Moldova şi în Parlamentul URSS despre drepturile poporului român şi despre jafurile teritoriale săvârşite de imperiul sovietic împotriva României. De ce m-am implicat în mişcarea de eliberare naţională? Pentru că vreau ca nepoţii şi copiii noştri să aibă o ţară întregită, să aibă dreptul la limbă, la grafia latină şi la istoria română, să nu moară ţara aceasta, pentru că fără limbă poporul moare.
La Chişinău eu am văzut moartea cu ochii de patru ori, şi în faţa Parlamentului, şi la Teatrul Verde, şi la Ministerul de Interne când domnul Voronin conducea acest minister şi atunci când zeci de tineri cântau cântece patriotice la monumentul lui Ştefan cel Mare. M-am implicat în această mişcare pentru că nu-mi place moartea, mai ales moartea copiilor. Eu iubesc viaţa şi libertatea şi pentru că îmi place libertatea, n-am intrat nici în sistemul KGB, că mi s-a propus acest lucru la 18 ani când eram studentă eminentă la facultatea de filologie, nici în Partidul Comunist la 27 de ani când mi s-a propus, lucram pe atunci la ziarul „Literatura şi arta” şi am fost dată afară din serviciu pentru că nu am vrut să intru în partid, şi n-am intrat nici în securitatea română, că la bătrâneţe mi s-a propus şi asta. N-am putut să uit sfatul tatălui meu, profesor de matematică, care mi-a spus: „Fata tatei, să nu intri niciodată în sistem”. Eu eram un copil, aveam 16 ani şi l-am întrebat ce înseamnă sistem şi tata mi-a răspuns: „Sistemul, în ceea ce priveşte ţara ta este: KGB, Partidul Comunist şi securitatea română”. Şi eu nu am intrat în sistem, pentru că mă tem mai mult de Dumnezeu şi de îngerii lui decât de oameni.
Să fi luptat românii basarabeni pentru limba română încă 100 ani, tot nu obţineam nimic singuri, fără voinţa clasei politice de la Bucureşti. Or, reunificarea ţării nu se face nici de la Chişinău, nici de la Cernăuţi, nici de la Braşov, nici de la Sibiu, se face în capitala ţării, la Bucureşti! Şi eu am înţeles acest lucru când, două nopţi la rând mi-au fost împuşcate geamurile casei, am luat copiii şi am venit în România. Nu m-am temut de moarte, am vrut o schimbare. Din păcate, la Bucureşti am găsit oameni puşi pe înavuţire grabnică, nu le ardea lor de reunificare. În loc să facă poduri de flori, mai bine schimbau ecartamentele de la căile ferate, mai bine făceam firme mixte, moldo-române. Am venit eu o idealistă, o visătoare să schimb placa la Bucureşti? Păi, ei se uitau la mine ca la o naivă, ca la un poet care nu trebuie nimănui în ziua de astăzi. Acum eu mă bucur foarte mult de acest proiect de curăţare a clasei politice de la Bucureşti, să se afle cine şi ce a făcut. La Chişinău îmi era greu că vroiau să mă lichideze fizic, la Bucureşti e greu din punct de vedere moral”.

Autor: Liliana POPUŞOI, ziarul FLUX

Către 23 iunie 1940 toate pregătirile pentru declanşarea operaţiunii erau încheiate. Comandanţii corpurilor de armată şi ai diviziilor primiseră ordine concrete privind ocuparea poziţiilor iniţiale şi cooperarea genurilor de armată.

În vederea asigurării succesului operaţiunii militare, din timp a fost pregătită campania ideologică în rândurile populaţiei Basarabiei. Aceasta cuprindea răspândirea ziarelor şi a literaturii, demonstrarea unor materiale şi filme cinematografice, organizarea de concerte, lecţii cu conţinut ideologic etc. În Basarabia au fost trimise din RASS Moldovenească grupuri clandestine cu misiunea de a cerceta situaţia, de a transmite informaţii cu caracter militar şi a pregăti populaţia „pentru întâmpinarea armatei roşii”. Erau recrutate grupuri diversioniste dintre localnici care instigau la acţiuni antiromâneşti.

Pentru guvernul de la Kremlin deosebit de important era să obţină şi asigure sprijinul, cel puţin tacit al Germaniei, în realizarea planului de anexare a Basarabiei. În acest scop în zilele de 23-26 iunie 1940 s-au desfăşurat intense negocieri diplomatice sovieto-germane. Ambasadorul german la Moscova, contele von Schulenburg declara în corespundere cu Protocolul adiţional secret de la 23 august 1939 că Germania nu contesta pretenţiile guvernului sovietic asupra Basarabiei, însă îşi exprimă nedumerirea faţă de cerinţa de anexare a Bucovinei, despre care nu se menţiona în protocolul din 23 august 1939. Totodată, Guvernul de la Berlin manifesta grijă pentru soarta etnicilor germani din aceste teritorii, insistând asupra soluţionării acestei probleme.

La 26 iunie 1940, prin nota ultimativă transmisă guvernului de la Bucureşti, Moscova cerea României:

„1. Să înapoieze Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.” Textul ultimatumului cuprindea o serie de falsuri şi teze lipsite de orice suport istoric, etnic, economic. După largi discuţii, Consiliul de Coroană al României a votat pentru acceptarea cerinţelor sovietice. Numai şase din membrii Consiliului s-au pronunţat pentru rezistenţă în faţa agresorului. Regele Carol al II-lea nota în zilnicul său: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu.”

Primul-ministru al României, Gheorghe Tătărăscu, avea să menţioneze cu referire la dictatul sovietic că „rezistenţa era soluţia cea mai uşoară; era soluţia instinctului; soluţia bărbăţiei”, dar rezistenţa în faţa enormei forţe militare sovietice nu avea sorţi de izbândă. La aceasta se mai adăuga şi izolarea României pe plan internaţional, lipsa unor aliaţi pe care i-a avut în anii ’20-’30.

În scopul menţinerii statalităţii, cu speranţa la viitor, cercurile politice conducătoare ale ţării au decis cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În acest sens, primul-ministru al ţării consemna: „Guvernul a hotărât acceptarea ultimatumului ca singura soluţie impusă de raţiune. Am hotărât acceptarea care lăsa deschise toate căile viitorului, preferând-o rezistenţei, care, deschizând drumul şi altor agresiuni împotriva României, putea pune în primejdie fiinţa însăşi a statului român.” Cele două opţiuni expuse la şedinţa Consiliului de Coroană vor fi în centrul atenţiei discuţiilor publice şi istoriografice ulterioare, ele fiind reluate, cu noi argumentări, şi în publicaţiile istorice contemporane.

Guvernul de la Bucureşti, în răspunsul său la nota ultimativă sovietică de la 26 iunie, îşi exprima dorinţa de a desemna delegaţi pentru negocieri, în speranţa că „…conversaţiile cu reprezentanţii guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relaţii trainice de bună înţelegere şi prietenie între URSS şi România.” Moscova a considerat însă răspunsul guvernului regal ca „imprecis” şi în noaptea de 27 spre 28 iunie adresa României un nou ultimatum, stipulând:

„1. În decurs de patru zile, începând cu orele 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.

2. Trupele sovietice, în acelaşi timp, să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.” Chiar în prima zi, 28 iunie, trupele sovietice urmau să ocupe oraşele Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă. Astfel, România, pentru a evita declanşarea unui război cu Uniunea Sovietică, a fost nevoită să evacueze teritoriile menţionate. După cum se afirma în Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” din 28 iunie 1991, România nu a cedat cele două provincii, ci „doar le-a evacuat sub ameninţare”.

Evacuarea. În literatura istorică şi în lucrările cu caracter memorialistic s-a menţionat că evacuarea Basarabiei în zilele de 28 iunie – 3 iulie 1940 s-a făcut în grabă, cu mari dezordini, într-un cadru psihologic de panică şi frică în rândurile populaţiei. Împreună cu armata s-au evacuat instituţiile administrative, judiciare, bisericeşti, o parte din instituţiile de învăţământ, inclusiv cele două facultăţi ale Universităţii din Iaşi cu sediul la Chişinău: Facultatea de Teologie şi Facultatea de Ştiinţe Agricole.

Cu trenuri, cu maşini, căruţe şi pe jos spre Prut se îndreptau sute de mii de militari, funcţionari ai statului şi populaţia civilă. În acest context nu putem trece cu vederea comportamentul inuman, acţiunile violente şi agresive ale unor grupuri organizate din rândurile etniilor minoritare, orientate împortiva autorităţilor româneşti şi a regimentelor Armatei Române care se retrăgau din Basarabia. Documentele atestă numeroase atrocităţi şi maltratări comise de acestea în diverse localităţi.

În scopul realizării planului de anexare a Basarabiei, trupele sovietice, fără a ţine seama de prevederile Notei ultimative, au început trecerea Nistrului încă în dimineaţa zilei de 28 iunie. După ocuparea oraşelor Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă, ofensiva sovietică a continuat, depăşind termenele stabilite. Drept consecinţă, unităţi ale Armatei Româneşti au fost încercuite, multe dintre ele fiind dezarmate, s-au produs ciocniri soldate cu victime. Populaţia minoritară era instigată la acte de violenţă şi însuşirea bunurilor Armatei Române. Unităţile Armatei Române, dezorganizate, erau atacate de bandele de răsculaţi şi de grupuri de soldaţi sovietici.

Ocuparea militară era însoţită de pătrunderea ideologiei bolşevice. Organele politice ale armatei, comisariatele militare, aparatul de partid au desfăşurat o amplă activitate de propagandă în rândurile populaţiei. Opt redacţii de ziare, completate cu cadre pregătite în acest scop, au fost trimise pe teritoriul cedat. Presa sovietică era angajată masiv la pregătirea condiţiilor pentru instituirea şi consolidarea regimului comunist.

Consecinţele. La 3 iulie 1940, ora 14.00 hotarul pe râul Prut a fost închis. Grupuri de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Române, care nu reuşiseră să se retragă, au fost dezarmate de către sovietici. Bunurile materiale, depozitele militare, tehnica şi armamentul rămase în teritoriul ocupat deveneau proprietate a noilor autorităţi. Numai o parte din acestea, în urma negocierilor de la Odesa, au fost retrocedate statului român.

Tragedia era abia la început. A urmat calvarul regimului sovietic. Consecinţele anexării Basarabiei s-au resimţit din primele zile de ocupaţie sovietică.

După publicarea în ziarul „Pravda” din 10 iulie a proiectului de formare a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, s-a trecut la realizarea acestui plan, răşluindu-se importante teritorii ale Basarabiei. La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS, la sesiunea a VII-a a adoptat legea, prin care se stipula:

„1. A înfiinţa Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională.

2. A include în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti oraşul Tiraspol şi raioanele: Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele: Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca.” Astfel, se legifera răpirea judeţelor Cetatea Albă, Ismail şi Hotin care, prin decizile ulterioare ale guvernului sovietic, erau încorporate în hotarele Ucrainei Sovietice.

În Basarabia s-a instituit un regim represiv, orientat mai ales împotriva intelectualităţii şi a tuturor celor bănuiţi de a fi duşmani ai puterii sovietice. Se vehicula ideea intensificării luptei de clasă, în special, după naţionalizarea întreprinderilor şi a pământului şi în urma restricţiilor impuse aşa-numitor „gospodării chiabureşti”. Primul secretar al CC al PC(b) al Moldovei, P. Borodin, la şedinţa activului de partid, în septembrie 1940, afirma în discursul său următoarele: „Duşmanul, tovarăşi, este viclean, el nu capitulează, dar, camuflându-se, dibuieşte punctele noastre vulnerabile şi apoi începe să acţioneze.” Acţiunile represive erau organizate şi efectuate sub egida partidului comunist, de către organele speciale, aşa precum: Comisariatul Norodnic al Securităţii de Stat şi Comisariatul Norodnic al Afacerilor Interne. Aparatul represiv s-a constituit după modelul altor republici sovietice. La 9 iulie 1940, V. Molotov semna o hotărâre specială „Cu privire la activitatea tribunalelor militate pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord”. Acestea erau împuternicite să examineze, la alegere, dosarele care cuprindeau „crime contrarevoluţionare”. Se urmărea, de fapt, răfuiala cu elementele neloiale puterii sovietice. Tot atunci s-a dispus sporirea numărului trupelor de convoi, destinate pazei închisorilor şi a sediilor organelor judiciare şi a tribunalelor militare. Către sfârşitul anului 1940, în închisorile subordonate Comisariatului Afacerilor Interne a Moldovei se aflau 2624 de deţinuţi, numărul lor sporind în câteva luni la 3951 de persoane.

O metodă caracteristică sistemului sovietic era mobilizarea forţată a populaţiei la muncă în minele din Ural şi Siberia. Astfel, numai în regiunea Permi lucrau în mine circa 2,5 mii de basarabeni. Ei erau impuşi la munci istovitoare, în condiţii de viaţă deosebit de grele, inumane.

Punctul culminant al represaliilor l-a constituit însă arestările şi deportările în masă ale populaţiei din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Operaţia a fost pregătită cu minuţiozitate din timp. Împuternicit pentru RSSM a fost numit în mai 1941 S. A. Goglidze – un satrap credincios lui Stalin. El a adresat CC de la Moscova un demers, prin care cerea deportarea foştilor membri ai partidelor politice româneşti, marilor proprietari de imobil, foştilor moşieri, a ofiţerilor albgardişti, a comercianţilor şi a diferitelor „elemente antisovietice”. S-a alcătuit lista acestor persoane, pregătindu-se, astfel, baza pentru deportările ulterioare. Operaţia de deportare a fost efectuată cu opt zile înainte de angajarea României, alături de trupele germane, în războiul antisovietic. Pentru efectuarea deportărilor, Comisariatul Securităţii de Stat al RSSM cerea Moscovei să pună la dispoziţie 1315 vagoane, un numeros personal de convoi şi asistenţă medicală.

Ultimele investigaţii documentare relevă că în urma operaţiei de la 12-13 iunie 1940 din Basarabia au fost deportaţi peste 25720 de oameni. În cea mai mare parte, ei au fost repartizaţi în lagăre şi colonii speciale din Kazahstanul de Sud, regiunile Aktiubinsk, Karaganda, Kustanai, Kzâl-Orda, Novosibirsk. Cea mai mare parte a basarabenilor arestaţi şi deportaţi erau originari din judeţele Bălţi şi Tighina. Comisariatul Securităţii de Stat al RSSM raporta autorităţilor superioare de la Moscova că operaţia, în linii mari, a decurs „organizat”, iar arestarea elementelor antisovietice a fost efectuată în baza unor probe, ce confirmau activitatea lor antisovietică. În acest sens ne întrebăm care era vina celor arestaţi şi ce pericol puteau să prezinte femeile şi copiii, care alcătuiau circa 2/3 din numărul celor arestaţi.

În plan social-economic, regimul totalitar a întreprins măsuri decisive, orientate spre lichidarea proprietăţii private şi la introducerea modelului sovietic de trai. Deja la 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis decretul cu privire la naţionalizarea băncilor, a întreprinderilor industriale şi comerciale, a transportului feroviar şi a telecomunicaţiilor din Basarabia. În temeiul acestui decret au fost naţionalizate 545 de întreprinderi industriale, 4 centrale electrice, toate băncile şi instituţiile de credit etc. Numai astfel era posibilă funcţionarea unei economii dirijate de la nivel central şi jefuirea resurselor materiale din Basarabia.

Treptat, s-a extins modelul sovietic de organizare a agriculturii, obiectivul primar al regimului bolşevic fiind colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti. Prin înfiinţarea colhozurilor, Partidul Comunist urmărea însuşirea unor cantităţi impunătoare de cereale şi alte produse agricole. Nu mai puţin important pentru noile autorităţi era anihilarea spiritului de proprietar şi a tradiţiilor de organizare a gospodăriilor individuale ţărăneşti. Regimul sovietic a impus gospodăriilor ţărăneşti un sistem fiscal dur, care, de fapt, avea menirea să le ruineze şi astfel să faciliteze politica de colectivizare.

După 28 iunie 1940, în Basarabia a demarat politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, folosindu-se în acest mod metode de teroare fizică şi morală, de suprimarea valorilor spirituale naţionale. Au fost lichidate instituţiile de învăţământ româneşti, impunându-se sistemul sovietic de instruire şi educaţie. S-a declanşat o intensă campanie împotriva a tot ce era românesc, etnonimul „român” şi glotonimul „limbă română” fiind interzise. Au fost retrase din circulaţie şi interzise cărţile româneşti, iar alfabetul latin – înlocuit cu grafia chirilică. Mai mult ca atât, s-a purces la crearea unei limbi artificiale – numită „moldovenească” – un amestec din dialectisme, termeni născociţi şi cuvinte din limbile rusă şi ucraineană.

Politica promovată de regimul sovietic în anii 1940-1941 a fost continuată după 1944 cu o insistenţă şi mai mare. Basarabenii au cunoscut tragedia foametei din anii 1946-1947, precum şi noul val de arestări şi deportări în masă. S-a impus definitiv sistemul sovietic de organizare a vieţii spirituale, ideologizarea populaţiei căpătând forme grave.

Au trecut 65 de ani de la evenimentele tragice din iunie 1940. Acţiunile agresive, anexioniste ale imperiului sovietic au avut cele mai grave consecinţe pentru soarta Basarabiei şi a întregii populaţii dintre Prut şi Nistru. A fost întreruptă evoluţia firească a provinciei în cadrul statului român, impunându-se pentru multe decenii un sistem social-economic străin intereselor populaţiei şi un regim politic totalitar, represiv.

Autor: Gheorghe Palade, doctor în ştiinţe istorice, conf. universitar pentru ziarul Timpul din Chişinău, 2005

Ofensiva generala pe frontul Prutului, denumita Operatiunea München, era planuita pentru 2 iulie. Lovitura principala urma sa fie data de experimentata Armata 11 germana, cu Corpul de Cavalerie roman (Brigazile 5 si 6 Cavalerie) si Corpul 11 german (Diviziile 76 si 239 Infanterie germane, Diviziile 1 Blindata si 6 Infanterie romane) spre Moghilev Podolsky. Corpurile 30 (Divizia 198 Infanterie germana, Diviziile 8, 13 si 14 Infanterie romane) si 54 germane (Diviziile 50 si 170 Infanterie germane, Divizia 5 Infanterie romana) aveau misiunea sa ocupe Balti si Dubosari. Armata 4 romana urma sa atace cu Corpul 3 (Diviziile 35 Infanterie Rezerva, 11 si 15 Infanterie) catre Chisinau si cu Corpul 5 (Divizia de Garda, Divizia de Graniceri si Divizia 21 Infanterie) catre Tighina. Corpul 11 (Brigazile 1 si 2 Fortificatii) ramanea pe pozitii defensive. In Delta, Corpul 2 (Diviziile 9 si 10 Infanterie) trebuia sa forteze traversarea Dunarii si sa curete litoralul pana la Limanul Nistrului. In fine, Armata 3 a primit comanda operativa a Corpului de Munte (Brigada 8 Cavalerie, Brigazile 1, 2 si 4 Munte si Divizia 7 Infanterie) si avea misiunea sa ocupe nordul Bucovinei. In nord, Divizia 7 Infanterie a inceput atacul la ora 4:00 dupa o pregatire de artilerie de zece minute. Inaintarea a fost insa oprita la 6:30 de puternice contraatacuri sovietice. Insa trupele Corpului 17 din Armata 12 sovietica erau in retragere, datorita patrunderii germane pana la Rovno, care le ameninta spatele. Astfel gen. de divizie Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de Munte, a ordonat atacul pe tot frontul a doua zi. Pe 3 iulie Batalioane 1 si 2 ale Brigazii 1 Munte au inaintat pana in apropierea Storojinetului, au trecut Siretul prin apa, deoarece podul fusese dinamitat in timpul retragerii, si au distrus ariergarda sovietica aflata in oras. In dreapta Brigazii 1 Munte, Brigada 4 Munte a ajuns pe Siretul Mic impingand inapoi ariergarzile Diviziei 60 Munte sovietice. Aripa dreapta a Armatei 3 era formata din Divizia 7 Infanterie si Brigada 2 Munte, Brigada 8 Cavalerie fiind in rezerva. Brigada 2 a inaintat spre Molnita, cu Batalionul 15/Grupul 4 Vanatori de Munte in avangarda, care a dus lupte grele pentru cucerirea Dealului Bourului, in timp ce Grupul 5 a ocupat Dealul Porcului. Divizia 7 a dus lupte in zonele Fantana Alba, Cerepcauti si Petricani, fara a inainta prea mult si pierzand 88 de oameni (7 morti, 72 raniti si 9 disparuti). Pentru a veni in ajutorul acesteia, Brigada 4 Munte a executat pe 4 iulie la ordinul gen. de corp de armata Petre Dumitrescu o manevra cu o parte din forte in spatele trupelor sovietice care se luptau in zona Fantana Alba – Cerepcauti, fortandu-le sa se retraga si astfel Divizia 7 Infanterie si Brigada 8 Cavalerie au traversat si ele Siretul. Brigada 1 Munte a continuat inaintarea si a ajuns cu Grupul 1 Vanatori de Munte al col. Albert Ludwig in fata Cernautilor. Acesta a fost decorat ulterior cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru inaintarea rapida a detasamentului sau.. A doua zi, pe 5 iulie, Grupul “Col. Mociulschi” din Brigada 1 Munte (Batalioanele 1, 2 si 23 Vanatori de Munte, Divizionul 1 Obuziere Munte, o baterie de tunuri de munte, o companie anticar si Escadronul 1 Vanatori Calari) a atacat frontal orasul, in timpul ce restul brigazii, masata in Grupul “Col. Marinescu”, a manevrat pe vest si Brigada 4 a manevrat pe la est. Amenintate cu incercuirea, trupele sovietice s-au retras. La ora 17:00 au patruns in oras Batalioanele 3 si 23 Vanatori de Munte. Capitala Bucovinei de Nord fusese reluata. Brigada 2 Munte a trecut Prutul si a inaintat spre Hotin, ducand lupte grele la Noua Sulita si Dincauti, unde trupele sovietice au cotraatacat, situatia fiind salvata de interventia Escadronului 2 Vanatori Calari. Pentru operatiunea de ocupare a orasului, gen. de brigada Ioan Dumitrache, comandantul Brigazii 2 Munte, i s-a subordonat si Brigada 8 Cavalerie, care a inlocuit in stanga sa Divizia 7 Infanterie. Pe 6 iulie el a decis sa atace in felul urmator: Regimentul 2 Calarasi trebuia sa fixeze fortele inamice, in timp ce Detasamentul “Lt. col. Ciubotaru” (comandantul Batalionului 7) si Escadronul 1/Regimentul 3 Calarasi Purtat manevrau pe la est, iar doua batalioane de vanatori de munte si un divizion de artilerie de munte pe la nord-vest. La ora 5:45, avangarda Regimentului 2 Calarasi (Escadronul 3) a ajuns in zona conacului Rates, unde a fost oprita de o rezistenta puternica, cpt. Fortunescu, comandantul unitatii, fiind ranit. Escadronul a fost intarit cu doua plutoane si la 9:00 a invaluit pozitia sovietica pe la est, fortandu-i pe aparatori sa se retraga. Asaltul asupra orasului a inceput la ora 18:00, iar la 19:30 Batalionul 16 a fost puternic atacat dinspre Rucsin. A intervenit Batalionul 9 Vanatori de Munte si a restabilit situatia. Astfel, la ora 20:00, Batalionul 16 a intrat in partea de sud a padurii Hotin, urmat aproape de Batalionul 9. Detasamentul “Ciubotariu” a inaintat pana pe Dealul Imasului, unde a surprins o coloana sovietica in retragere. In timpul noptii, pozitiile detasamentului au fost puternic atacate de infanterie sprijinita de tancuri, dar a rezistat, blocand o eventuala cale de repliere spre sud-est. Pe 7 iulie, pe o ploaie torentiala, luptele au continuat. Batalionul 10 Vanatori de Munte a reusit sa patrunda in nordul orasului, iar Batalionul 16 sa se apropie de satul Atahi, punctul de trecere peste Nistru folosit de sovietici. In ziua urmatoare, Divizioanele 52 si 57 Artilerie Grea au redus la tacere artileria inamica de pe malul stang al Nistrului. La ora 14:00, Brigada 2 Munte a declansat atacul si a eliminat ultimele rezistente de pe Dealul Cetatii si de la Atahi. Pana la ora 17:00, Hotinul era in mainile sale. In urma acestor succese, Armata 3 a primit ordinul sa schimbe directia de atac spre est. Astfel, Brigada 8 Cavalerie trebuia sa asigure legatura la aripa dreapta cu Corpul de Cavalerie, in timp ce Corpul de Munte urma sa inainteze pana la Nistru intre Vijnievo si Voloscova. Divizia 7 Infanterie a fost subordonata Armatei 4. Pana pe 11 iulie, Armata 3 ajunsese pe aliniamentul Cormani – Romancauti cu Brigada 4 Munte, Romancauti – Climauti cu Brigada 1 Munte si Kalus – Volskova cu Brigada 8 Cavalerie. A doua zi, brigazile de munte au avut ciocniri cu ariergarzile sovietice si spre seara au atins Nistrul in zona Romancauti. Revenind la data de 2 iulie, pe frontul din nordul Basarabiei, Corpul de Cavalerie din componenta Armatei 11 a inceput trecerea in primele ore ale zilei. Brigada 6 Cavalerie, aflata pe aripa stanga a corpului, la jonctiunea cu Armata 3, a creat cu greu un cap de pod peste Prut in zona nord Serbeni – Dumeni, datorita numeroaselor contraatacuri ale blindatelor sovietice. Divizia 6 Infanterie a inceput traversarea la Cuconesti, Movila Rupta si Corpaci, fara incidente. Regimentul 27 Dorobanti Bacau a reusit sa treaca 2 batalioane peste rau pana la caderea serii. Divizia 1 Blindata a declasat si ea atacul pe directia Bratuseni – Edinita. Ziua urmatoare, Brigada 6 Cavalerie a ajuns la nord-est de Varatec, iar Divizia 6 a continuat traversarea fara probleme. In schimb Divizia 13 Infanterie a fost atacata foarte puternic de Corpul 2 Mecanizat sovietic la Soltoaia. Rapoartele inaintate comandamentului mentinonau 200 de tancuri, cifra foarte probabil exagerata. Pe 4 iulie, Brigada 5 Cavalerie a trecut si ea Prutul cu Detasamentul “Col. Korne” si a inceput inaintarea pe directia Terebna – Edinita. Divizia 1 Blindata a intervenit cu Batalionul 1 din Regimentul 1 Care de Lupta la est de Bratuseni in sprijinul Regimentului 203 din Divizia 76 Infanterie germana, care era atacat de blindate sovietice si se afla intr-o situatie grea. Divizia 8 Infanterie, subordonata Corpului 30, a iesit din capetele de pod de la Badarai, Chetris si Moara Domneasca, dar a fost oprita de comandamentul corpului, deoarece Divizia 198 germana aflata in flancul sau intampina greutati. Subordonata aceluiasi corp german, Divizia 13 a dus lupte la Sarata Noua, iar ziua urmatoare a intampinat rezistente puternice la Marandeni. Batalionul III/Regimentul 7 Dorobanti a reusit sa ocupe locatlitatea, dar a suferit pierderi mari . Pe 5 iulie, Divizia 5 Infanterie romana, din Corpul 54 german, a trecut si ea Prutul si a luat pozitie pe flancul drept al acestuia. In timpul noptii de 4 spre 5 iulie, Divizia 1 Blindata a fost angajata langa Branzeni cu elemente ale Diviziilor 74 si 176 Puscasi sovietice (din Corpul 48 Puscasi), sprijinite de tancuri. A pus stapanire pe satele Chetrosita Veche si Parcova, iar grupul sau de cercetare a ajuns pana la Ednita. Ziua urmatoare, acest grup era deja pe Nistru., iar pe 7 iulie grosul fortelor diviziei a ajuns si el la frontiera din 1940, in dreptul orasului Moghilev. Tot pe 7 iulie, elemente ale Corpului de Cavalerie, comandat de gen. de divizie Mihail Racovita, au ajuns langa Lipnic, pe Nistru. Brigada 6 Cavalerie a reusit performanta de a strabate 50 km in acea zi. Mai la sud inaintarea a decurs mai greu, Divizia 14 Infanterie, din Corpul 30 german, fiind oprita in fata orasului Balti. Batalionul III/Regimentul 13 Dorobanti Stefan cel Mare a atacat frontal satul Biliceni, in timp ce Batalionul II a manevrat localitatea pe la nord. Pe 8 iulie, Divizia 13 s-a alaturat bataliei de la Balti, luptand la Singureni si Dealul Tarinei, o pozitie puternic fortificata, care a fost asaltata de Regimentul 22. Divizia 14 a fost subordonata Corpului 54 si a primit misiunea sa stabileasca un cap de pod la nord de Raut in regiunea Elisabeta, indeplinind-o ziua urmatoare, cand Diviziile 13 si 14 au reusit sa impinga rezistentele sovietice la est de Balti. Regimentul 39 Infanterie a atins Rautul la ora 10:00. Divizia 5 Infanterie, aflata pe flancul drept al Corpului 54 a avut o ciocnire cu cavaleria sovietica in zona Zgardesti-Mandresti. Atacul a fost dat cu doua regimente in linie, in timp ce al treilea era situat in spatele aripii stangi. L-a ora 14:00 Regimentul 8 Dorobanti a cucerit satul Zgardesti, in timp ce Regimentul 32 Infanterie Mircea a respins trupele sovietice la est de Mandresti si din Padurea Gliceni. A doua zi, sprijinit de patru divizioane de artilerie, regimentul a atacat Mandrestiul frontal cu un batalion si cu un al doilea l-a manevrat pe la sud, punand in pericol spatele trupelor sovietice, care s-au retras abandonand mult armament. Divizia 1 Blindata a primit misiunea de a inainta spre sud, pe directia Mosana-Soroca, reusind ca pana pe 10 iulie sa blocheze calea trupelor sovietice care se retrageau spre Moghilev si sa curete malul drept al Nistrului in zona Soroca. A fost apoi subordonata Corpului 54 german si indreptata spre Balti, contribuind la ocuparea orasului pe 12 iulie. In aceeasi zi, Batalionul III/Regimentul 7 Dorobanti din Divizia 13 Infanterie a intrat in Soroca dupa o lupta scurta. De pe 13 iulie, Corpul de Cavalerie a trecut in subordinea Armatei 3 si a preluat Brigada 8 Cavalerie de la Corpul de Munte, incepand pregatirile pentru operatiunea de fortare a Nistrului care urma sa aiba loc pe 17 iulie. Inaintarea rapida din zona nordica a frontului romanesc si atingerea Nistrului s-au datorat replierii Armatei 12 in urma ordinului primit de Frontul de Sud-Vest de la Stavka de a se retrage pe vechea frontiera. De asemenea se pare ca gen. col. Tiulenev, comandantul Frontului de Sud, a supraestimat forta Grupului de Armate Antonescu si a cerut si el retragerea pe Linia Stalin, aflata pe malul stang al Nistrului. Insa ordinul a fost contramandat de Stavka, care i-a cerut sa recucereasca linia Prutului. Astfel s-a ajuns la situatia ca in timp ce Armata 18 sovietica, adusa in graba pe front din Districtul Militar Moscova, se afla peste Nistru in zona fortificata Moghilev-Podolsky, Armata 9 ocupa inca centrul si sudul Basarabiei, ducand lupte grele cu Armata 4 romana, dupa cum vom vedea in continuare. Corpul 3, care reprezenta aripa nordica a Armatei 4, vecina cu Armata 11 germana, a atacat pe 2 iulie numai cu Divizia 35 Infanterie Rezerva. Traversarea Prutului a inceput la ora 16:45, sub supravegherea generalului Ion Antonescu, aflat in inspectie in zona. Regimentul 67 Infanterie reusit sa treaca pe malul estic doua batalioane si sa ocupe Dealul Costuleni, pierzand un singur soldat in cursul operatiunilor. Seara, Compania 6 Pontonieri a inceput construirea podului. Ziua urmatoare a trecut Prutul si Regimentul 55 Infanterie, precum si cateva divizioane de artilerie. Divizia 35 a largit capul de pod, fara a intampina rezistente serioase, si a intrat in legatura cu trupele germane de la stanga sa. Pe 4 iulie a fortat raul si Divizia 15 Infanterie, reusind sa treaca pana seara Regimentul 25 Infanterie pe aripa stanga si Regimentul 10 Vanatori pe aripa dreapta la Obileni si Sarateni. In fata Corpului 3 se aflau elemente din Divizia 95 Puscasi si Corpul 2 Cavalerie (Diviziile 5 si 9 Cavalerie) sovietice. Pe 5 iulie, aceste forte au realizat si cateva contraatacuri. Divizia 35 a respins un asalt sovietic langa Bratuleni, iar Divizia 15 a avut de suportat doua lovituri. Prima a avut loc in jurul orei 12:00, langa Balauresti, la aripa stanga a Regimentului 25 Infanterie, unde se afla Batalionul III, dar interventia artileriei a dus la repingerea acesteia. In dupa-amiaza, doua companii sovietice au atacat dinspre Sarateni pozitiile Batalionului III/Regimentului 10 Vanatori, aflat pe flancul drept. Asaltul a fost respins, iar cele doua companii au fost distruse aproape in totalitate. Doar 8 supravieturitori au fost luati prizonieri. Dupa cum se observa, trupele sovietice au contraatacat numai flancurile Diviziei 15, incercand sa puna grosul unitatii in dificultate. Pe 6 iulie, gen. de divizie Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3, a decis introducerea in prima linie si a Diviziei 11 Infanterie, ultima mare unitate aflata in subordinea sa. Aceasta a ocupat pozitii la dreapta Diviziei 15 si la nord de Corpul 5, care se chinuia sa sparga frontul la Tiganca si sa iasa din capul de pod. Corpul 3 a primit pe 7 iulie misiunea sa inainteze pe directia Lapusna – Hancesti – Chisinau. Pentru aceasta, Divizia 35 Infanterie Rezerva a inceput sa inainteze pe doua directii: spre Varzaresti – Sendreni – Vorniceni si spre Calarasi, iar Divizia 11 spre Leuseni – Carpineni – Sarata Galbena, trebuind sa ocupe malul vestic al paraului Lapusna. Aceasta din urma a fost oprita pe Lapusna de focul artileriei sovietice, Regimentul II Romanati nr. 19 suferind pierderi considerabile. Ziua urmatoare, Regimentele 3 Dorobanti si 19 Infanterie ale diviziei, ajutate de artileria grea a corpului au reusit sa ajunga pe inaltimile de la est de Sarata Galbena. In sectorul Diviziei 15 Infanterie, inaintarea a fost usoara, seara aflandu-se langa Hancesti. Lucrurile nu au stat insa la fel si la Divizia 35 Infanterie Rezerva. La ora 10:45, Grupul 53 Cercetare a raportat ca a ocupat dealul de la nord de Miclauseni si Padurea Racatau, iar ca trupele sovietice se retrag spre Chisinau. Raportul s-a dovedit mai tarziu a fi fals, deoarce din exact acea zona si din Padurea Miclauseni si Lozova a pornit contratatacul sovietic care a lovit spatele si flancul Batalionului II/Regimetul 67 Infanterie. Acesta a cedat, iar soldatii au inceput sa se retraga in debandada, antrenand si o parte a Batalionului III si trupele de intendenta. Trupele sovietice au reusit sa flancheze astfel Valea Bucovatului, unde se afla in deplasare Regimentul 63 Artilerie, care a fost surprins de infanteria si tancurile sovietice. Col. Cocinschi, comandantul unitatii, a dat imediat ordinul de a pune tunurile in pozitie de tragere. In lupta care a urmat, colonelul insusi a fost ranit in timp ce tragea cu pusca-mitraliera din pozitia Bateriei 1. Majoritatea tunurilor a fost incercuita. Doua ordine Mihai Viteazul clasa a III-a a fost acordate cpt. Alexandru Borcescu si, respectiv, cpt. Valerie Negut, ambele post-mortem, cei doi murind in prima linie. Au fost si singurele inalte decoratii acordate ofiterilor Diviziei 35 Infanterie Rezerva. Batalionul I/Regimentul 50 Infanterie, aflat in rezerva, a contraatacat si a oprit inaintarea sovietica la est de Sendreni si Varzaresti. Gen. de brigada Emil Procopiescu, comandantul diviziei, a reusit sa opreasca trupele in retragere si sa reorganizeze o linie de aparare. Pe langa pierderile umane ridicate (pana pe 15 iulie divizia avea 177 morti, 2.295 disparuti si 309 raniti) s-a pierdut tot echipamentul Regimentului 63 Artilerie si doua baterii ale Divizionului 55 Artilerie Grea Moto. Regimentul 55 Infanterie (constituind Gruparea de nord a diviziei) a reusit in schimb sa ajung la nord si vest de Calarasi, dar nu a putut patrunde in oras. Seara, aripa sa stanga a fost respinsa de un atac sovietic. Situatia Diviziei 35 Infanterie era inca critica: Grupul 53 Cercetare era incercuit la Racatau, iar Regimentul 55 Infanterie era izolat pe Valea Bacului. Astfel, pe 9 iulie 1941, Corpul 3 a oprit inaintarea Diviziilor 11 si 15 Infanterie si a trecut in defensiva. Presiunea sovietica asupra Diviziei 35 Infanterie Rezerva s-a mentinut, Gruparea Aeriana de Lupta trebuind sa execute peste 80 de iesiri/avion si sa arunce 22,25 tone de bombe in zona acesteia, pentru a dezorganiza concetrarile de trupe inamice. Ziua urmatoare, generalul de armata Ion Antonescu a hotarat retragerea grupului nordic al diviziei de la Calarasi si preluarea sectorului de catre Divizia 72 Infanterie germana. Divizia 15 Infanterie a realizat legatura cu divizia amenintata cu Batalionul I/Regimentul 10 Vanatori, intarit cu tunuri anticar. De asemenea, pentru a intari Corpului 3, Armata 4 i-a subordonat Divizia de Graniceri si Brigada 7 Cavalerie. Pe 11 iulie, a fost atacata puternic si Divizia 15 Infanterie. Greul a fost suportat de Regimentul 35 Infanterie Matei Basarab, situat la vest de Lapusna, care a tinut fata unui regiment sovietic sprijinit de patru divizioane de artilerie. Regimentul 10 Vanatori a respins incercarile sovietice de a ajunge in spatele diviziei, in timp ce Regimentul 25 Infanterie se replia din pozitiile avansate pentru a scurta linia de aparare. Seara, doua companii inamice s-au infiltrat la contactul dintre Diviziile 11 si 15 Infanterie, dar au fost respinse de rezerva corpului de armata. Pe 12 iulie, Regimentul 25 Infaterie a atacat trupele sovietice infiltrate pe directia Lapusna si le-a obligat sa se retraga in debandada spre Hancesti si capturand 250 de prizonieri. Probabil cele mai sangeroase lupte din Basarabia s-au dat in asa-numita batalie de la Tiganca. Corpul 5, alcatuit din Divizia de Garda, comandata de gen. de brigada Nicolae Sova, si Divizia 21 Infanterie, comandata de gen. de divizie Nicolae Dascalescu, a primit sarcina de a stabili un cap de pod peste Prut in zona opusa orasului Falciu. Plouase mult, lucru care a facut lucrurile si mai dificile pentru trupele romane. Lunca era inundata, iar raul avea o latime cuprinsa intre 200 si 600 m. Primele trupe ale Diviziei de Garda care au trecut Prutul pe 2 iulie a fost o companie a Regimentului 6 Infanterie Garda Mihai Viteazul, care avea misiunea de a mentine capul de pod de la Bogdanesti. In rest, pe tot frontul Corpului 5, a avut loc o pregatire de artilerie care trebuia sa neutralizeze artileria grea sovietica din zona, sa distruga fortificatiile si sa dezorganizeze apararea, insa datorita alocarii unei cantitati insuficiente de munitie, aceasta nu si-a atins scopul. Nici pregatirea trecerii raului nu a fost bine mascata si nu a constituit o surpriza. Astfel Divizia de Garda a intampinat greutati serioase in momentul traversarii Prutului, fiindu-i practic imposibil sa inainteze prea mult, desi avea la dispozitie pe malul estic aproape toata infateria sa. A fost oprita de puternica rezistenta intampinata pe Dealul Epureni si langa satele Stoenesti si Tiganca. Pe 5 iulie, Corpul 5 a decis angajarea Diviziei 21 Infanterie la dreapta Diviziei de Garda pentru a o ajuta pe aceasta sa depaseasca impasul creat. Atacul trebuia sa aiba loc in timpul noptii. Infanteria urma sa traverseze raul pe podul de cale ferata de la Bogdanesti. Artileria nu putea fi mutata decat dupa ce un pod de vase va fi construit la Falciu. Dupa o scurta recunoastere, gen. Dascalescu a decis ca atacul sa fie executat de Regimentul 24 Infanterie, cu doua batalioane in prima linie. La ora 1:00 trupele au inceput sa treaca prin ploaie pe pod, care fusese avariat de un bombardament, dar inca mai rezista. Ziua urmatoare, 6 iulie, cele doua batalioane erau gata de atac la ora 9:00. Bombardierele care trebuiau sa le asiste nu au aparut insa. La 10:00 s-a decis inceperea atacului fara suportul aviatiei. Dar avioanele au aparut dupa jumatate de ora si au atacat din greseala trupele romane. Cu toata confuzia creata, Batalionul II a reusit sa se apropie de satul Stoenesti, avansand cu dificultate prin baltile din zona. A fost ceruta interventia Regimentului 30 Artilerie, dar din motive necunoscute aceasta nu s-a materializat. Totusi, la 20:00, Regimentul 24 Infanterie ajunsese deja la poalele Dealului Epureni, iar Batalionul I incepuse asaltul. Pierderile primei zile pentru Divizia 21 Infanterie: 26 morti si 166 raniti. Divizia de Garda a atacat cu Regimentul 6 Infanterie Garda si a reusit sa invinga rezistenta sovietica din fata ei si pana seara sa ocupe Dealul Cania, stabilind un cap de pod solid. Pierderile regimentului au fost insa destul de mari: 32 morti, 158 raniti si 7 disparuti. Pe 7 iulie, Batalionul III/Regimentului 1/2 Vanatori Garda a atacat printr-o ploaie torentiala, traversand paraul Balacea sub un puternic foc de artilerie si mitraliere si a avansat pana la marginea vestica a Dealului Tiganca, intre satele Tiganca si Stoenesti. Divizia 21 Infanterie a trecut si restul infanteriei la est de Prut. Rezistenta trupelor sovietice din zona era foarte puternica, cauzand pierderi considerabile Corpului 5. Insuccesele acestuia s-au reflectat asupra comandantului: gen. de corp de armata Gheorghe Leventi, care a fost inlocuit in acea zi cu gen. de divizie Aurelian Son. Problemele s-au inmultit insa ziua urmatoare, cand Regimentul 11 Dorobanti al Diviziei 21 a fost atacat inainte de rasarit, la ora 4:30. Trupele sovietice au patruns in pozitia unitatii, iar doua companii au intrat in panica si s-au retras. La 6:15 a urmat un asalt si mai puternic, care a produs panica la Batalionul III, care in retragere a antrenat si Batalionul I. Sovieticii au inaintat pana la Cota 93, unde au fost opriti de Regimentul 24 Infanterie si de Batalionul II/Regimentul 11 Dorobanti, precum si de focul Regimentului 5 Artilerie. Gen. de divizie Nicolae Dascalescu a oprit fugarii pe care i-a intalnit si a reorganizat linia frontului si a refacut legaturile intre regimente. Regimentele 11 si 12 Dorobanti au primit sarcina sa atace Dealul Epureni, iar Regimentul 24 Infaterie sa curete satul Stoenesti de trupe sovietice. Regimentul 12 Dorobanti a respins un contraatac si a inaintat pana la Cota 126 de pe Dealul Epureni, iar Regimentul 11 a ajuns pe muchia dealului. Col. Bardan, comandantul ultimului regiment, a raportat la ora 10:00 ca se afla pe deal doar cu Batalionul I si pierduse contactul cu celelalte doua. La dreapta sa era Batalionul II/Regimentul 12 Dorobanti. Un alt contraatac a fost respins cu pierderi mari de ambele parti. Col. Bardan mai avea langa el 8 ofiteri si 68 de soldati, iar Regimentul 12 a trebuit sa aduca in prima linie Batalionul III si din resturile Batalioanelor I si II sa creeze un batalion ad-hoc de rezerva. Pana la 12:20, Regimentul 24 a curatat satul Stoenesti. Pierderile pentru aceasta zi sangeroasa au fost 98 morti, 292 raniti si 63 disparuti la Regimentul 11 Dorobanti si 72 morti si 154 raniti la Regimentul 24 Infanterie. Si Divizia de Garda a fost atacata in acea zi. La ora 5:30, in pozitiile Regimentului 6 Infanterie Garda Mihai Viteazul s-au strecurat trupe sovietice, folosindu-se de spatiul liber dintre Batalionul I si III. Acestea au surprins postul de comanda al regimentului si in lupta care a urmat, comandantul unitatii, lt. col. Gheorghe Iliescu, a fost ucis. Acesta a fost primul comandant de regiment roman mort in timpul celui de-al doilea razboi mondial. A fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a post-mortem. Compania de comanda a reusit sa respinga inamicul cu sprijinul companiei de pionieri si a Batalionului II, fiind luati aproape 100 de prizonieri. Dupa-amiaza, Batalionul II a respins un alt atac sovietic. In total, pierderile Diviziei de Garda in acea zi au fost 102 morti si 828 raniti, din care 20 de morti si 156 raniti ai Regimentului 6, care a fost trecut in rezerva. Pe 9 iulie, Regimentul 1/2 Vanatori Garda a atacat pe directia Cota 120 – Cota 196 pe Dealul Toceni. Dupa lupte foarte grele punctate de numeroase contraatacuri sovietice, regimentul a reusit sa ocupe Cota 196 la ora 17:00. Avansase 7 km. Doi tineri ofiteri au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a in urma acestei actiuni: lt. Mihail Adabei si lt. Victor Comsa. Luptele au continuat cu intensitate si in sectorul Diviziei 21 Infanterie. Regimentul 11 Dorobanti, desi pierduse aproximativ jumatate din ofiteri si 40% din soldati in zilele precedente, a reusit sa cucereasca Dealul Tiganca, Cota 77 si satul Tiganca, distrugand 5 cazemate si luand in jur de 150 de prizonieri. Pierderile au fost din nou mari: 50 morti, 135 raniti si 23 disparuti. Regimentul 12 Dorobanti nu si-a atins insa obiectivul. Batalionul I a suferit pierderi mari si nu a mai putut avansa. Astfel, comandantul regimentului, col. Gheorghe Nicolescu, a luat conducerea directa a Batalionului II si a pornit la atac. La ora 9:10 a fost ranit mortal si asaltul a incetat. In aceste conditii, generalul Dascalescu raporta Corpului 5 ca divizia sa se afla intr-o situatie foarte grea, avand de tinut un front mai mare decat posibilitatile sale si a dispus ca toti oamenii disponibili din unitatile necombatante sa fie incadrati in regimentele din prima linie. A existat si intentia de a retrage Corpul 5 din capul de pod de la Falciu, dar a fost abandonata la interventia comandantului Armatei 4, gen. de cop de armata Nicolae Ciuperca, care considera ca acesta retinea importante forte sovietice si ca se facusera prea multe sacrificii pentru a renunta. Batalia a atins punctul culminant in data de 12 iulie. Armata Rosie a atacat cu Corpul 14 (Diviziile 25 si 51 Puscasi) si inca o divizie de infanterie, sprijinite de tancuri si aviatie, care a bombardat trupele romane la Tigheci, Larguta, Razesti si Cociulia. Divizia de Garda a fost puternic presata in sectorul Regimentelor 1/2 si 2/9 Vanatori Garda. Asaltul a durat 16 ore. Cele doua regimente si-au mentinut pozitiile cu mare dificultate. Toate rezervele au fost aruncate in lupta, pionierii si chiar grupurile de comanda. Violenta a fost extrema, luptele corp la corp fiind frecvente. Exemplul Batalionului III/Regimentul 1/2 Vanatori Garda este elocvent. Acesta era aproape complet incercuit pe Dealul Cania, dar a continuat sa reziste pe pozitiile sale. Pe flancul drept, Divizia 21 Infanterie, redusa numeric la practic numai 4 batalioane, a respins atacurile a doua divizii sovietice. Gruparea Aeriana de Lupta a jucat un rol important in infrangerea ofensivei sovietice la Tiganca. Intre 8:50 si 17:30, aproape 37 de tone de bombe au fost lansate asupra pozitiilor de artilerie si concentratiilor de trupe sovietice. S-au executat 120 iesiri/avion, din care 59 au fost bombardiere. Prizonierii capturati au declarat ca atacurile aeriene au cauzat pierderi de pana la 40% trupelor Armatei Rosii din zona. Doi piloti au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a post-mortem pentru faptele lor din acea zi: lt. av. (r) Ioan Lascu, din Grupul 5 Vanatoare, ucis in timpul unui atac la sol asupra trupelor sovietice din Valea Larguta, si slt. av. Vasile Claru, din Grupul 8 Vanatoare, ucis intr-o lupta aeriana deasupra satului Tiganca cu mai multe I-16 din 67 IAP. Astfel planul de evacuare pentru noaptea de 12/13 a fost anulat. In tot timpul luptelor din iulie, GAL a lansat 134,5 tone de bombe in sprijinul Corpului 5. Atacurile sovietice au continuat pana pe 14 iulie, dar cu intensitate mai mica. In aceeasi zi, Regimentul I Mehedinti nr. 17 din Divizia 1 Infanterie a fost adus pentru a intari Divizia 21 Infanterie. Pe 15 iulie, Corpul 5 a reusit in sfarsit sa iasa din capul de pod si sa avanseze. Batalia de la Falciu/Tiganca se terminase. Pierderile suferite de cele doua divizii erau foarte mari: 2.473 de catre Divizia de Garda si 6.222 de catre Divizia 21 Infanterie. In total 17 Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate pentru faptele din aceasta batalie, din care 6 post-mortem. Ofiterul cel mai inalt in grad decorat a fost gen. de divizie Nicolae Dascalescu. Se zice ca Antonescu si-ar fi scos de pe piept propria decoratie Mihai Viteazul, primita in timpul primului razboi mondial, si i-ar fi conferit-o generalului, in timpul unei inspectii. De asemenea steagul Diviziei 21 Infanterie a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Revenind in partea centrala a frontului, pentru depasirea impasului creat in sectorul Armatei 4, pe 12 iulie, Marele Cartier General a conceput o manevra de invaluire. Astfel, pe 13 iulie, Corpul 54 german urma sa atace cu Divizia 50 Infanterie germana si Diviziile 5 Infanterie si 1 Blindata romane pe directia Zaicani – Orhei – Chisinau si cu Divizia 72 Infanterie germana pe directiile Ungheni – Bucovat si Cornesti – Calarasi. Divizia 35 Infanterie Rezerva trebuia sa inainteze pe directia Bolduresti – Vorniceni si de acolo spre Chisinau. Pe 14 iulie urma sa intre in actiune si Corpul 3 al Armatei 4, cu Divizia 15 Infanterie pe directia Lapusna – Ialoveni, cu Diviziile de Graniceri si 11 Infanterie pe directia Carpineni – Costesti si cu Brigada 7 Cavalerie pe flancul sudic spre Sarateni. Doar Corpul 5 ramanea in defensiva. Ofensiva a inceput pe 13 iulie, trupele sovietice din fata Corpului 3 retragandu-se spre Chisinau. Ziua urmatoare, Divizia 5 Infanterie a fost puternic contraatacata de cavalerie inamica in zona Manastirii Hirova, dar Regimentele 8 si 9 Dorobanti au rezistat si la ora 10:00 au reluat inaintarea spre Orhei. La nord, diviziile romane din Corpul 30 german au intampinat greutati. Divizia 13 Infanterie a reusit sa curete satul Dubna de abia dupa ce Regimentul 399 german a manevrat pe la nord punctul de rezistenta si o parte din trupele sovietice s-au retras pentru a nu fi incercuite. Divizia 14 Infanterie s-a confruntat cu probleme pe raul Raut, unde a fost fortata sa treaca pe defensiva si sa respinga atacurile sovietice. Doar Corpul 3 a inaintat fara mari probleme, datorita faptului ca inamicul din fata sa se retragea pentru a nu fi incercuit. Pe 15 iulie, Divizia 14 Infanterie a fost in continuare atacata pe Raut de infanterie sprijinita de tancuri, dar a respins fiecare asalt, iar in timpul noptii a reusit sa ocupe Cota 166, in urma unui atac la baioneta dat de Detasamentul “Lt. col. Calotescu”. In sectorul Corpului 54 german, ce actiona la nord de Chisinau, Diviziile 5 Infanterie romana si 50 Infanterie germana au respins ariergarzile sovietice din fata lor si au intrat in Orhei. Divizia 1 Blindata a inaintat apoi pe soseaua Orhei – Chisinau pana la numai 8 km de capitala Basarabiei. La Corpul 3, Divizia 35 Infanterie Rezerva a fost scoasa din prima linie si peste putin timp va fi desfiintata. In aceeasi zi, Corpul 5 a trecut si el la ofensiva, urmarind inamicul aflat in retragere. Pe 16 iulie, Divizia 1 Blindata a inceput atacul asupra Chisinaului la ora 3:30, apropiindu-se de oras cu Grupul Vest, comandat de col. Constantin Nistor, dinspre Ciocana Noua si cu Grupul Est, comandat de col. Gheorghe Petrea, dinspre nord-est. Prima grupare a patruns in oras la ora 8:30, surprinzand trupele sovietice aflate in Chisinau. Langa Mitropolie, Compania 3 Care e Lupta, comandata de cpt. Victor Gabrinschi, a lichidat un escadron de cavalerie si o baterie de artilerie grea. Slt. Stefan Marinescu a ridicat drapelul romanesc pe Biserica Sf. Treime. La 11:30 inaintarea celei de-a doua grupari a fost oprita de trupele sovietice aflate pe Dealul Rascanu, care au fost ulterior scoase din pozitie de Batalionului 2 Care de Lupta sprijinit de toata artileria grea disponibila. Drumul de retragere al trupelor Armatei Rosii spre Tighina era taiat. Au mai patruns apoi in Chisinau si Diviziile 50 si 72 Infanterie germane si pana seara orasul fusese curatat de ramasitele unitatilor sovietice. Cealalta unitate romana a Corpului 54 german, Divizia 5 Infanterie, a continuat inaintarea spre est de la Orhei, ajungand pe aliniamentul Hartopul Mic – Ianovat – Buric. A doua zi a atins Nistrul. La nord, Diviziile 8, 13 si 14 Infanterie romane, care erau subordonate Corpului 30 german au alcatuit Grupul de divizii “Gen. Rozin” (gen. de brigada Gheorghe Rozin era comandantul Diviziei 13). Misiunea sa era de a apara flancul drept al Corpului 30 german, in timp ce acesta forta trecerea Nistrului. Regimentul 13 Dorobanti din Divizia 14 Infanterie a dus lupte grele cu trupe sovietice sprijinite de tancuri, in zona Gura Camenca, dar a reusit sa respinga toate atacurile. In sectorul Armatei 4, Corpul 3 a manevrat pe la sud Chisinaul si a ajuns pe aliniamentul Rusestii Noi – Bardar – Est Hancesti – Est Orac. Corpul 5 a inaintat cu Divizia de Garda spre Porumbesti si Larguta si cu Divizia 21 Infanterie spre Tiganca Noua. Regimentul 11 Dorobanti a cucerit acest sat pana seara, pierzand 16 morti, 57 raniti si 37 disparuti. Caderea Chisinaului si a Masivului Cornesti din sudul sau a insemnat practic sfarsitul luptelor importante pe frontul din Basarabia. Comanda trupelor Axei din regiune a fost reorganizata. Grupul de Armate “Gen. Antonescu” inceta sa existe. Astfel Armatei 11 germane i se subordonau numeroase trupe romane: Armata 3 (Corpul de Munte si Corpul de Cavalerie) si Corpul 4 (Diviziile 6, 8, 13 si 14 Infanterie). Sub comanda Marelui Cartier General si a generalului Antonescu ramaneau Grupul de divizii “Mattenkloht” (Diviziile 5 si 15 Infanterie, 1 Blindata romane) si Armata 4 cu Corpul 3 (Diviziile 11 si 35 Infanterie, Graniceri) si Corpul 5 (Diviziile 21 Infanterie si Garda, Regimentul 17 Infanterie) in prima linie si Divizia 7 Infanterie in rezerva. Divizia 3 Infanterie si Brigada 7 Cavalerie alcatuiau rezerva Marelui Cartier General. De cealalta parte, Stavka a decis sa inceapa sa retraga Armata 9 din sudul Basarabiei, deoarece era in pericol de a fi incercuita, in conditiile in care Armata 11 germana si Armata 3 romana au fortat trecerea Nistrului pe 17 iulie, iar aripa nordica a Grupului de Armate Sud inainta in Ucraina. Fortarea Nistrului pe 17 iulie de Armatele 11 germana si 3 romana este tratata in alt articol de pe site si nu voi starui asupra ei. Ma voi referi in continuare la operatiunile trupelor romane din centrul si sudul Basarabiei. Grupul “Gen. Rozin” a dus lupte defensive la Alexeni cu Regimentul 13 Dorobanti din Divizia 14 Infanterie, respingand toate atacurile sovietice. Grupul “Mattenkloht” a luat Zahaicani cu Regimentul 9 Dorobanti din Divizia 5 Infanterie si a dirijat spre est Divizia 1 Blindata, aceasta intampinand rezistente puternice la intrarea in satul Chirca. Corpurile 3 si 5 si-au continuat si ele urmarirea, iar in sudul frontului, Corpurile 11 si 2 au inceput incursiunile pe malul basarabean, pentru a pregati traversarea. Ziua urmatoare, inaintarea spre est a progresat fara probleme si o coloana a Diviziei 1 Blindate a capturat un grup de ofiteri din statul major al Diviziei 95 Puscasi. Divizia 14 Infanterie s-a confruntat cu o situatie mai speciala, fiind din nou atatacata puternic pe frontul de pe raul Raut. Batalionul II/Regimentul 39 Infanterie a rezistat pe pozitii, dar Batalionul III al regimentului si Batalionul III/Regimentul 8 Vanatori au cedat si s-au retras de pe Dealul Cucuesti si Movila Turcului. A fost introdus in lupta Batalionul II/Regimentul 8 Vanatori, care a contraatacat si a recucerit Movila Turcului. Pe 19 iulie Divizia 5 Infanterie a reusit sa ia Movila Spanzuratilor, unde fusese oprita de trupe sovietice in ziua precedenta, iar seara a ajuns in zona Cosernita – Boscana – Ohrancea. La Corpul 3, Divizia 11 a ajuns seara pe aliniamentul Selemt – Ciofinceni, Divizia de Graniceri langa Cimislia si Cazangic, iar Divizia 35 Infanterie Rezerva la Gradistea, Sahaidac si Galbenita. Corpul 5 a ajuns cu Divizia de Garda la vest de Valea Sasghiol, iar cu Divizia 21 Infanterie pe Dealul Haragos. Pe 20 iulie, Divizia 15 Infanterie a cucerit Tighina, atingand Nistrul. Armata 4 si-a continuat inaintarea avand mai multe probleme cu drumurile desfundate de ploi decat cu trupelor sovietice, care se retrageau. In aceeasi zi, Corpul 11 a inceput sa treaca Prutul. Astfel, Batalionul II/Regimentul 53 Infanterie a patruns in Cahul dupa-amiaza, fara a intampina rezistente. Corpul 2 a inceput trecerea Dunarii de abia pe 21 iulie, la ora 7:30 , cand Regimentul 33 Infanterie din Divizia 10 Infanterie a realizat primul cap de pod. Pana seara Chilia, Pardina, Isbrieni si Valcov erau in mainile romanilor. O data atins Nistrul, Armata 4 a organizat apararea raului in sectorul Dubasari cu Corpul 11. Acesta avea in subordine 8 batalioane de mitraliere, 7 companii anticar si 2 regimente de infanterie fortificatii in prima linie si Diviziile 15 Infanterie si 1 Blindata ca rezerva. A fost introdusa in urmarirre si Divizia 3 Infanterie la Corpul 5, pentru a inlocui Divizia de Garda epuizata in luptele grele de la inceputul lunii. Pe 25 iulie, Armata 4 a lasat sarcina curatirii sudului Basarabiei pentru Diviziile de Graniceri, 35, 21 si 10 Infanterie si Brigazi 7 Cavalerie, acestea apropiindu-se mult de malul vestic al Nistrului. Vechea frontiera de stat a fost atinsa ziua urmatoare, 26 iulie, data care marcheaza sfarsitul operatiunilor in Bucvina de Nord si Basarabia din anul 1941. Trupele romane au suferit pierderi grele in timpul acestor lupte: 22.765 de oameni (4.271 morti, 12.326 raniti si 6.168 disparuti) si 58 de avioane. Pierderile sovietice se ridica la 17.893 (8.519 morti si disparuti si 9.374 raniti). Pe 21 august 1941, Antonescu a devenit al treilea maresal din istoria Romaniei, ca rasplata pentru victoria trupelor comandate de el in Bucovina de Nord si Basarabia. A primit de asemenea si clasele a II-a si I-a ale Ordinului Mihai Viteazul si Crucea de Cavaler a Crucii de Fier.

Autor: Victor Nitu

La 23 august 1939, Germania si Uniunea Sovietica au incheiat un tratat de neagresiune, cunoscut ca Tratatul sau Acordul Ribbentrop-Molotov, dupa numele celor doi ministri de externe care l-au semnat; acest document a constituit preludiul celui de-al doilea razboi mondial, declansat prin atacarea Poloniei de catre Germania, la 1 septembrie 1939.

La cererea partii sovietice, a fost semnat si un Protocol secret, ce împartea sferele de influenta intre cele doua puteri imperialiste:

URSS prelua Europa Centrala si de Sud-Est, de la Marea Baltica la Marea Neagra, plus Finlanda, Estonia si Letonia.

Germania revendica Lituania si orasul Vilnius.

Polonia si-au impartit-o urmand linia raurilor Narev, Vistula si San.

La punctul 3 al protocolului, Germania isi manifesta “dezinteresul politic total pentru aceste regiuni”, iar sovieticii solicita Basarabia.

Ambiguitatea formularii germane, care se referea la “regiuni” nu la o singura regiune, a alimentat eterna perfidie ruseasca;
in iunie 1940, sovieticii vor cere, pe langa Basarabia, si Nordul Bucovinei si Tinutul Herta.

La 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroana a decis proclamarea neutralitatii României. Razboiul sovieto-finlandez, declansat la 30 noiembrie 1939 si terminat la 12 martie 1940, a dat un ragaz Romaniei; la 29 martie 1940, Molotov, ministrul de exterme al URSS, declara intr-o cuvantare in fata Sovietului Suprem ca URSS nu are un tratat de neagresiune cu Romania dat fiind ca nu a recunoscut cotropirea Barasabiei de catre Romania;

Dupa aceasta prima afirmare a pretentiilor teritoriale sovietice asupra Basarabiei, a urmat, conform binecunoscutelor scenarii rusesti aplicate si in cazul tarilor baltice, o politica de hartuire in trepte.

Incredibila cadere a Frantei in 40 de zile, de la 10 mai pana la 22 iunie 1940 (cand se semneaza armistitiul germano-francez), previzibila cadere si a Angliei, a determinat schimbarea si accelerarea politicii anexioniste a URSS.

Seful Directiei principale politice a Armatei Rosii a transmis, la 21 iunie 1940, regiunilor militare Kiev si Odessa, precizarea ca Basarabia ” sa fie smulsa din mainile talharesti ale Romaniei boieresti”; in caz de conflict armat intre URSS si Romania, erau precizate obiectivele pe care trebuie sa le aiba Arrmata Rosie: “rapida descompunere a armatei romane, a demoraliza spatele (armatei) si, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Rosii sa obtina, in cel mai scurt timp si cu cele mai mici pierderi, victoria deplina”.

La 23 iunie 1940, Molotov (ministrul de externe sovietic) si von Schulenburg (ambasadorul german la Moscova) discuta situatia Basarabiei si a Bucovinei.
Desi, initial, germanii nu accepta punerea in discutie a Bucovinei, care nu fusese mentionata in protocolul Ribbentrop-Molotov din 1939, au acceptat, ulterior, la 24-25 iunie, un compromis, acordand Rusiei doar nordul Bucovinei.
Prima reactie a Germaniei a fost de a-si da acordul pentru anexarea Basarabiei, dar de a preciza ca anexarea Bucovinei era “ceva nou”; mai mult, Schulenburg a sugerat lui Molotov ca Romania ar putea accepta mai usor aceste cereri daca URSS ar inapoia Romaniei tezaurul trimis la Moscova; raspunsul lui Molotov sa fost ca Romania ar fi exploatat prea mult Basarabia.

La 26 iunie, ora 22.00, printr-o nota ultimativa inaintata lui Gheorghe Davidescu, seful misiunii diplomatice romanesti la Moscova, Molotov cerea “inapoierea cu orice pret” a Basarabiei si cedarea partii de nord a Bucovinei catre Uniunea Sovietica; in caz contrar, ameninta cu recurgerea la forta.

Nota avea atasata si o harta a teritoriilor revendicate, harta pe care Gheorghe Davidescu a refuzat sa o ridice si care includea si Tinutul Herta, în revendicarile sovietice, desi nu figurase niciodata in textul notei ultimative.

Absenta hartii a condus la necunoasterea amplasarii granitelor sovietice, lucru care a pus autoritatile romanesti si trupele din Herta intr-o situatie tragica.

Pusa in fata acestui ultimatum, Romania este lasata singura de toti cei pe care i-a solicitat: Franta era invinsa, Anglia era in pragul invaziei; Germania, Italia, Grecia si Iugoslavia cer Romaniei sa accepte conditiile, mai mult, sa nu submineze pacea regionala prin rezistenta militara.
Singura tara care a promis sprijin Romaniei (avand in vedere un atac asupra Bulgariei) a fost Turcia.

La 27 iunie se intrunesc doua doua Consilii de Coroana, in care se separa partizanii apararii cu orice pret a integritatii teritoriale si cei ai cedarii. Aparatorii teritoriului il aveau in frunte pe Nicolae Iorga: “Ne batem, blestem pe noi daca nu ne batem”. cel de-l doilea Consiliu intrunit la 9 seara, va verdictul tragic: capitulare, votat cu 19 pentru, 6 contra si 1 abtinere.

La 28 iunie, orele 11, guvernul roman comunica acceptarea dicatatului, cerand sovieticilor prelungirea termenului de evacuare, de patru zile incepand cu data de 28 iunie 1940; sovieticii fixeaza finalul retragerii pentru 3 iulie 1940, ora 14.00, ora Moscovei.

3.776.309 locuitori si o suprafata de 50.762 km2 din trupul Romaniei au fost lasate prada furiei oarbe a hoardelor rusesti. Armata Romana a fost umilita si demoralizata de o capitulare neconditionata fara lupta in fata unei hoarde anarhice care se intitula Armata Rosie; atacuri au venit si din partea elementelor comuniste, printre care, ucraineni si evrei.

La 29 iunie, tancurile rusesti ataca abuziv Tinutul Herta impuscand patru soladti romani, din care 3 mortal; in telegrama militara romana trimisa la Bucuresti la 29 iunie orele 11, se specifica: “rusii au declarat ca au gresit ca au mers pana la Herta”. Demersurile ministrului roman Gh. Davidescu si, ulterior, ale lui Grigire Gafencu, de retragere din Herta – teritoriu care nu facea parte nici din Basarabia nici din Bucovina, ci din vechiul regat – nu au avut rezultat pe langa puterea sovietica.

Dupa anexarea celor trei provincii, zeci de mii de romani au fost impuscati sau deportati in Siberia si Kazahstan de catre autoritatile sovietice, care aveau nevoie numai de pamantul romanesc dar nu si de romani.

Nordul Bucovinei, Tinutul Herta, nordul si sudul Basarabiei au fost incorporate, de catre Stalin, RSS Ucrainene;
RSSA Moldoveneasca – ce facea deja parte din componenta URSS – a fost impartita in doua: o parte a fost incorporata Ucrainei, cealalta a fost alipita restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldoveneasca, la data de 2 august 1940.

Sursa: Florin Constantiniu – O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti,2002; p.340-353

Am primit la redactie telefoane si scrisori prin care cititorii ne solicita informatii legate de istoricul acestei mitropolii. Ne-am adresat parintelui Florin Serbanescu, profesor la Institutul Teologic din Bucuresti, care ne-a oferit un amplu si lamuritor material, a carui publicare o începem în acest numar.

Vom urma, într-o succinta privire, drumul strabatut de “blânda Basarabie”, cum o numea Eminescu, si de biserica ei, aflata, multa vreme, la sânul neamului si al bisericii românesti, apoi, în rastimpuri, rupta brutal si “înlantuita” întru muceniceasca petrecere a înstrainarii.

Dupa Pogorârea Duhului Sfânt si întemeierea Bisericii Crestine în Ierusalim, sortii au hotarât ca Sf. Apostol Andrei sa fie mesagerul vestii celei noi, a crestinismului, în partile Dunarii de Jos. Potrivit istoricilor bisericesti, el a propovaduit învatatura lui Hristos “în Pont, Tracia si Scythia”. In secolul XIV, istoricul bizantin Nichifor Calist scria ca apostolul Andrei si-a întins activitatea misionara pâna în “pustiurile scitice”, adica în regiunile din nordul Marii Negre, printre care putem recunoaste si teritoriul Basarabiei de astazi. Cercetari mai recente acrediteaza, de asemenea, prezenta misionara la Dunarea de Jos si a Sfântului Apostol Filip. Dupa cucerirea Daciei de catre romani, crestinismul a continuat sa se raspândeasca prin intermediul colonistilor, al militarilor sau al negustorilor din diferite parti ale imperiului.

S-au identificat numeroase bazilici, precum si diferite obiecte de arta crestina care atesta existenta unei bogate si înfloritoare vieti religioase în fosta provincie romana si în tinuturile dunareano-pontice. Amintim dintre marturiile cu deosebire relevante în prezentul context pe acelea din zona de confluenta a Prutului cu Dunarea unde, la Barbosi, s-au descoperit diferite obiecte de cult: o cruce, o amfora cu monograma crestina si altele. Recent, sapaturile arheologice din aceeasi zona au scos la iveala un mormânt paleocrestin, apartinând unui daco-roman, pe nume Inocens.

Teritoriul dintre Prut si Nistru face parte organic din aria de formare a poporului român, pe cuprinsul careia etnogeneza si crestinarea neamului nostru au mers mâna în mâna. Limba româna si crestinismul din aceasta parte a pamântului românesc sunt, în acest sens, o dovada de necontestat.

In satele românesti existau bisericute, cladiri mici, din lemn sau din nuiele împletite, în care preoti ortodocsi tineau credinciosii în jurul altarelor dreptei credinte. Este de înteles ca în spatiul românesc existau episcopi, caci numerosilor preoti le era greu sa strabata, în conditiile vremii, distantele foarte lungi, pentru a fi hirotoniti la Târnovo, Vicina sau Vidin. In anul 1353, este atestata documentar existenta episcopului Chiril Românul în tara bolohovenilor, situata pe teritoriul Bucovinei.

Stefan cel Mare si Sfânt

In a doua jumatate a secolului XIV, prin reunirea diferitelor formatiuni politice existente între Carpati, Nistru si Marea Neagra, s-a întemeiat si s-a organizat statul independent Moldova. Maxima extindere a noului stat independent este atestata, în 1392, în timpul lui Roman I: “de la munte (Carpati) pâna la mare (Marea Neagra)”, cuprinzând, asadar, întregul teritoriu dintre Prut si Nistru.

La începutul domniei lui Alexandru cel Bun, în anul 1401, Iosif I Musat este recunoscut de scaunul patriarhal constantinopolitan ca mitropolit canonic al întregii Moldove, cu resedinta la Suceava. Mitropolia Moldovei, atestata documentar înca din 1386, era astfel consfintita ca apartinând unei etnii distincte, într-un teritoriu clar definit din punct de vedere geografic si istoric.

Sa observam ca, înca la vremea acestor framântari, teritoriul dintre Prut si Nistru a facut parte din structurile statale si bisericesti ale Moldovei. Astfel, sub raport administrativ-bisericesc, tinuturile Iasi (de pe ambele maluri ale Prutului), Hotin, Soroca, Orhei si Lapusna apartineau de Mitropolia Moldovei, iar Tigheciul, Falciul (din stânga si dreapta Prutului), Cahul si teritoriile pâna la Marea Neagra de Episcopia Romanului. In vremea aceluiasi evlavios cârmuitor, Alexandru cel Bun, a luat fiinta, în cadrul Mitropoliei Moldovei, o episcopie la Radauti, în jurisdictia careia intra si Hotinul, situat în stânga Prutului.

Odata cu urcarea în scaunul de la Suceava a lui Stefan cel Mare, în 1457, Biserica Moldovei cunoaste un continuu progres, datorita deosebitei griji aratate ei de drept credinciosul domnitor. Dintre renumitele ctitorii ale voievodului au fost ridicate pe teritoriul din stânga Prutului, în Basarabia de azi: biserica manastirii Capriana, biserica Sfântul Nicolae în cetatea Chilia, un paraclis în cetatea Hotin si, se pare, o biserica în Cetatea Alba. In anul 1484, Stefan cel Mare pierdea, dupa lupte grele, în fata turcilor cetatile de pe teritoriul Basarabiei Chilia si Cetatea Alba (Akkerman, cum o numeau turcii), unde puterea otomana a organizat adevarate capete de pod ale expansiunii turcesti la nordul Marii Negre.

In anul 1538, sultanul Soliman Magnificul cucereste întreaga parte de sud a teritoriului dintre Prut si Nistru, fosta regiune numita Partile Basarabene sau Partile Tataresti, cunoscuta, îndeobste, sub numele de Bugeac. Se constituie raiaua Tighina. “Moldova de peste Prut”, teritoriul ramas în stapânirea Moldovei, cuprindea de acum numai tinuturile Cahul, Tigheciu, o parte din Falciu, Lapusna, Orhei, partea din stânga Prutului a Iasilor, Soroca si Hotin.

Harta mincinoasa

Un moment semnificativ pentru traditionala comuniune de viata bisericeasca a teritoriilor din stânga si dreapta Prutului este înfiintarea, în vremea lui Aron Voda, la 1596, a Episcopiei Husilor, care avea jurisdictie dincolo de Prut, asupra Codrului Tigheciului, pâna la hotarul Bugeacului, aflat sub stapânire turceasca, asupra cetatilor Falciu, Cahul, Tighina, Lapusna, Orhei, Soroca, precum si asupra multor târguri si sate românesti din spatiul dintre Nistru si Bug.

Pe la 1539-1540, Braila si teritoriile învecinate, cazând sub turci, au fost desprinse de Tara Româneasca si Moldova si transformate într-o raia, ce se întindea din dreptul Hârsovei spre nord-vest, pâna la râul Buzau, spre nord-est, pe cursul râului, apoi catre est spre Dunare, paralel cu Siretul. In urma instaurarii stapânirii turcesti, pentru aceste teritorii s-a înfiintat, pe la 1546-1595, Mitropolia Proilaviei (dupa denumirea pe care grecii o dadeau Brailei ö Proilobov), cu resedinta la Braila, depinzând canonic direct de Patriarhia Ecumenica. Aceasta mitropolie îsi întindea jurisdictia atât asupra zonelor Chiliei si Cetatii Albe, cât si, foarte probabil, în nordul Dobrogei. Mitropolitul îsi muta uneori resedinta, din diferite pricini, la Ismail, Reni, Galati sau Causani, lânga Tighina.

Mai târziu, în urma luptei de la Stanilesti dintre rusi si turci (1711), acestia din urma ocupa stravechea cetate moldoveana Hotin. In anul urmator cuceresc câteva sate din tinuturile Soroca si Iasi, iar în 1715, o portiune din tinutul Cernauti. Toate aceste teritorii s-au constituit, în 1715, în raiaua Hotinului. Pentru credinciosii români din aceasta raia s-a înfiintat, pe la mijlocul secolului XVIII, Episcopia Hotinului, sufragana (supusa) Mitropoliei Proilaviei. Aceste doua eparhii românesti, desi tineau direct de Patriarhia de la Constantinopol, au fost mereu ajutate de domnitorii români, iar în vremelnica lor existenta au cunoscut si ierarhi de neam român, cum ar fi Daniil, Chiril sau carturarul Amfilohie al Hotinului. Pe lânga întarirea sentimentelor religioase ale credinciosilor, rolul cel mai important al acestor organizatii bisericesti a fost acela al pastrarii constiintei de unitate nationala a românilor.

Razboaiele ruso-austro-turce de la sfârsitul secolului XVIII si începutul secolului XIX au perturbat grav cursul firesc al vietii de stat si bisericesti a Moldovei, prin ocupatiile armatelor rusesti si prin rapturile teritoriale, care au antrenat si masuri abuzive în organizarea bisericeasca straveche a românilor din acele teritorii, îndepartate brutal de la trupul tarii lor.

Astfel, în urma razboiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, Moldova a suferit o prima grea pierdere. Pe baza unei conventii între turci si austrieci (1775), teritoriul ö despre care s-a sustinut ca este o fâsie îngusta, “o rectificare de frontiera în sudul Galitiei” ö, denumit de atunci Bucovina, a fost cedat Imperiului habsburgic, aliatul Portii în conflictul abia încheiat. Acest fapt, pe lânga sfârsitul martiric al domnitorului Grigorie III Ghica, care a încercat sa protesteze (1777), a avut consecinte si în viata bisericeasca a Moldovei. Episcopia Radautilor primea acum sub jurisdictia ei Suceava si parohiile din jur, care intrasera în hotarele Imperiului habsburgic, iar Mitropolia Moldovei primea tinutul Dorohoi, ce tinuse pâna atunci de Radauti.

Doar episcopi rusi

Ocupatia ruseasca în Principatele Române, instaurata în anii 1787-1792 de generalul G.A. Potemkin, în numele tarinei Ecaterina II, a adus cu sine si un amestec abuziv al ocupantilor în viata bisericeasca, prin numirea, în ciuda protestelor Patriarhiei Ecumenice, ca exarh al Moldo-Vlahiei, a lui Ambrozie Serebrenikov, pâna atunci episcop de Ekaterinoslav. Mai apoi, în 1791, administratia ruseasca a numit ca episcop vicar de Tighina si Cetatea-Alba (Bender si Akkerman) si, totodata, ca sufragan al mai sus-pomenitului exarh, pe un alt om al sau, Gavriil Banulescu-Bodoni, originar din Bistrita-Nasaud. In urma pacii de la Iasi din 11 februarie 1792, când granita Imperiului tarist a ajuns la Nistru, la fruntariile rasaritene ale Moldovei, episcopul Gavriil a fost numit mitropolit al Moldovei si chiar al ambelor principate române. A fost îndepartat prin alegerea ö rânduita în aprilie 1792, de catre noul domnitor, Alexandru Constantin Moruzi, la insistentele Patriarhiei Ecumenice ö a unui nou mitropolit al Moldovei, în persoana lui Iacob Stamati. Spre supararea Petersburgului, Bodoni a fost trimis, sub afurisanie, la Constantinopol.

Mai apoi, a avut loc alta importanta schimbare teritoriala, când, în timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812, armatele rusesti au ocupat din nou Moldova. Chiar din timpul conflictului, în speranta ocuparii teritoriale a Principatelor Române, Moldova si Tara Româneasca, si a dominarii lor prin Biserica, tarul Alexandru I a hotarât înfiintarea unui exarhat, subordonat Sinodului Patriarhiei Ortodoxe Ruse din Petersburg, care sa cuprinda Mitropolia Moldovei si a Tarii Românesti, acestea fiind scoase, astfel, de sub jurisdictia traditionala a Patriarhiei Ecumenice. Veniamin Costachi, mitropolit al Moldovei din 1803 si loctiitor de domn, în 1806, a fost silit de rusi sa se retraga, în acelasi an, la manastirea Neamt. In locul sau, ocupantii au adus pe acelasi om al lor, Gavriil Banulescu-Bodoni, care a depus juramântul, în 1808, înaintea printului Prozorovski. Lui Bodoni i s-a încredintat si întâietatea asupra Mitropoliei Tarii Românesti, în baza careia el l-a înlocuit pe mitropolitul Dositei Filitti cu un Ignatie.

Razboiul s-a încheiat prin Pacea de la Bucuresti (6 mai 1812), în urma careia partea dintre Prut si Nistru a Moldovei (numita de acum Basarabia, dupa numele dinastiei Basarabilor ce stapânisera în veacul XIV partile sale sudice) a fost inclusa în componenta Imperiului tarist. In urma hotarârii Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, la 21 august 1813, a fost creata Arhiepiscopia Chisinaului si Hotinului, subordonata canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând teritoriile dintre Prut si Nistru, precum si, dincolo de Nistru, zona oraselor Tiraspol, Dubasari, Ovidiopol si Odessa. Fosta episcopie a Hotinului îsi înceta astfel existenta, fiind înglobata în noua eparhie, cu sediul la Chisinau.

In felul acesta se întrerupe, pentru un secol, traditia multiseculara a jurisdictiei românesti asupra teritoriului din stânga Prutului.

Trebuie subliniat, în acest context, faptul ca pâna la evenimentele abia amintite, de la cumpana secolelor XVIII-XIX, Rusia si Biserica ei nu au avut nici o implicare în organizarea si viata bisericeasca a românilor dintre Prut si Nistru. De la aceasta vreme înainte însa, dintre toate partile pamântului românesc, spatiul respectiv a fost cel mai afectat de politica imperialista rusa, indiferent de natura regimului prin care ea s-a exprimat pâna astazi. Biserica Moscovei a facut parte integranta din aceasta strategie.

Daca retragerea rusilor în 1812 dincolo de Prut a permis lui Veniamin Costachi sa-si reia scaunul de la Iasi, în schimb în Basarabia, de acum ocupata, titular al noii arhiepiscopii si component al Sinodului Bisericii Ruse a devenit acelasi Gavriil Banulescu-Bodoni, ce se retrasese acolo, odata cu armatele rusesti.

Desi a realizat la Chisinau, în spirit românesc, si unele lucruri notabile, precum înfiintarea unui seminar (13 ianuarie 1813) si a unei tipografii românesti (mai 1814), desi a tiparit si o Biblie româneasca la Petersburg (1819), Bodoni, calauzit de gândul ca înlaturarea dominatiei otomane era posibila numai printr-o alianta cu rusii, a ajuns sa faca practic jocul acestora, fara sa intuiasca, poate, consecintele, pe termen lung, ale politicii lor expansioniste, inclusiv prin intermediul Bisericii. Dupa moartea lui, în 1821, administratia si Biserica rusa nu au mai acceptat în Basarabia decât episcopi rusi, doisprezece la numar, pâna în 1918.

Dupa 1990, în spatiul fostului U.R.S.S. s-au constituit mai multe Biserici independente de Patriarhia Moscovei. Iata-le pe cele mai importante:

1. Biserica Greco-Catolica din Ucraina
2. Biserica Greco-Catolica din Bielorusia
3. Biserica Ortodoxa Ucraineana ö Patriarhia Kievului
4. Biserica Ortodoxa Autocefala Ucraineana
5. Biserica Ortodoxa Apostolica din Estonia (azi sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol)
6. Mitropolia Basarabiei (azi sub jurisdictia Patriarhiei Române).

Tot dupa 1990, statul rus a recunoscut legalitatea mai multor Biserici ortodoxe care se desprinsesera de Patriarhia Moscovei în diferite perioade istorice anterioare, cele mai multe în secolul XX.

Acestea sunt:

1. Biserica Ortodoxa Rusa de rit vechi, popovtii (adica cei care au cler)
2. Biserica Ortodoxa Rusa de rit vechi, bezpopovtii sau pomorienii (cei care nu au cler)
3. Biserica Ortodoxa Rusa Adevarata, numita si Biserica Catacombelor (raspândita în special în Siberia si Extremul Orient)
4. Biserica Ortodoxa Rusa de peste Hotare
5. Biserica Ortodoxa Rusa ö Patriarhia Kievului (raspândita în special în Siberia, în locurile cu concentrare mare de ucraineni)
6. Biserica Ortodoxa Catolica din Rusia.

Exista si alte Biserici sau grupari ortodoxe în Rusia, care refuza sa se înregistreze, considerând statul rus opera Satanei. Numarul acestora însa este neînsemnat si autoritatile ruse nu furnizeaza nici un fel de informatii cu privire la titulatura si aria lor de raspândire.

In 1940 în Basarabia erau 1 090 de biserici si 28 de manastiri cu peste 1 500 de preoti si calugari. In 1989 mai ramasesera doar 150 de biserici, o singura manastire si mai putin de 700 de preoti. Sute de biserici au fost demolate, iar altele au fost transformate în depozite, restaurante, cinematografe, grajduri. Scolile si revistele teologice au fost desfiintate. Muzeul de Istorie si Arheologie bisericeasca de la Chisinau, cel mai mare din tot Regatul României, a fost desfiintat iar renumita biblioteca a manastirii Noul Neamt din Chitcani a fost arsa în piata orasului.

Pr. Florin Serbanescu, Magazin istoric, No. 2, February 2002

II.

Prin pacea de la Bucuresti (1812), care punea capat razboiului ruso-turc izbucnit în 1806, Rusia capata pentru prima oara teritoriul dintre Prut si Nistru. Din dorinta de a realiza cât mai rapida rusificare a populatiei – o politica dusa în toate regiunile anexate – a fost modificata si organizarea bisericeasca, asa cum fusese ea si cum a prezentat-o autorul acestui articol în numarul anterior.

Intre anii 1853-1856 a avut loc razboiul Crimeii, încheiat prin Tratatul de pace de la Paris (martie 1856), în urma caruia Imperiul Tarist retroceda Moldovei judetele Cahul, Bolgrad si Ismail din sudul Basarabiei. Dupa realizarea Unirii în 1859, guvernul lui Alexandru Ioan Cuza a înfiintat, în 1864, Episcopia Dunarii de Jos, cu sediul la Ismail, care cuprindea – sub cârja marelui ierarh Melchisedec Stefanescu, fost episcop de Husi – cele trei judete din sudul Basarabiei, eliberate în 1856.

Dar, la doua decenii dupa aceasta, un nou conflict izbucnea între rusi si turci. In România s-a nascut speranta dobândirii, în sfârsit, a independentei. Aparata cu vitejie pe câmpul de lupta de armatele române în razboiul din 1877-1878, ea a fost consfintita prin tratatul de pace de la Berlin.

Dupa veacuri de stapânire otomana, la 1878, Dobrogea se reintegra statului român, iar, mai apoi, România se proclama regat (martie 1881). A trebuit însa platit un pret: pierderea din nou a sudului Basarabiei, inclus în Imperiul Rus, prin hotarârea Congresului de la Berlin. Biserica celor trei judete a trecut, asadar, din nou, în jurisdictia Bisericii Ortodoxe Ruse.

In timpul ocupatiei tariste, în Basarabia s-a desfasurat un sustinut proces de rusificare a întregii populatii, a intelectualilor, a clerului, a credinciosilor, atât prin scoli, cât si prin Biserica – dependenta, acum, de Biserica Ortodoxa a Rusiei.

Astfel, episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), unul dintre cei mai “râvnitori” pe acest tarâm, a strâns de pe la biserici toate cartile românesti si le-a ars, la resedinta sa, timp de câtiva ani. A prigonit pe preotii care cutezau sa slujeasca în româneste, înlaturându-i din parohii si silindu-i sa fuga peste Prut, ba chiar închizând si vreo 340 biserici, în care se facuse auzita limba româna la slujba.

Insa, cu toate restrictiile si constrângerile autoritatilor de stat si bisericesti, românii din Basarabia au reusit, în mare masura, sa-si pastreze limba, traditiile si cultura româneasca. Dintr-o relatare a lui Gurie Grosu, mitropolit al Basarabiei între 1928 si 1936, cunoastem, spre exemplu, cazul unui elev al Seminarului din Chisinau, pe nume Braga, care, prin 1874-1875, dând exemplu colegilor sai, s-a opus cu fermitate semnarii unei declaratii solicitate de episcopul Pavel Lebedev, mai sus-amintit, prin care elevii si-ar fi exprimat, chipurile benevol, dorinta de introducere a limbii ruse ca limba de predare în scoala.

Literatura difuzata gratuit

Clerici precum protopopul Constantin Popovici, conducator, din 1908, al revistei Luminatorul, arhimandritul Gurie Grosu, autor al unui abecedar românesc, preotii Alexandru Baltaga, Mihail Plamadeala, Mihai Ceachir, A. Istrati si înca multi altii au încercat sa pastreze traditia româneasca în Basarabia. Patriotii din România si din Transilvania au întretinut strânse legaturi de ajutorare cu fratii de dincolo de Prut. Intre acestia, mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu si protopsaltul din Scheii Brasovului, calugarul Varlaam.

La începutul secolului XX miscarea româneasca de eliberare din Basarabia, în care activau multi slujitori ai Bisericii, s-a amplificat. Pe la 1902, preotimea s-a reunit în asa-numita “Fratie a Nasterii lui Hristos”, având ca scop tiparirea de literatura ortodoxa în limba româna, care sa fie difuzata gratuit în toate parohiile. Citam, aici, de asemenea, profetic-rasunatoarele versuri din 1905 ale preotului basarabean P. Gheorghian: “Suna-va ceasul dezrobirii mâine / Si lantul va cadea în praf însângerat / Si vei cunoaste-atunci, tu, bietule române, / C-atât amar de vreme ai stat îngenuncheat!”

Iar la 10 iulie 1917, la Marasesti, preotul Alexei Mateevici se adresa confratilor de dincolo de Prut prin versurile poeziei intitulate Basarabenilor: “Sa stiti: de nu veti ridica / Din sânul vostru un proroc / In voi viata va seca. / Zadarnic soarta veti ruga / Caci scosi veti fi atunci din joc / Si-ti ramânea farâ de noroc.”

In împrejurarile favorabile din ultimul an al primului razboi mondial, la 27 martie 1918, la Chisinau, Sfatul Tarii a proclamat, cu mare entuziasm, unirea Basarabiei cu România. Era cea dintâi etapa a împlinirii Marii Uniri, încheiata la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia.

In comisia din Basarabia pentru pregatirea Adunarii de unificare au activat preotii Ioan Andronic, Serghei Bejan si Ioan Stiuca, iar arhimandritul Gurie Grosu a fost numit adjunct al ministrului Cultelor. Deosebit de activi (prin scris si fapta) în miscarea de unificare au fost preotii Nicolae Stad-nicov, A.Murafa, Onisifor Ghibu si Dionisie Erhan, staret al manastirii Suruceni, mai târziu vicar la Chisinau si episcop de Ismail.

Prin vointa Congresului eparhial

Unirea teritoriala din 1918 a atras în chip firesc dupa sine si reunificarea bisericeasca, hotarâta solemn de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 30 decembrie 1919, ceea ce a însemnat revenirea în sânul Bisericii neamului a românilor înstrainati vreme de un veac. Staretul Dionisie Erhan, vorbind, înca la 15 martie 1918, în numele credinciosilor români din Basarabia, arata, în acest sens, cu pregnanta, ca reintegrarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia în Biserica Ortodoxa Româna era un act istoric firesc, o reparatie – profund justificata canonic – a unei nedreptati care se savârsise, abuziv si dictatorial, în 1812, prin încalcarea de catre Biserica Rusa a doua legi fundamentale pe care se bazeaza organizarea bisericeasca în lumea ortodoxa: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431).

Ca urmare a reunificarii bisericesti legitime, pentru împlinirea careia nu era necesar nici un acord din alta parte, întrucât se îndrepta, cum s-a aratat, un abuz savârsit la 1812 si luând act de hotarârea Congresului general al Bisericii basarabene de la Chisinau, din 21 februarie 1920, Sfântul Sinod al B.O.R. l-a declarat, la 17 decembrie 1920, ca arhiepiscop titular al Arhiepiscopiei Chisinaului si Hotinului pe arhiereul Gurie Grosu, confirmat si prin Decretul Regal nr. 5481/25 decembrie 1920.

Mai apoi, la 22 iunie 1922, Sfântul Sinod al B.O.R. a înfiintat doua eparhii noi în Basarabia: Episcopia Hotinului (cu judetele Hotin, Balti si Soroca si cu resedinta la Balti) si Episcopia Cetatii Albe – Ismail (cu judetele Cetatea Alba, Ismail si Cahul si cu resedinta la Cetatea Alba).

In sfârsit, luând iarasi act de dorinta Congresului eparhial din Basarabia, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotarât, la 15 noiembrie 1923, înfiintarea Mitropoliei Basarabiei prin ridicarea Arhiepiscopiei Chisinaului la rangul de Mitropolie. Organizarea acesteia s-a facut prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 1925, iar arhiepiscopul de Chisinau, Gurie Grosu, a fost ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei, prin Hotarârea Sfântului Sinod si Inaltul Decret Regal din 21 aprilie 1928. Sub jurisdictia Mitropoliei Basarabiei intrau: Arhiepiscopia Chisinaului, Episcopia Hotinului si Baltilor si Episcopia Cetatii Albe – Ismail.

Preoti martirizati, lacase distruse

Dar aceasta situatie fericita si fireasca pentru Biserica României reîntregite nu a tinut mult. Ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, încheiat la 23 august 1939, Basarabia, împreuna cu Bucovina de Nord, cu tinutul Herta, au fost invadate si anexate, în 1940, Uniunii Sovietice. Ocupatia militara sovietica din 1940-1941a avut un corespondent în Biserica Ortodoxa Rusa, care a întreprins si ea o “ocupatie bisericeasca”, de asta data asupra Mitropoliei Basarabiei, impunând imediat, în mod abuziv, un mitropolit rus. Intre 1941-1944, precum se stie, Basarabia a revenit la Patria-Mama si la Biserica sa, Mitropolia Basarabiei fiind reactivata, dar numai pâna spre sfârsitul razboiului când, din 1944, trupele sovietice au reanexat teritoriul dintre Nistru si Prut, Mitropolia fiind silita sa-si sisteze activitatea.

Vitregia istoriei i-a facut pe ierarhii din teritoriile ocupate sa se refugieze în România, unde Biserica Ortodoxa Româna i-a primit ca pe fiii sai.

Au urmat o silnicie si o suferinta de aproape jumatate de veac, timp în care românii basarabeni au trait drama unei politici sovietice bine orchestrate a transferurilor de populatie, multi fiind deportati îndeobste dincolo de Urali, în vreme ce pe meleagurile lor natale au fost aduse, din alte parti, contingente de populatie rusofona. Au fost vremuri de sovietizare, de rusificare, de prigonire si îngradire drastica a vietii bisericesti, asadar de înlantuire mai ales nationala si bisericeasca. Zeci si zeci de preoti au fost martirizati prin împuscare, închisoare, deportare, munca silnica, au fost demolate sute de biserici, iar altele au fost profanate prin utilizarea lor ca grajduri, depozite, restaurante, sali de spectacole s.a.m.d. Au fost desfiintate toate institutiile de învatamânt si publicatiile bisericesti, muzeul bisericesc de la Chisinau si marea biblioteca de la manastirea Noul Neamt (Chitcani), ale carei pretioase volume au fost date prada focului în piata publica.

O noua lumina datatoare de speranta a parut sa se arate odata cu prabusirea comunismului în Europa de Est în 1989 si cu destramarea Uniunii Sovietice în 1991. La 27 august 1991, fosta R.S.S. Moldoveneasca si-a putut proclama independenta, sub numele de Republica Moldova.

Refacerea treptata a vietii bisericesti s-a concretizat, pâna în prezent, prin functionarea a 900 de biserici si a 14 manastiri, între care sase de calugari si opt de calugarite. (Dupa alte date recente: 1 061 biserici si 44 manastiri si schituri).

In noile conditii, pe plan bisericesc, pe teritoriul Republicii Moldova functioneaza astazi doua structuri religioase ortodoxe, ambele de stil vechi: “Mitropolia Chisinaului si a întregii Moldove”, subordonata canonic Patriarhiei Moscovei, si “Mitropolia Basarabiei”, subordonata Patriarhiei Române.

Mitropolia Chisinaului s-a organizat pe baza Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobat de Sinodul de la Moscova, la 3 ianuarie 1991, si de catre Ministerul Justitiei al Federatiei Ruse, la 30 mai 1991. Condusa de mitropolitul Vladimir, Mitropolia are si un statut intern rezultat din cel al Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobat de guvernul Republicii Moldova, la 17 noiembrie 1993.

Mitropolia Chisinaului a aparut dupa raptul teritorial din iunie 1940 si în urma celei de a doua ocupatii sovietice a Basarabiei din 1944, fiind creata de Biserica moscovita pe scheletul fostei “eparhii a Chisinaului si Hotinului”. Ea reprezinta, în ordine, a 117-a eparhie din cele 124 filiale canonice locale ale Bisericii ruse, fiind numita Kisiniovskaia (a Chisinaului), parte componenta a “trupului bisericesc rus”.

Este semnificativa preluarea de catre aceasta mitropolie, prin denumirea ei, “a Chisinaului si a întregii Moldove”, a tipului de titulatura a Patriarhiei Ruse – “a Moscovei si a întregii Rusii”.

Autonoma si de stil vechi

Pe de alta parte, problema vechii Mitropolii a Basarabiei a fost readusa în actualitate dupa destramarea Uniunii Sovietice si proclamarea independentei Republicii Moldova, dar într-un nou context, diferit de cel din 1918, în care românii basarabeni, doritori, în chip firesc, de restabilire a unor legaturi mai strânse cu Biserica-Mama, Patriarhia Româna, s-au vazut aspru prigoniti de forurile de conducere ale Republicii Moldova si ale Mitropoliei Chisinaului, dependenta de Patriarhia Moscovei, si de organele de stat ale Republicii Moldova. Episcopul Petru de Balti, pentru vina de a nutri asemenea legitime nazuinte, a fost chiar îndepartat, în chip violent, din resedinta sa din orasul Balti, negasind nici o întelegere si nici un sprijin în cadrul sinodului moscovit.

Ca urmare, la 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhiala a unui numar impresionant de credinciosi si preoti ortodocsi din Republica Moldova a hotarât sa reactiveze Mitropolia Basarabiei si sa trimita la Bucuresti o delegatie pentru a adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugamintea de a fi primita sub jurisdictia canonica a Patriarhiei Române.

Curând, la 19 decembrie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând act cu binecuvântare de reactivarea Mitropoliei Basarabiei, prin Act Patriarhal si Sinodal, a recunoscut aceasta mitropolie ca autonoma si de stil vechi, facând parte integranta din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a facut cunoscut acest act prin scrisori adresate: patriarhului Alexei al II-lea al Rusiei, presedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, primului-ministru Andrei Sangheli, precum si întâistatatorilor bisericilor ortodoxe surori.

Inalt Prea Sfintitul Petru Paduraru a devenit mai întâi loctiitor si apoi, în 1995, titular Arhiepiscop al Chisinaului, Mitropolit al Basarabiei si Exarh al Plaiurilor.

Incepând cu 2 aprilie 1992, a urmat un intens schimb de scrisori între Prea Fericitul Parinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, si Sanctitatea sa Alexei al II-lea al Rusiei.

Patriarhul Moscovei a reactionat destul de dur, acuzând Patriarhia Româna de “ingerinta anticanonica în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”. De asemenea, a fost exprimat un “protest energic” si s-a facut apel la “corectarea cât mai curând posibil a nedreptatilor existente” pentru “binele unitatii ortodoxe si mântuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova”, patriarhul moscovit mentionând ca motivele nationaliste si de alta natura nu trebuie sa intervina în domeniul bisericesc, întrucât acest lucru duce inevitabil la consecinte negative pentru Biserica.

Punctul de vedere al Patriarhiei Române reiterat, în numeroase documente si împrejurari, în chip documentat si aprofundat, cu întelepciune si fermitate de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist, presedintele Sfântului Sinod, este acela de evidentiere a faptului ca B.O.R. nu a consimtit niciodata si nu a recunoscut extinderea jurisdictiei Bisericii ruse, pe urma ocupatiei rusesti sau sovietice, peste teritoriul sau canonic traditional si, pe cale de consecinta, nici desfiintarea Mitropoliei Basarabiei.

Euro pentru daune morale

Temeiurile acestei ferme pozitii principiale au fost, sunt si vor ramâne aceleasi, decurgând din legiuirile fundamentale ale ortodoxiei mai sus invocate: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431), ce confera deplina legitimitate organizarii sinodale a bisericilor în cadrul fiecarui neam si, implicit, rânduirea dependentelor canonice în acest cadru. In acelasi sens converg si canoanele 13, 21 si 22 ale Sinodului de la Cartagina precum si canonul 2 al Sinodului 2 Ecumenic (381), care opresc pe episcopul unei anumite eparhii sa-si întinda puterea asupra altei eparhii.

Obiectiile formulate de Patriarhia Moscovei apar ca nefondate întrucât, prin binecuvântarea acordata reactivarii Mitropoliei Basarabiei, Sfântul Sinod al B.O.R. “nu a facut decât sa restabileasca adevarul istoric si dreptatea canonica ce fusesera încalcate de atâtea ori prin extinderea necanonica a jurisdictiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei parti a Mitropoliei Moldovei”.

De fapt, daca s-ar respecta canoanele bisericesti mentionate, Mitropolia Chisinaului, prin dependenta ei canonica de Patriarhia Moscovei, ar trebui, în chip firesc, sa cuprinda numai pe locuitorii de origine rusa din Republica Moldova.

Din pacate, situatia ingrata, mergând pâna la violente fizice, în care se afla Mitropolia Basarabiei din cadrul Patriarhiei Române, cu slujitorii si credinciosii ei, s-a concretizat în modul cel mai pregnant prin nerecunoasterea sa de catre organele de stat ale Republicii Moldova, care au raspuns în repetate rânduri negativ solicitarilor formulate în chip legitim în acest sens, începând de la 8 octombrie 1992 si pâna la 10 ianuarie 2000.

In acelasi timp si în baza acelorasi prevederi, ale Constitutiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (art. 31 – privind libertatea de constiinta) si ale Legii nr. 979/24 martie 1992 (privind cultele), care ar fi trebuit sa determine si recunoasterea Mitropoliei Basarabiei, au fost recunoscute de catre guvernul Republicii Moldova, în afara Mitropoliei Ortodoxe a Chisinaului, dependenta de Patriarhia Moscovei (28 august 1995) si alte culte, precum “Biserica Adventista de Ziua a Saptea” (22 iulie 1993), “Federatia Comunitatilor Evreiesti (Religioase)” (9 iunie 1994) s.a.

Mitropolia Basarabiei a beneficiat de hotarâri favorabile privind recunoasterea sa din partea: Judecatoriei Sectorului Buiucani din Chisinau (12 septembrie 1995), a Tribunalului Municipiului Chisinau (21 mai 1997) si a Curtii de Apel Chisinau (19 august 1997), aceasta din urma fiind anulata, la 9 decembrie 1997, de catre Curtea Suprema de Justitie, în vreme ce Federatia Internationala pentru Drepturile Omului de la Helsinki, în raportul sau pe anul 1997, a criticat refuzul guvernului Republicii Moldova de a recunoaste Mitropolia Basarabiei.

In aceasta situatie, la 3 iunie 1998, Mitropolia Basarabiei si 12 cetateni ai statului Moldova, în frunte cu I.P.S. Mitropolit Petru Paduraru, s-au adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg care, dupa admiterea cererii (7 iunie 2001) si în urma analizei dosarului cauzei si a tuturor depozitiilor în aceasta speta (2 octombrie 2001), constatând violarea unor articole de baza din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art. 9, art.14 combinat cu art. 9, art. 13, art. 6 si art. 11), a deliberat, formulând, la 13 decembrie 2001, un verdict favorabil recunoasterii Mitropoliei Basarabiei si obligând Republica Moldova sa plateasca Mitropoliei Basarabiei 20 000 de euro pentru daune morale si 7 025 euro pentru cheltuieli de judecata.

In consecinta, în urma deciziei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg recunoasterea Mitropoliei Basarabiei de catre autoritatile de stat ale Republicii Moldova apare, în momentul de fata, o data în plus, ca un drept legitim atât din perspectiva dreptului canonic bisericesc, cât si prin prisma dreptului international actual.

Autor: Pr. Florin Serbanescu

Tinuturi ale spatiului geto-dac locuite după venirea lui Traian de dacii liberi, Basarabia si Bucovina s-au circumscris civilizatiei daco-romane si apoi românesti, intrând în întregul etnic, lingvistic, economic, cultural si politic românesc pe care nu l-au put modifica nici una din semintiile aduse de vânturile istoriei. Adăpostiti de codrii seculari în vremuri de restriste, conservându-si limba, obiceiurile si neamul, de fiecare dată au stiut să iasă la lumină sub sceptrul unor voievozi ca Stefan cel Mare – devenit simbol al întelepciunii, tăriei si perenitătii lor pe pământul românesc – renăscând de fiecare dată mai falnici în mijlocul popoarelor din jur, jinduitoare la plaiurile lor mănoase. Într-o vreme când alte popoare reusiseră sau tocmai reuseau să-si creeze cadrul statal necesar evolutiei lor unitare, Mihai Viteazul a unit sub stindardul său pe toti românii. Jinduitorii din jur au doborât însă capul lui Mihai si, odată cu el, prima unire a românilor. Ideea de unire încoltise însă si a continuat să germineze sub mai toti domnitorii care i-au urmat Marelui Viteaz.
Dar – tocmai când o epocă apunea lăsând loc alteia de mari prefaceri pe tărâm economic, social si politic, când mai multe popoare ale lumii, si odată cu ele poporul român, îsi înăltau personalitatea istorică la rangul de natiune modernă – prin târguielile dintre marile imperii, aceste frânturi de rai românesc au fost smulse din trupul căruia îi apartineau în mod organic si încorporate unor imperii vecine: Bucovina, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774-1775, a fost oferită de turci austriecilor si Basarabia, prin Pacea de la Bucuresti din 1812, a fost dată de acelasi Imperiu Otoman altui mare imperiu, celui tarist.
Ceea ce nu reusiseră semintiile străine timp de veacuri aveau să reusească acum marile imperii. Atrasi de bogătia ogoarelor si livezilor, de înlesnirile create intentionat de cuceritori, străinii s-au aciuat pe aceste meleaguri si astfel populatia românească a fost împănată cu venetici, deveniti instrumente de opresiune ale stăpânirii.

În urma unui alt mare conflict armat din rasăritul Europei, purtat în Crimeea, la Congresul de la Paris din 1856, trei judete ale Basarabiei – Cahul, Ismail, Bolgrad – se întorceau la Moldova si Unirea românilor devenea o problemă internatională. Era rodul activitătii pe plan international a fruntasilor Revolutiei de la 1848. În 1859, aceste trei judete au intrat în componenta statului national modern care avea să se numească România.

În februarie 1878, pe când bravii ostasi români mai luptau încă la Belogradgic pentru a consfinti Independenta tânărului stat, partenerii lor de luptă pe care-i salvaseră de la o înfrângere categorică si umilitoare din partea otomanilor, încălcând în mod grosolan Conventia româno-rusă semnată la 4 aprilie 1877 si cea mai elementară loialitate fată de un aliat, asezati la masa tratativelor cu turcul învins cu ajutor românesc, puneau la cale răpirea acestor teritorii românesti, iar Congresul de la Berlin a consfintit samavolnicia.

În marea confruntare mondială din 1914-1918, ceea ce era rău în marile imperii, si era mult rău, s-a agravat la maximum. Popoarele, nemaiputând răbda robia de veacuri, au scuturat jugul imperial. Cehii, slovacii, polonii, slavii de sud si-au făurit state nationale, adunându-si teritoriile risipite prin împărtirea lor între marile imperii. În acest context, românii aflati între granitele impuse de tortionarii istoriei s-au adunat la sânul patriei-mamă, întregindu-i trupul. Prin vointa liber exprimată, basarabenii si bucovinenii s-au unit cu TARA. Era în 1918, anul întregirii noastre, când si Transilvania a intrat între granite românesti.

Timp de douăzeci si doi de ani această tară s-a bucurat de binefacerile întregirii, cunoscând cea mai fertilă evolutie si căpătând un loc demn între statele democratice ale lumii. Dar, tot ca urmare a marii conflagratii mondiale, au apărut în lume fenomene politice noi. Pe de o parte fascismul, pe de alta comunismul. Prinsă la mijloc, România a fost din nou sfârtecată în urma întelegerilor secrete dintre Hitler si Stalin ticluite de Rbbentrop si Molotov la 23 august 1939. Ca urmare, în 1940, un alt calvar începea pentru românii din Basarabia, Herta si Bucovina.

De data aceasta situatia românilor din aceste teritorii a devenit si mai grea pentru că politica imperiului rosu nu se multumea doar cu implantări demografice pe pământul românesc, ci, odată cu acestea, a recurs la reducerea substantială a populatiei românesti, fie prin exterminare economică, socială, politică si natională, fie prin deportări, schimbând radical raporturile etnice. Aceasta a constituit si mărul discordiei aruncat de Hitler si din care România a trebuit să muste, mergând într-un război alături de un “aliat” care-si arăta perfidia într-un mod asemănător la 30 august 1940. După o rază de sperantă în 1941-1942, românii din Basarabia si Nordul Bucovinei au rămas sub talpa stalinistă, fapt hotărât de mai-marii de atunci. Având ca simboluri ale stăruintei lor pe aceste meleaguri pe Stefan cel Mare si pe Mihai Eminescu, la ale căror monumente florile nu s-au ofilit nici o clipă, românii au supravietuit tuturor tertipurilor si torsiunilor ce le-au avut de îndurat.

Cum istoria a demonstrat că, în mod legic, un imperiu nu poate dăinui la nesfârsit, iată că si imperiul rosu – chiar rosu fiind – nu a putut rezista celor mai firave raze de înnoire si sinceritate, numite perestroika si glasnosti, si s-a topit ca un sloi de gheată la primele adieri ale vântului de primăvară. Într-adevăr, la căldura degajată de dorinta de libertate a popoarelor ruse si neruse, imperiul sovietic s-a destrămat. Basarabia a devenit stat independent cu numele de Republica Moldova. Din păcate însă, fortele răului împlântate cu bună stiintă atâta timp în trupul Basarabiei, au început să-si facă efectul. Ele au zvâcnit sub forma atacurilor mârsave ale separatistilor transnistreni. De aceea, romănii basarabeni au fost nevoiti să se bată, să se bată din nou pentru libertatea lor pe pământul strămosesc. Asa cum spunea în acele zile fierbinti un întelept român tăran din Basarabia “ei se bat pentru ca tihna să nu le mai fie mir, viata să nu le mai fie jelanie si stiinta să nu le mai fie năucă”.

Prof. Ion R. Popa 3/3/2006

Sursa: Revista “Historia”, an VI, nr.60, decembrie 2006, articolul “Basarabia şi Bucovina: Destinul tragic al unor provincii româneşti”

Sursă: Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, p.584-586

Sursă: Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, p.581-584

În următorii ani după Unire, Moscova întreprinde o serie de acţiuni pentru a redobândi provincia pruto-nistreană, dar în urma eşecului conferinţei româno-sovietice de la Viena şi a insuccesului rebeliunii de la Tatarbunar, decide crearea unei republici moldoveneşti dincolo de Nistru, pe teritoriul Ucrainei. Creată la 12 octombrie 1924, cu capitala la Balta, apoi după 1929 la Tiraspol, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească avea menirea să permanentizeze la nivel internaţional „problema basarabeană”. În opinia unui propagandist din epocă, Vladimir Dembo, RASSM nu era altceva decât „Basarabia în miniatură”.

Basarabia devenea, din acest punct de vedere, o iredentă a RASSM, hotarul oficial al acesteia din urmă fiind fixat de altfel pe linia râului Prut, iar capitala – la Chişinău. Cu alte cuvinte, RASSM trebuia să devină un cap de pod în calea expansiunii sovietice în România şi Balcani, aşa cum se menţionează chiar în memoriul comuniştilor români şi basarabeni din 4 februarie 1924, ce revendica constituirea unei republici moldoveneşti. Noua republică autonomă nu îşi justifica decât parţial denumirea, întrucât în 1925 numai 34,3% din populaţia acesteia era alcătuită din moldoveni/români, în scădere la 28,5 % la 1939 (cca. 170 000 persoane). Restul
populaţiei era alcătuit din ucraineni – 50,5 %, ruşi – 5,5%, evrei – 4,8 %, alte naţionalităţi – 4,7 % (în 1925). Este de asemenea de remarcat faptul că recensământul sovietic din 1926 este primul şi ultimul care îi include într-o rubrică unică pe cei care se identifică drept moldoveni şi români, deci practic recunosc aparteneţa acestora la o singură naţiune.
Factorul politico-propagandistic în RASSM s-a accentuat ulterior între anii 1932- 1938, când s-a operat, cu acordul personal al lui Stalin, trecerea de la scrierea chirilică la cea latină. Politica de „românizare” a fost promovată din două considerente majore: mai întâi, pentru a pregăti spioni sovietici pentru România care să cunoască limba literară românească; în al doilea rând, politica lingvistică din deceniul precedent „a săpat o prăpastie foarte adâncă între RASSM şi Basarabia încă românească, două regiuni a căror unire a constituit un obiectiv permanent al politicii sovietice”. Pe de altă parte, existenţa RASSM nu constituie un caz ieşit din comun, o strategie similară, legată atât de agenda politicii interne, cât şi de cea externă, este detectabilă în ceea ce priveşte RASS Carelă, creată la 1920 sau RASS Buriato-Mongolă, creată la 192319. Cu alte cuvinte, dacă apariţia RASSM ilustrează într-o formă mai mult sau mai puţin explicită, pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de România, constituirea RASS Carelă viza Finlanda, iar declararea RASS Buriato-Mongolă – este adevărat, doar pentru o perioadă foarte scurtă – era un semnal adresat Mongoliei.
Ceea ce s-a întâmplat în RASSM anticipează în multe privinţe politica sovietică după 1940 în Basarabia. Foametea din 1932-1933, care cuprinde regiunea Volgăi şi o parte bună a Ucrainei, inclusiv zona nistreană, va fi îndreptată împotriva ţăranilor care nu vor să intre în colhozuri. RASSM nu este ocolită nici de procesele Marii Terori, a căror victime sunt lideri din primul eşalon al puterii. Chiar prim-secretarul organizaţiei de partid al autonomiei, Grigori Starâi, este executat. În timp ce elita ucraineană este învinuită de spionaj în favoarea
serviciile secrete poloneze şi germano-fasciste, elita din RASSM, alcătuită din reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi, precum ruşi, ucraineni, evrei şi români, este învinuită de colaborare cu spionajul românesc. Una din acuzaţiile oficiale stipula că naţionaliştii din RASSM „aveau drept scop să rupă Moldova Sovietică de la Ucraina şi URSS şi să ducă poporul moldovenesc în robia capitaliştilor şi boierilor români. Această bandă burghezo-naţionalistă şi contrarevoluţionară desfăşura, la indicaţia siguranţei româneşti, o activitate duşmănoasă în industrie, agricultură, pe frontul construcţiei naţional-culturale şi pe alte fronturi ale construcţiei sovietice şi economice”20. Ceea ce se subînţelege prin activitate duşmănoasă pe frontul construcţiei naţional-culturale nu este altceva decât introducerea alfabetului latin în 1932 şi renunţarea de a crea o limbă moldovenească, iniţiativă care fusese coordonată anterior cu Moscova. În total, în RASSM vor fi executaţi în anii 1937-1938 nu mai puţin de 4 913 persoane.
Actualmente autoproclamata Republică Moldovenească Transnistreană (RMT) se consideră moştenitoarea de drept a RASSM. Teritoriul celor două entităţi nu corespunde decât parţial: RMT are o suprafaţă de 4 163 km pătraţi, iar predecesoarea sa prezumtivă – aproape de două ori mai mult – 7230 km pătraţi. Elementul românesc în autoproclamata Transnistrie de azi era de cca. 40 % în 1989, dar s-a diminuat la cca. 32 % în ultimii ani (recensământul din 2004).

Sursă: Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, p.579-581

Aplicind in practica prevederile protocolului aditional secret al tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, la 28 iunie 1940, Uniunea Sovietica a ocupat prin forta armelor Basarabia si Nordul Bucovinei. URSS a anexat un teritoriu de 44.422 km2 (circa 15 procente din suprafata teritoriala a Romaniei Mari ) cu 3 mil. 200 mii locuitori in Basarabia si 6 mii km2 cu peste 500 mii locuitori in partea de nord a Bucovinei . La 2 august 1940, Sovietului Suprem al URSS, pe baza a 6 judete (Balti, Bender, Cahul, Chisinau, Orhei, Soroca) din Basarabia si a 6 raioane (Camenca, Dubasari, Grigoriopol, Ribnita, Slobozia si Tiraspol) ale RASSM a creat RSS Moldoveneasca si a “primit-o” in componenta URSS. La 15 august 1940 Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis doua decrete care au pus inceputul organizarii economiei RSS Moldovenesti pe baze socialiste. In conformitate cu decretul “Cu privire la nationalizarea bancilor, intreprinderilor industriale si comerciale, transportului feroviar si fluvial si mijloacelor de telecomunicatii din Basarabia”, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a nationalizat cu incepere de la 28 iunie toate mijloacele si uneltele de productie fixe in ramurile mentionate. Al doilea decret (“Cu privire la restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legilor sovietice referitoare la nationalizarea pamintului”) a declarat intregul pamint cu bogatiile subsolului, padurile si apele lui drept proprietate de stat, lichidind astfel proprietatea mosiereasca si capitalista asupra pamintului.

La 4 noiembrie 1940 printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS a fost stabilit hotarul administrativ al RSSM cu RSS Ucraineana, hotar care in linii mare corespunde cu frontiera actuala dintre Republica Moldova si Ucraina. La vest frontiera cu Romania a devenit riul Prut. Dupa precizarea “frontierelor”, a avut loc reforma teritorial-administrativa, iar in luna februarie 1941 a fost adoptata Constitutia RSSM, in care au fost legiferate actul crearii RSSM si transformarile care au inceput in Basarabia dupa 28 iunie 1940.

Ocuparea Basarabiei si Nordului Bucovinei de catre Uniunea Sovietica a condus la mari procese migrationiste in teritoriile mentionate, precum si la transferuri masive de populatie. Ultimile au avut loc atit sub imperiul panicii care cuprinde de regula populatia in cazurile ocuparii anumitor teritorii, cit si in rezultatul politicii staliniste de stramutare a popoarelor.

Ocuparea Basarabiei si Nordului Bucovinei s-a infaptuit contrar vointei majoritatii populatiei acestor provincii romanesti de aceea la vestea despre trecerea Nistrului de catre trupele sovietice mii de basarabeni si bucovineni s-au refugiat in Romania, parasindu-si locuintele si averea. In anul 1940, dupa datele Ministerului de Interne al Romaniei “in legatura cu tristul eveniment al pierderii Basarabiei si Bucovinei s-au refugiat in tara peste 23.000 capi de familie, care n-au vrut sa incerce rigorile regimului bolsevic, strain de neam si de mentalitatea noastra romaneasca” . Conform recensamintului populatiei din 6 aprilie 1941, “pe teritoriul diminuat al Romaniei” au fost inregistrati 68.953 refugiati din teritoriile ocupate de rusi .

In acelasi timp din Romania si din alte tari au inceput sa se intoarca in Basarabia si Bucovina de Nord basarabenii si bucovinenii plecati de acasa in cautare de lucru, la studii si cu alte scopuri. Dupa unele evaluari “spre 16 decembrie 1940, adica in preajma incheierii repatrierii de peste hotare, s-au intors in URSS circa 300.000 basarabeni, inclusiv peste 220 mii din Romania fascista…” .

Dupa 28 iunie 1940 a trebuit sa-si lepede proprietatile in teritoriile ocupate si sa se transfere in Germania si populatia germana din sudul Basarabiei, stabilita aici la inceputul sec. XIX . Operatiunea de evacuare a fost rezultatul “Acordului intre Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste si Guvernul Germaniei cu privire la evacuarea persoanelor de nationalitate germana de pe teritoriul Basarabiei si cel al Bucovinei de Nord pe teritoriul Germaniei”, incheiat la 5 septembrie 1940. Ea a fost initiata de partea germana si conform acordului mentionat urmau sa fie evacuate doar persoanele “care si-au manifestat dorinta de a se evacua”. Dorinta de a se evacua putea fi exprimata atit oral cit si in scris. “Evacuarea este benevola, -se arata in acord, – si deaceea constringerea nu poate fi aplicata nici direct, nici indirect” . In realitate evacuarea, declarata benevola oficial, a purtat un caracter fortat. Populatia germana nu a avut de ales, intelegind ca raminind pe teritoriul sovietic va fi privita ca element dusmanos de ambele guverne. In total din Basarabia si Bucovina au fost transferate in Germania peste 124 mii de persoane. Ele au luat cu sine 22613 cai si alta avere admisa de acordul din 5 septembrie 1940, lasind in urma 59 mii ha pamint, 22.425 case, peste 5000 cai, aproape 16 mii vite mari cornute, 59,7 mii oi, 2 mii porci, 147 mii pasari, un important numar de unelte agricole . La evacuarea populatiei germane din partea URSS au participat unitati ale N.K.V.D., din partea germana trupe S.S., Crucea Rosie germana, Organizatia de transporturi mecanizate a partidului national-socialist, alte organizatii cu experienta acumulata la transferarea germanilor din Tarile Baltice, Galitia si alte teritorii ocupate de Reich pina la acea data .

Dupa evacuarea populatiei germane din sudul Basarabiei paminturile lor n-au fost date in folosinta taranilor basarabeni fara pamint, asa cum ar fi fost firesc, ci la circa 10.000 de familii colhoznice aduse in mod fortat din Ucraina .

Evacuarea nemtilor din sudul Basarabiei si colonizarea paminturilor lor cu familii colhoznice au pus doar inceputul transferurilor masive de populatie din teritoriile ocupate de URSS. Principalele operatiuni de stramutare aveau inca sa urmeze. In prezentul studiu se vor examina acestea din urma, si anume deportarile din 13 iunie 1941, 6 iulie 1949 si din 1 aprilie 1951, precum si recrutarile fortate la munci a populatiei din RSS Moldoveneasca. Evacuarea populatiei germane din sudul Basarabiei nu a constiutuit pentru noi obiect de studiu dat fiind faptul ca evacuarea s-a realizat dintr-un teritoriu care, in 1940, in cea mai mare parte, a ramas in afara frontierelor RSS Moldovenesti, deci, si a celor ale actualei Republici Moldova.

Scopul lucrarii este de a elucida conditiile in care s-au desfasurat transferurile masive de populatie din RSS Moldoveneasca, soarta persoanelor depoprtate in asezarile speciale si a averii lor, procesul eliberarii lor din lagare si cel de reabilitare, dificultatile cu care s-au confruntat si continua se confrunte pentru a se intoarce in Republica Moldova, sa-si recupereze proprietatile si sa se integreze in societatea moldoveneasca etc. Se va incerca, de asemenea a se arata asistenta pe care ar putea-o acorda organismele de resort internationale, in special UNHCR, persoanelor deportate care doresc sa se repatrieze si sa se integreze in societatea moldoveneasca.

Studiul este scris pe baza documentelor de arhiva (Arhiva M.A.E. al Romaniei si Arhiva Nationala a Republicii Moldova) si a bibliografiei existente la tema, precum si pe baza materialelor publicate in presa din Republica Moldova. De un real folos ne-au fost deasemenea materialele puse la dispozitie de Ministerul Muncii, protectiei sociale si familiei, Procuratura Generala, precum si discutiile cu Arcadie Josan, Valentin Pascaru, Sergiu Pruteanu (Departamentul Migratiune al Ministerului Muncii, protectiei Sociale si familiei), Gheorghe Ciubuc (Procuratura Generala), carora autorul le exprima gratitudinea si pe aceasta cale. Sincere multumiri autorul aduce si Biroului UNHCR din Republica Moldova, fara sustinerea financiara a caruia elaborarea acestui studiu ar fi fost imposibila.
Capitolul I.
Transferurile masive de populatie
din Moldova Sovietica

a) aspecte generale

In URSS in perioada stalinismului stramutarea anumitor popoare, ori grupuri ale populatiei din locurile lor de origine a fost o politica de stat. Inca in anii ‘20, pe linga Comitetul Executiv Central al URSS a fost creat un Comitet special pentru stramutari, care sub diferite forme si in diverse subordonari (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD), Ministerul Securitatii Statului,etc) s-a perpetuat pina in luna martie 1959 . Transferurile masive de populatie s-au realizat sub diferite motive si au atins un sir de popoare ale URSS. Unele popoare ori grupuri ale populatiei au fost stramutate in Siberia si Extremul Orient pentru a facilita colectivizarea agriculturii, altele pentru a “fortifica frontierele” prin eliminarea din regiunile de frontiera a “elementelor dusmanoase” si a popoarelor care nu inspirau incredere regimului comunist, altele fiind acuzate de colaborationism cu dusmanii etc. In august 1937, de exemplu, Stalin a trasat sarcina ca in Extremul Orient si la frontiera de apus a URSS sa se infaptuiasca “curatirea” zonei de frontiera de elemetele care nu inspirau incredere. Ca rezultat, de acum pina la sfirsitul lunii octombrie acelasi an, din RASS Bureato-Mongola, Tinuturile Habarovsc si Primorie, regiunea Cita au fost deportati in doua loturi in Cazahstan si Asia Mijlocie peste 190 mii de coreeni si 8000 de chinezi. Putin mai tirziu coreenii au fost “inlaturati” si din regiunile europene ale URSS. In ajunul razboiului, din RSS Carelo-Fina si regiunea Leningrad au fost deportati finii ingerrmalandici. Din considerente similare in noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1944 circa 110 mii de meshi (georgieni musulmani din Meshet-Djavahetia, regiune a Georgiei, la frontiera cu Turcia) au fost deportati in Asia Mijlocie si Kazahstan . Dupa unele date, in anii stalinismului circa 3 mln. de persoane au fost ridicate din locurile lor de bastina si stramutate la mii de kilometri departare, in Siberia si Asia Mijlocie. Circa jumatate din numarul total l-au constituit 8 popoare (germanii de pe Volga, caracii, calmicii, cecenii, ingusii, balcarii, tatarii din Crimeia, meshii) care au fost stramutate in intregime de pe paminturile lor istorice .

In perioada stalinismului n-a fost ocolita de transferurile masive de populatie nici populatia RSS Moldovenesti. Despre o parte din ele am vorbit deja. In acest capitol vom vorbi despre deportarile din Moldova din 13 iunie 1941, 6 iulie 1949 si din 1 aprilie 1951, precum si despre recrutarile fortate la munci a populatiei.

Deportarile din Moldova pot fi privite sub mai multe aspecte: ca elemente ale “subsistemului fricii”, instituit in anii stalinismului in URSS , ca componente ale politicii de deznationalizare a romanilor de la est de Prut, ca metoda de depopulare a Basarabiei, ca metoda de lupta impotriva “dusmanilor poporului” etc. Aici insa nu vom ilustra deportarile cu toata gama de aspecte mentionate, ci vom incerca sa le privim ca elemente ale doctrinei staliniste privind lupta de clasa.

Dupa ocuparea Basarabiei in anul 1940 in tinut au inceput transformari socialiste. Conform doctrinei staliniste, acestea puteau sa aiba loc doar in conditiile luptei de clasa. De aceea regimul a inceput actiuni de teroare impotriva fostilor mosieri, proprietari de intreprinderi, ofiteri, impotriva fostilor membri activi ai partidelor politice, clerului si intelecualilor ramasi in tinut dupa 28 iunie 1940, care au inceput sa fie considerati drept dusmanii de clasa ai noului regim. Reprimarea acestora nu era intimplatoare: ei erau purtatorii celor mai democratice traditii constituite in Basarabia si, deci, si solul cel mai fertil pentru o rezistenta pe care, bineinteles, regimul stalinist totalitar nu o putea admite. La 13 iunie 1941 cea mai mare parte a persoanelor din categoriile mentionate au fost deportate din RSSM.

Evident ca deportarea din 13 iunie 1941 mai trebuie considerata si element al planului de “fortificare” a frontierilor, prin eliminarea din regiunile de frontiera a “coloanei a cincea”, plan experimentat de regimul stalinist in ajunul si in timpul razboiului sovieto-german.

Dupa razboiul mentionat regimul stalinist nu a abandonat teoria luptei de clasa care, confor unei teze enuntate de Satlin in 1928, pe masura constructiei socialismului se inaspreste. Ca urmare, au urmat deportarile din anii 1949 si 1951. In contextul aceleiasi teorii a luptei de clasa deportarea din anul 1949 mai trebuie privita si ca mijloc de accelerare a procesului de colectivizare a agriculturii din RSSM.

Conform doctrinei staliniste, lichidarea chiaburimii ca clasa, intr-un anumit spatiu geografic are loc nu in oricare imprejurari, ci in conditii speciale, si anume cind “miscarea colhoznica tinde spre colectivizarea compacta”. In realitate lucrurile se prezentau cu totul altfel. Lichidarea chiaburilor prin expropierea si deportarea lor avea scopul de a accelera ritmurile colectivizarii si a transforma acest proces intr-o actiune de masa. Se miza pe frica de deportare, care era implantata tot mai adinc in rindul taranilor. Deportarea din iulie 1949 a avut efectul scontat: timp de citeva zile populatia RSSM a trait intr-o stare de frica imensa, ca va fi deportata in Siberia daca nu va intra in colhozuri. In rezultat de la 6 iulie pina la 1 septembrie 1949, in RSSM au fost organizate 750 de colhozuri in care au intrat 183.333 gospodarii taranesti (procentul gospodariilor taranesti colectivizate sporind de la 32,2 la 71,7 procente) .

Desi deportarea din an ul 1951 s-a infaptuit pe criteriu confesional dar nu de clasa ea de asemenea trebuie privita in contextul doctrinei staliniste a luptei de clasa. Cea mai grava crima a “martorilor lui Iehova” care au fost deportati din republica, in opinia conducerii Ministerului Securitatii al RSSM, era tendinta lor “de a organiza o munca dusmanoasa in scopul mentinerii prin intermediul bisericii a influentei romanesti asupra populatiei religioase si educarii unei atitudini negative fata de orinduirea sovietica”. Clericii si sectantii mai erau acuzati pentru faptul ca “convocau adunari cu caracter antisovietic, raspindeau zvonuri antisovietice, contracarau actiunile puterii sovietice in mediul rural, educau tineretul in spirit antisovietic”, romanizau populatia prin atragerea ei in organizatii nationale etc.

Vorbind despre transferurile masive de populatie care au avut loc in RSSM in anii stalinismului mai trebuie subliniat faptul ca vina principala pentru ele o poarta in primul rind conducerea URSS. Opinia conducerii RSSM fata de transferurile masive de populatie nu a fost examinata la Moscova.(Este adevarat si faptul ca in conditiile de atunci putin probabil ca ea sa fi fost luata in seama si sa fi variat de cea de la Kremlin). De exemplu problema evacuarii populatiei germane din Basarabia si Nordul Bucovinei a ocolit in totalitate Conducerea de partid si Guvernul RSSM. In Comisiunea mixta sovieto-germana care s-a ocupat cu evacuarea populatiei germane nu a fost inclus nici un reprezentant al RSSM. Reprezentantii RSSM nu au participat nici la operatiunea de evacuare. Mai mult decit atit, paminturile populatiei germane ramase pe teritoriul RSSM dupa evacuare au fost trecute in subordonarea Comisariatului Popurului al sovhozurilor al URSS, dar nu in cea a organelor de stat republicane. Nu pot fi considerate acte decizionale nici hotaririle adoptate de Guvernul RSSM cu privire la deportarile din anii 1949 si 1951. Ele au fost adoptate in vederea realizarii hotaririlor luate la Moscova.

Este necesar a sublinia si faptul ca stramutarile de populatie din RSSM nu s-au redus doar la deportarile din 13 iunie 1940, 6 iulie 1949 si 1 aprilie 1951. Din RSSM, ca si din celelalte teritorii ocupate de Uniunea Sovietica in urma pactului Ribbentrop-Molotov, erau deportate aproape zilnic anumite categorii de persoane si familii. La 26 noiembrie 1940, de exemplu, o Consfatuire speciala a condamnat la 5-10 ani de munca in Gulag circa 200 de persoane . In lunile mai si decembrie 1945, in baza unei instructii a NKVD-ului URSS din 10 februarie 1945, 668 de persoane de origine germana care s-au intors in RSSM in urma repatrierii din Germania au fost deportate in RASS Komi (333 persoane) si regiunea Moldotov (335 persoane). Acest fapt face imposibil stabilirea numarului exact al tuturor persoanelor deportate din Moldova in anii stalinismului. Cit priveste numarul persoanelor deportate in urma transferurilor masive de populatie acesta este ilustrat in tabelul nr. 1.

Tabelul nr.1 . Numarul familiilor si persoanelor deportate din RSSM in urma
transferurilor masive de populatie din anii 1941, 1949 si 1951*.

*Tabelul este alcatuit de autor. Izvor: V.I. Pasat, Trudnye stranitsy istorii Moldovy. 1940-1950, Moscova, 1994, pag. 166-167, 552-557, 634-636.
b) Deportarea din 13 iunie 1941

Operatiunea s-a inceput la orele 2.30 in noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 si a cuprins teritoriile ocupate de URSS de la Romania in iunie 1940 – Basarabia si Bucovina de Nord, precum si Tarile Baltice. Din Basarabia si Bucovina de Nord urmau sa fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 sa fie arestate, iar restul 26.173 persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate si 14.542 persoane deportate din RSS Moldoveneasca).

In rezultatul operatiunii au fost ridicate de la casele lor 29.839 persoane, dintre care 5.479 persoane au fost arestate (“membri ai organizatiilor contrarevolutionare si alte elemente antisovietice”) si 24.360 persoane au fost deportate. Din acest total al persoanelor arestate si deportate tributul principal l-a platit populatia RSS Moldovenesti: 4507 persoane arestate si 13.885 persoaone deportate (in total 18.392 persoane). Din cele 4.507 persoane arestate (capi de familie) din RSSM, 4342 persoane au fost ridicate conform materialelor intocmite de Comisariatul Norodnic al Securitatii statului, deci din considerente politice, si 165 in baza materialelor intocmite de Comisariatul norodnic al afacerilor interne (dosare penale). La statiile de tren persoanele arestate au fost separate de familiile lor si incarcate in esaloane speciale. Multi dintre acestia au fost supusi represiunilor mai tirziu in timpul aflarii lor in lagare. Fiind invinuiti de activitate antisovietica multi au fost condamnati la pedeapsa capitala, locul lor de inmormintare pina in prezent ramanind necunoscut.

Persoanele ridicate din RSSM au fost surghiunite in RSS Kazaha si RASS Komi, regiunile Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk. Dintr-un raport al GULAG-ului din luna octombrie 1941 aflam ca la acea data in coloniile din RSS Kazaha, RASS Komi, Tinuturile Altai si Krasnoiarsk si in regiunile Kirov, Omsk si Novosibirsk, din Tarile Baltice, RSSM, si regiunile vestice ale RSS Ucrainene si RSS Bieloruse erau 85.716 persoane, (inclusiv 3.668 persoane din RSS Estona, 12.682 persoane din RSS Lituaniana, 9.236 din RSS Letona, 22.648 din RSS Moldoveneasca, 9.595 din regiunile vestice ale Ucrainei si 27.887 din regiunile vestice ale RSS Bieloruse) . Deportatii din RSSM erau amplasati in RSS Kazaha ( 9954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085), Novosibirsk (5787) si Krasnoiarsk (470). In Kazahstan deportatii din RSSM se aflau in regiunile Aktiubinsk (6195 persoane), Kzil-Ordinsk (1024) si Kazahstanul de Sud (2735), iar in regiunea Omsk – dispersati in 41 de raioane.

c) Operatiunea “IUG”

Deportarea de la 6 iulie 1949, cu denumirea conspirativa “Iug” (Sud) ” s-a infaptuit in conformitate cu hotarirea Biroului Politic al C.C.al P.C. (b) din toata Uniunea, din 6 aprilie 1949, “Cu privire la deportarea de pe teritoriul R.S.S. Moldovenesti a chiaburilor, fostilor mosieri, marilor comercianti, complicilor ocupantilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele de politie germane si romane, a membrilor partidelor si organizatiilor profasciste, a gardistilor albi, membrilor sectelor ilegale, cit si a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus” (vezi anexa 1).

Hotarirea prevedea deportarea din R.S.S.M. pe veci a 11.280 de familii (40.850 de persoane) in regiunile Aktiubinsk, Kazahstanul de Sud si Djambul ale R.S.S. Kazaha, in tinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni si Tomsk ale R.S.F.S.R. Asupra celor ce urmau sa fie deportati se extindea efectul decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 26 noiembrie 1948 “Cu privire la raspunderea penala pentru evadarea din asezarile permanente obligatorii a persoanelor deportate in raioanele indepartate ale U.R.S.S. in perioada Marelui razboi pentru apararea patriei”, care prevedea, printre altele, ca deportarea se efectuiaza pe veci, fara dreptul de intoarcere pe locurile natale. In cazul evadarii din surghiun, vinovatii urmau sa fie trimisi la ocna pe 20 de ani.

Ridicarea si deportarea “chiaburilor”, a fostilor mosieri, marilor comercianti” si a familiilor acestora urma sa fie efectuata potrivit listelor confirmate de Consiliul de Ministri al R.S.S.Moldovenesti, iar celelalte categorii in baza hotaririi unui consiliu special (“osoboe sovesceanie”), instituit de Ministerul Securitatii de Stat al U.R.S.S.
A fost fixat si termenul desfasurarii operatiunii: inceputul operatiunii a fost stabilit pentru 6 iulie 1949, ora 2.00, incheierea ei pentru 7 iulie 1949, ora 20.00

Cu scopul realizarii hotaririi din 6 aprilie 1949, Consiliul de Ministri al R.S.S.M la 28 iunie 1949 a adoptat hotarirea nr. 509 ss (strict secret) “Cu privire la deportarea din RSS Moldoveneasca a familiilor de chiaburi, a fostilor mosieri si a marilor comercianti”. Aceasta continea 5 puncte. Primul dintre ele prevedea confirmarea listelor de “chiaburi, fosti mosieri si a marilor comercianti” care trebuiau sa fie deportati, confirmarea listelor prezentate de comitetele executive ale sovietelor orasenesti si raionale de deputati ai poporului din RSS Moldoveneasca, in numar total de 11.342 familii. Conform punctului 2, listele intocmite pe raioane urmau sa fie transmise Ministerului Securitatii de Stat al RSSM, pentru a se verifica toate datele referitoare la persoanele incluse in liste si a li se preciza domiciliul. Familiile incluse in liste, dar care contineau persoane ce isi faceau serviciul in Armata Sovietica, care erau decorate cu ordine si medalii de lupta si de munca ale URSS, care aveau merite deosebite fata de statul sovietic, urmau sa fie excluse din liste. Restul familiilor urmau sa fie deportate pe viata in regiunile indepartate ale URSS.
Punctul 3 permitea celor deportati “sa ia cu sine valori, bani, imbracaminte, incaltaminte, vesela si alte obiecte casnice, inventar agricol, mestesugaresc si casnic… precum si o rezerva de produse alimentare in volum total de 1500 kg (1,5 tone) de fiecare familie”.

Penultimul si ultimul punct al hotiririi respective au incredintat operatiunea de ridicare a deportatilor Ministerului Securitatii de Stat al RSSM si au prevazut adoptarea unei hotariri suplimentare care ar fi stabilit ordinea de confiscare si folosire a averii deportatilor.

Pe data de 6 iulie in R.S.S.M. au fost aduse trupe cu experienta corespunzatoare, acumulata anterior in alte regiuni ale U.R.S.S., inclusiv in Tarile Baltice, fusesera pregatite 30 de esaloane (1573 de vagoane pentru vite), in care deportatii au luat calea Siberiei.

Am mentionat deja ca hotarirea Consiliului de Ministri al R.S.S.M. de la 28 iunie 1949 a aprobat listele a 11.342 familii care urmau sa fie deportate din Moldova. De fapt au fost deportate 11293 de familii (35.796 de persoane dintre care 9.864 barbati, 14.033 femei si 11.889 copii.). Din numarul total al familiilor deportate peste 7.620 au fost ale “chaiburilor”, celelalte familii au fost deportate sub acuzatia de colaborare cu autoritatile fasciste, ca familii ale unor membri ai partidelor burgheze care si-au desfasurat activitatea in Basarabia pina la ocupatia sovietica, ca familii ale unor gardisti albi sau ale unor membri ai sectelor religioase ilegale din republica.

Din numarul total de 12.860 al familiilor asupra carora Ministerul Securitatii de Stat al RSSM a intocmit dosare pentru a fi deportate, 1567 familii n-au fost ridicate din diferite motive – catre ziua deportarii intrasera in colhozuri, in timpul operatiei au prezentat dovezi documentare precum ca unii membri ai familiei isi satisfaceau serviciul militar in Armata Sovietica, in alte cazuri unii membri ai familiilor aveau ordene si medalii ale URSS, sau pur si simplu in momentul operatiunii isi schimbasera domiciliul ori se ascunsesera pentru a nu fi deportati etc.
La desfasurarea Operatiei “Sud” au participat 4.496 “lucratori
operativi” ai Ministerului Securitatii de Stat al URSS (484 “lucratori operativi” ai MSS al RSSM si 4.012 “lucratori operativi” sositi din celelalte republici “surori”) si 13.774 ofiteri si ostasi din unitatile militare subordonate aceluiasi minister. La desfasurarea operatiei au fost antrenati si 4.705 activisti ai organelor de partid si sovietice din Moldova.
Pentru a asigura operatia de transport, au fost mobilizate 4069 autovehicule, inclusiv: 1506 automobile din organizatiile de transport locale si 2563 din unitatile militare din districtele militare Odesa si “Prikarpatie”.

Hotarirea de la 28 iunie 1949 prevedea deportarea familiilor in intregime, dar nu excludea si deportarea numai a unor membri ai acestora. Drept urmare, pe data de 6 iulie, cind s-a desfasurat operatiunea, au fost ridicati numai acei membri ai familiilor ce se gaseau in acel moment acasa. Asa se face ca au existat numeroase cazuri cind au fost deportati in Siberia numai parintii ori copiii, mama ori tatal cu o parte din copii. Aceasta s-a intimplat in mare masura din cauza ca, desi operatiunea a fost pregatita in taina, populatia din unele sate ale republicii , pe diferite cai a aflat totusi de ea din timp. In consecinta, multi dintre parinti (cu, ori fara copii) s-au ascuns pe la vecini, prin paduri, dormeau in cimp, nadajduind ca in acest mod familiile lor nu vor fi ridicate. Dar calculele lor au fost gresite: A. Ceban din satul Frumoasa, raionul Bravicea, ascunzindu-se cu doi copii a ramas in sat, iar sotia cu alti trei a fost deportata. A.Prepelita, din satul Tomai, raionul Leova, cu doua fiice a fost deportata, iar doi fii i-au ramas in sat, fara nici un sprijin etc. Mai trebuie spus ca o parte din cei care s-au ascuns, intorcindu-se acasa si gasind casele pustii si confiscate, si-au ajuns familiile in gari, ori mai tirziu s-au adresat organelor de resort pentru a fi trimisi si ei in locurile de deportare unde se aflau parintii ori membrii familiilor lor. In perioada iulie 1949 – 9 iunie 1952 au plecat “binevol” dupa familiile lor in asezarile speciale 573 persoane.
d) Operatiunea “SEVER”

Operatiunea cu denumirea cifrata “Sever” (“Nord”) a inceput la 1 aprilie 1951 ora 4 dimineata si s-a incheiat la ora 20.00 aceiasi zi. Rezultatul operatiunii a fost arestarea si deportarea in Siberia a 723 de familii cu un numar total de 2617 persoane, dintre care 808 barbati, 967 femei si 842 copii. Deportatii au fost incarcati in doua esaloane, care in noaptea de 1 spre 2 aprilie si-au luat calea spre Siberia. Deportatii au ajuns in Siberia in zilele de 13 si 14 aprilie 1951. Datorita faptului ca “excorta a fost vigilenta” in timpul transportarii “din trenuri nu a evadat nimeni”. In drum spre locurile de deportare au fost nascuti 4 copii si a murit un deportat bolnav de meningita. Dintr-un raport al MAI al URSS din anul 1956 aflam ca iehovistii din Moldova, de rind cu cei din Republicile Baltice si regiunile vestice ale Ucrainei si Bielorusiei, se aflau in numar total de 7449 in regiunile Krasnoiarsk, Irkutsk si Tomsk.

La ridicarea “Martorilor lui Iehova” au paticipat 546 “lucratori operativi” ai Ministerului Securitatii Nationale, 1127 ofiteri, sergenti si ostasi din subordonarea aceluiasi minister, 275 ofiteri si ostasi din subordinea Ministerului de Interne si 750 persoane din rindul organelor locale, de partid si sovietice.

e) Recrutarile fortate la munci

In anii Puterii sovietice, in special in anii stalinismului, Moscova a tratat RSS Moldoveneasca nu numai ca o sursa de materie prima, dar si “ca o sursa de forta de munca ieftina pentru santierele de constructii, intreprinderile industriale si minile de carbune din diferite regiuni ale tarii sovietice” .

Inca in anul 1940 in RSSM a fost creata o Directie republicana pentru recrutari la munci iar in raioane organizate birouri investite cu largi drepturi pentru a recruta muncitori pentru “santierele comuniste” din raioanele estice si nordice ale URSS. Deja la 9 august 1940, Consiliul economic de pe linga Guvernul URSS a adoptat hotarirea nr.39 cu privire la “recrutarea in localitatile rurale ale Basarabiei a 20 mii de muncitori”. La 28 august 1940 Moscova a cerut conducerii de la Chisinau sa efectueze “recrutari suplimentare in judetele RSS Moldovenesti”. Pina la 29 noiembrie 1940 organele partidului bolsevic si ale puterii sovietice au mobilizat si au trimis din Basarabia in regiunile indepartate ale URSS 56.365 persoane, numarul planificat fiind de 77 mii.

Razboiul sovieto-german a frinat pentru un timp recrutarea la munci a basarabenilor dar nu ia pus capat. Din aprilie 1944, cind raioanele de nord ale Basarabiei au fost reocupate de URSS, concomitent cu mobilizarile in Armata sovietica au fost reluate si recrutarile la munci in industriile lemnului, carbunelui, miniera, cimentului, petroliera etc. In anii 1948-1960 numai muncitorii (fara membrii familiei) recrutati pentru munci la “marile santiere comuniste” au depasit cifra de 196 mii de persoane .

Populatia RSSM incerca sa se eschiveze pe diferite cai de la mobilizarea la lucru pe santierile din raioanele indepartate ale URSS. In ultimele luni ale anului 1944, in judetul Bender organele de militie erau in cautarea a 482 dezertori din industria de razboi, in orasul Bender – a 55. In luna decembrie 1944 procuratura judetului Soroca a condamnat la diferite termene de inchisoare pentru eschivarea de la munca in constructiile militare 9 persoane .

In prezent este greu de spus cite persoane au plecat din Moldova in urma politicii sovietice de recrutare la munci. Cunoasterea numarului de muncitori angajati nu permite a stabili cu exactitate numarul persoanelor ce au parasit RSSM, dat fiind faptul ca marimea familiilor muncitorilor recrutati era foarte diferita. Plus la aceasta unii dintre ei plecau fara familii. In anul 1958, de exemplu, cu 801 familii au plecat din Moldova 2967 oameni, in 1959 cu 1016 familii – 3512 persoane . A estima numarul recrutatilor la munci in baza datelor recensamintelor populatiei URSS este de asemenea dificil. Acestea indicau doar originea etnica nu si locul de nastere, ori a aflarii respondentilor in timpul precedentului recensamint. Cu toate acestea putem spune cu certitudine ca politica sovietica de stramutare a popoarelor a condus la aceea ca la sfirsitul anilor ‘80 peste 500 mii de moldoveni erau “instrainati”, raspinditi pe intregul teritoriu al URSS. Marea lor majoritate se aflau in Ucraina, Federatia Rusa si RSS Kazaha (vezi tab.nr.2).

Tabelul nr.2 Repartitia moldovenilor pe republicile URSS
conform recensamintului populatiei din anul 1989.

La intrebarea citi dintre ei au ajuns sa locuiasca pe teritoriul “republicilor surori” in urma deportarilor si citi in urma recrutarilor la munci probabil ca nu se va putea da un raspuns exact niciodata. Mai trebuie de tinut cont si de faptul ca din RSSM, pe linga moldoveni, au fost deportati si recrutati la munci si reprezentantii minoritatilor nationale (rusi,gagauzi, bulgari, evrei etc.) De exemplu, la data de 1 ianuarie 1958 din cei peste 13 mii de deportati din Moldova care se mai aflau in Gulag-urile sovietice moldovenii constituiau doar 7903 persoane . Mai departe, atunci cind vom vorbi despre repatrierea persoanelor deportate, recrutate la munci ori plecate din alte considerente din Moldova, vom vedea ca numarul reprezentantilor minoritatilor nationale care se repatriaza astazi in Moldova este impunator (peste 45% din numarul total al repatriantilor).
f) Soarta deportatilor in Gulag

Viata deportatilor in Gulag a fost foarte grea si plina de lipsuri. Coloniile speciale, de regula, erau construite in locuri aproape nepopulate, in taigaua de nepatruns ori in locuri mlastinoase. Doar o mica parte din deportati au avut conditii satisfacatoare de trai, marea majoritate insa au indurat foame si au locuit in baraci in frig si conditii de antisanitarie, de regula mai multe familii intr-o incapere. Dintr-un raport al NKVD din februarie 1942 cu privire la activitatea de munca si gospodareasca a deportatiilor colonozati in tinutul Krasnoiarsk aflam ca in colhozul “Stahanovet” spatiul locativ ocupat de deportati era de la 1,5 la 2 m2 de persoana; in raionul Bogotolisk deportatii erau cazati in baraci atit de inghesuiti, ca in loc de paturi au fost construite lavite, incaperile erau murdare si nereparate, din care cauza in rindul deportatilor se inregistrau cazuri de imbolnavire. In anul 1949 in localitatea Erbas, regiunea Tobolsk, intr-o baraca de 130 m2 si in localul scolii de 90 m2 au fost “cazati” 197 de oameni, fiecarei persoane revenindu-i cite 1,1 m2 de spa]iu locativ. In sectorul de padure Lebedevka regiunea Tiumeni intr-o baraca de 98 m2 au fost “cazate” 28 familii (75 persoane), la fiecare persoana revenind cite 1,3 m2 de spatiu locativ. In majoritatea cazurilor in baraci nu erau nici paturi, mese sau scaune, si deportatii dormeau pe podea.

Pentru a se deplasa dintr-o localitate in alta deportatii erau obligati sa obtina permisiune de la comenduirile speciale ale NKVD si sa se prezinte o data sau de doua ori pe luna la aceleasi comenduiri pentru a se inregistra.

Prima obligatie a deportatilor in Gulag a fost munca. Ei erau obligati sa lucreze la intreprinderi forestiere, piscicole, de constructii, minere etc. De exemplu 1172 familii (4070) persoane care au sosit in zilele de 23-24 iulie 1949 in regiunea Altai au fost repartizate la munci in modul urmator: in colhozuri – 596 familii, in sovhozuri – 516 familii si in trustul de extractie a aurului “Gornoaltaizoloto” – 60 familii.

Desi locuiau in conditii de lagar, deportatii aveau o atitudine foarte constiincioasa fata de munca si foarte multi dintre ei au fost distinsi si recompensati de catre Guvernul URSS, sindicatele de ramura, directiile organizatiilor unde au lucrat, cu medalii, diplome, cadouri etc. “pentru rezultate inalte in munca”. Multe din diplomele primite de deportati astazi se afla in Arhiva Nationala a Republicii Moldova in sutele de dosare existente cu cererile deportatilor de a se intoarce la bastina adresate in anii ‘50 Consiliului de Ministri al RSSM.

Pe “marile santiere comuniste” conditiile de trai ale persoanelor recrutate la munci aproape ca nu se deosebeau de cele ale deportatilor. A.Oleinik, Seful Directiei recrutari la munci a Ministerului rezervelor de munca intr-un raport din anul 1954 mentiona: “Trebuie de spus, ca “Stalingradstroi” nu este pregatit a primi chiar muncitorii fara familii. Lipseste spatiul locativ. In bordee sunt cazate cite 50-60 persoane, barbatii si femeile locuiesc impreuna….”. In alt document citim ca “barbatii si femeile timp indelungat sunt cazati impreuna, cantina nu functioneaza, punct medical nu exista. In magazinul din sat lipsesc produsele alimentare necesare, fapte care conduc la aceea ca muncitorii refuza sa lucreze, desfac contractele de munca. Multi dintre ei scriu scrisori rudelor, prietenilor in care descriu conditiile in care au nimerit… In prezent circa 100 persoane s-au imbolnavit de dezinterie. Se pare ca conducatorii acestui santier pina in prezent nu au inteles ca acesti muncitori nu sint detinutii ce au lucrat acolo pina nu demult”. Intr-un document, din anul 1958, vorbindu-se despre primirea muncitorilor moldoveni in Kazahstan, se constata : “65 de persoane au fost primite si amplasate direct in cimp, in corturi la o departare de 10 km de la cea mai apropiata localitate…, 33 persoane au fost cazate intr-un camin, starea sanitara a caruia este foarte nesatisfacatoare… Ceilalti muncitori, inclusiv cei cu familii, au fost amplasati in corturi neamenajate”.

In anii 1989-1992 in presa din Moldova au fost publicate sute de marturii ale deportatilor despre viata lor din Gulaguri . Fiecare din ele confirma faptul ca deportatii in Siberia s-au pomenit lipsiti de cele mai elimentare conditii de trai, iar foametea, frigul si bolile a curmat viata la mii de oameni. Colectarea si publicarea unei culegeri cu marturiile deportatilor despre viata lor in Gulag-uri ar putea fi un pas important de compensare a daunelor morale suportate de deportati.
Capitolul II.
Reabilitarea persoanelor deportate

a) Eliberarea deportatilor din asezarile speciale

Eliberarea masiva a deportatilor din asezarile speciale s-a inceput dupa moartea lui Stalin. Unii deportati, insa au fost eliderati din Gulag si pina la aceasta. De exemplu, in anul 1949 Consiliul de Ministri al RSSM a primit de la deportati 251 de plingeri, in care acestia isi dovedeau nevinovatia si cereau sa li se permita a se intoarce la locul de bastina. O parte a cererilor au fost examinate, si unor familii (in primul rind cele ale caror membri aveau merite deosebite fata de URSS) li s-a permis intoarcerea in republica. Pina la 9 iunie 1952 au fost eliberate din asezarile speciale, ca familii deportate neintemeiat 87 familii (389 persoane) si 108 persoane singure. In anii 1954-1955 pe adresa Consiliului de Ministri al RSS Moldovenesti au parvenit de la deportati 8904 cereri. O parte infima dintre ele au fost examinate si solutionate pozitiv.

Dupa moartea lui Stalin eliberarea deportatilor s-a intensificat de la un an la altul. In perioada 1 ianuarie 1954 – 31 octombrie 1956 din asezarile speciale au fost eliberate 3300 familii: ca “deportate pe nedrept”, ca “persoane singure”, “din motive de virsta inaintata” sau din cauza “incapacitatii de munca”. Astfel in anul 1954 au fost eliberate 1000 familii (2057 persoane), in 1955 — 1459 familii (3070 persoane), in perioada 1 ianuarie -31 octombrie 1956 — 831 familii (1823 persoane). Pina la data de 1 august 1961 din asezarile speciale au fost eliberate in total 14.902 familii de deportati din Moldova. La aceiasi data isi mai asteptau eliberarea in Siberia 965 familii. Din cele 14.902 familii eliberate din Gulag 5.747 familii au fost eliberate fara dreptul de a locui pe teritoriul republicii. Ei puteau locui in orice localitate a URSS dar nu in Moldova. Cu toate acestea o mare parte a acestora s-au intors in Moldova locuind la rude, se angajau la munca in colhozuri, sovhozuri, la organizatiile de constructie. Intr-un raport comun al Comitetului Securitatii de Stat al RSSM si a Ministerului afacerilor interne al RSSM, din 13 septembrie 1961, se arata ca “Organele de militie ale MAI al RSS Moldovenesti au intreprins si continua sa intreprinda masuri ca aceste familii sa nu se stabileasca pe teritoriul republicii, de la ei s-au luat recipise cu angajamentul de a parasi RSSM, s-au luat masuri de ordin administrativ, dar aceste masuri nu au dat rezultatele scontate”.

Deportatii eliberati din lagare fara dreptul de a locui pe teritoriul RSSM asaltau organele de partid si sovietice cu cereri de a li se permite sa locuiasca pe teritoriul Moldovei. In anii 1958 – 1961 Consiliul de Ministri al RSSM a permis sa locuiasca pe teritoriul Moldovei la 833 familii.Cei care nu puteau obtine permisiunea autoritatilor de a locui la bastina s-au asezat cu traiul in Ucraina, in special in regiunea Odesa in raioanele limitrofe cu Moldova, ori au ales drept loc de trai diferite localitati din Rusia, Kazahstan, etc.

Pina in luna ianuarie 1957 din Gulag-uri in RSSM s-au intors si circa 500 de familii de germani, dintre care 104 familii se aflau in raionul Grigoriopol . In anul 1959 numarul persoanelor de origine germana pe teritoriul Moldovei s-a ridicat la “circa 5 mii persoane”, sporind in anul 1972 la “peste 10 mii”. Acestia erau nemtii eliberati din lagarele din RSS Kazaha, regiunile Perm, Sverdlovsk, Celeabinsc, Kurgan s.a. Cea mai mare parte a lor pina la razboiul sovieto-german au locuit pe teritoriile regiunilor Odesa (in care intra si sudul Basarabiei), Nikolaev, Dnepropetrovsk s.a .

Drept baza legala pentru eliberarea persoanelor stramutate din Moldova au servit mai multe hotariri ale Guvernului URSS si decrete ale Prezidiului Sovietului Suprem al URSS adoptate dupa moartea lui Stalin. Asa, in conformitate cu Decretul de la 17 septembrie 1955 cu privire la amnistia cetatenilor care au colaborat cu ocupantii in anii razboiului din anii 1941-1945, din locurile de surghiun au fost eliberate 5681 persoane deportate din RSSM, iar in baza hotaririi Consiliului de Ministri al URSS nr.1963-1052 s din 25 noiembrie 1955 din locurile de surghiun au fost eliberate peste 2000 de familii ale participantilor la razboiul sovieto-german, ale persoanelor decorate cu ordene si medalii ale URSS, familiilor care au avut membri cazuti in razboi de partea sovieticilor, ale profesorilor institutiilor de invatamint, ale persoanelor singure, invalizilor si a persoanelor care sufereau de boli incurabile. Toate familiile mentionate au fost eliberate din locurile de surghiun fara dreptul de a locui pe teritoriul RSSM.

Prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 7 ianuarie 1960 (vezi anexa nr.3) au fost abrogate restrictiile si eliberati de sub supravegherea administrativa a Ministerului Afacerilor Interne “fostii comercianti, mosieri, fabricanti, membri ai guvernelor si partidelor politice burgheze expulzati din regiunile de vest ale Ucrainei, din republiciile unionale Moldoveneasca, Litianiana, Letona si Estona” , cu alte cuvinte persoanele deportate la 13 iunie 1941.

Ultimii care au fost eliberati din gulaguri au fost “martorii lui Iehova”. Unele familii din aceasta categorie au parasit lagarile siberiene tocmai la jumatatea anilor 60.

b) Reabilitarea persoanelor deportate

Eliberarea din asezarile speciale, iar apoi permisiunea pentru deportati si recrutatii la munci de a locui in locurile de bastina nu a insemnat reabilitarea lor.In perioada sovietica cazurile de reabilitare a persoanelor stramutate ori rechizitionate la munci au fost foarte rare.

In RSSM , ca si in intreaga URSS, reabilitarea persoanelor represate in anii stalinismului s-a inceput dupa Congresul XX al PCUS, la care a fost condamnat cultul personalitatii. In RSSM a fost organizata o Comisie de reexaminare a dosarelor persoanelor condamnate pentru activitate contrarevolutionara. In baza materialelor reexaminate de acesta comisie, in anii ‘50 au fost reabilitate 1.166 persoane, in marea lor majoritate lideri de partid si sovietici ai fostei RASSM, oameni de stiinta, cultura si arta.

De la sfirsitul anilor 50 procesul de reabilitare a stagnat dar nu s-a intrerupt cu totul. Lucrul de reabilitare s-a infaptuit doar la solicitarea persoanelor care au fost supuse represiunilor ori a rudelor lor. In rezultat, in anii 1962-1987 de catre organele Procuraturii RSSM si organele Comitetului Securitatii de Stat, au fost reexaminate dosarele doar asupra 1527 persoane, dintre care 923 au fost reabilitate .

In anii restructurarii gorbacioviste procesul de reabilitare a victimelor represiunilor staliniste a fost reluat. Dupa emiterea decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS “Cu privire la masurile suplimentare de restabilire a adevarului privind jertvele represiunilor din anii 30-40 si inceputul anilor 50″, din 16 ianuarie 1989, in cadrul Comitetului Securitatii de Stat al RSSM a fost creat un grup de lucru care pina la sfirsitul anului 1989 a reexaminat dosarele persoanelor supuse represiunilor de organele extrajudiciare din anii stalinismului. “Au fost reexaminate 6572 dosare, in baza carora au fost reabilitate 7259 persoane, inclusiv 1789 post-mortem”. Pe linga acestea, in primele 8 luni ale anului 1989, Comitetul Securitatii de Stat, in basa recursurilor Procuraturii Republicii, a reexaminat 157 dosare a unor persoane deportate in diferiti ani din RSSM si a “restabilit in drepturi peste 700 persoane”

Dat fiind faptul ca deportarile din Moldova s-au realizat in urma unor decizii a organelor administrative, dar nu judiciare sau extrajudiciare, pina in anul 1989,dosarele persoanelor stramutate la 13 iunie 1941, 6 iulie 1949 si 1 aprilie 1951 nu au fost examinate in vederea reabilitarii. Abia la 10 aprilie 1989 Consiliul de Ministri al R.S.S.M. a adoptat o hotarire cu privire la anularea hotaririi Consiuliului de Ministri al R.S.S.M. de la 28 iunie 1949 “Cu privire la deportarea din RSS Moldoveneasca a familiilor de chiaburi, a fostilor mosieri si a marilor comercianti”. Prin aceasta hotarire toti cetateni care au intrat in categoriile mentionate si supuse stramutarilor in anii stalinismului au fost declarati reabilitati. Aceasta regula insa nu s-a extins asupra persoanelor “care au colaborat cu ocupantii fascisti germano-romani”. Pentru asemenea cetateni a ramas in vigoare ordinea anterioara privind examinarea cererilor despre justetea deportrii lor.

Prin hotarirea din 10 aprilie 1989 ministerele Justitiei, Finantelor, Afacerilor interne ale R.S.S.M., impreuna cu alte institutii din republica, au fost obligate sa pregateasca si in termen de o luna sa propuna guvernului republicii proiectul hotaririi cu privire la ordinea, conditiile si proportiile restituirii averii sau compensarii costului ei cetatenilor reabilitati, cit si solutionarea altor probleme ce decurg din hotarirea sus-mentionata.

A fost adoptata de asemenea o hotarire a Sovietului Ministrilor al R.S.S.M. si a Consiliului republican al sindicatelor din Moldova, prin care cetatenilor reabilitati li s-a acordat unele inlesniri la primirea spatiului locativ .

In ultimii ani ai existentei sale a condamnat deportarile staliniste si Partidul Comunist al URSS, inclusiv filiala sa din RSS Moldoveneasca. La 1 iulie 1989 Biroul C.C. al Partidului Comunist al Moldovei a adoptat o hotarire cu privire la invesnicirea memoriei jertfelor represiunilor din perioada anilor 30-40 si inceputul anilor 50. In hotarire se sublinia ca “practica represiunilor in masa si a samovolniciilor a avut consecinte tragice pentru oamenii de toate natiunile si nationalitatile, care locuiesc pe teritoriul Moldovei, a influentat in mod nefast asupra republicii, a consolidat in constiinta oamenilor dispretul fata de normele legii si de morala umana. De aceea restabilirea adevarului istoric a capatat o importanta politica foarte mare”. S-au “sustinut propunerile oamenilor muncii, organizatiilor obstesti cu privire la declararea zilei de 6 iulie drept zi a comemorarii jertfelor represiunilor staliniste”, s-a considerat rational de a inalta in orasul Chisinau un monument jertfelor fardelegilor si represiunilor staliniste, s-a subliniat necesitatea de “a se activiza munca comisiilor sociale create in republica cu scopul examinarii cererilor fostilor deportati in vederea restituirii pagubelor materiale, de a acorda toata atentia si grija persoanelor represate nelegitim” etc.

Dupa declararea independentei, condicerea Republicii Moldova a abordat in repetate rinduri problema reabilitarii persoanelor care au avut de suferit in urma deportarilor din Moldova, iar la 8 decembrie 1992 Parlamentul a adoptat “Legea Republicii Moldova privind reabilitarea victimelor represiunilor politice savirsite de regimul totalitar de ocupatie (7 noiembrie 1917 – 23 iunie 1990″) . Scopul legii adoptate de Parlament a fost “reabilitarea victimelor represiunilor politice savirsite pe teritoriul actual al Republicii Moldova, reintegrarea lor in drepturile politice, sociale si civile si compensarea, in masura posibilitatilor, a daunelor materiale pe care le-au suferit, precum si lichidarea altor consecinte ale samovolniciei regimului comunist”. In conformitate cu articolul 2 al Legii mentionate, de rind cu alte 8 categorii de persoane ce au avut de suferit in urma regimului de ocupatie, persoanele deportate din Moldova precum si membrii familiilor lor, “inclusiv copiii care s-au nascut in locurile de represiune sau in drum spre ele, persoanele care au fost impuse sau nevoite sa-si urmeze parintii, rudele, tutorii in exil ori la locul de detinere speciala sau ramase fara ingrijirea acestora, precum si copiii persoanelor executate in urma represiunilor politice”, au fost considerate victime ale represiunilor politice. Articolul 3 al Legii le-a declarat nevinovate si ele “urmeaza a fi reabilitate in fata societatii si reintegrate in drepturi, indiferent de locul lor de trai in prezent” (sublin. apartine aut.).

Conform textului initial al Legii cererile de reabilitare, puteau fi depuse de “persoanele supuse represiunilor, de alte persoane sau organizatii obstesti interesate”. In dependenta de categoria victimelor represiunilor politice ele erau examinate de MAI, Procuratura Generala, Judecatoria Suprema si de judecatoriile populare. Cererile privind reabilitarea persoanelor deportate si a celor “supuse la munca fortata in conditii de limitare a libertatii, inclusiv in coloniile de munca ale NKVD-ului si in batalioanele disciplinare”, atit conform textului initial al Legii cit si dupa modificarile ulterioare, sunt examinate de MAI. Persoanele care au fost supuse represiunilor in baza unor decizii a organelor judiciare sau extrajudiciare sunt examinate de catre Procuratura Republicii.

Cererile de reabilitare trebuie sa fie exminate in termen de pina la trei luni de la depunerea lor. Totodata, organele care se ocupa nemijlocit de reabilitare cu dreptul de a adopta decizii in problema data sunt obligate sa examineze toate dosarele, inclusiv asupra carora nu au fost depuse cereri de reabilitare .

Dupa 8 decembrie 1992 Parlamentul RM a facut anumite incercari de a simplifica procedura de reabilitare insa ea continua sa ramina complicata. Printr-o Lege din 26 martie 1996 au fost introduse cateva articole noi in Legea din 1992, prin care Ministerului afacerilor interne i s-a acordat dreptul de a formula concluzii privind reabilitarea persoanelor represate in baza deciziilor organelor administrative, iar Procuraturii Generale – sa formuleze concluzii privind reabilitarea persoanelor represate in baza hotaririlor organelor extrajudiciare. In ceea ce priveste dosarele asupra carora au fost luate hotariri ale organelor judiciare, Procuratura Generala trebuie sa faca recurs in anulare sau sa ia decizie privind refuzul reabilitarii.

Din cauza faptului ca cu reabilitarea persoanelor supuse represiunilor se ocupa nu numai Procuratura Generala dar si MAI autorul acestui studiu a intimpinat dificultati in calcularea numarului persoanelor declarate reabilitate pina in prezent. Ne-a devenit cunoscut ca in anii 1988-1998 Procuratura Generala a RM a reabilitat 40.493 persoane, inclusiv 1219 persoane in anul 1998. Cite persoane insa au fost reabilitate de MAI, care se ocupa in exclusivitate de asa numitii chiaburi nu ne-a fost dat sa aflam. Nimeni nu a fost in stare sa ne spuna cu exactitate nici cit va mai dura procesul de reabilitare. In opinia mai multor persoane cu care a discutat autorul, actuala redactie a Legii din 8 decembrie 1992, din cauza procedurii de reabilitare complicate, taraganeaza mult procesul de reabilitare a victimelor represiunilor politice. Ca rezultat, astazi in arhivele Ministerului Securitatii Nationale se mai pastreaza dosare in privinta a circa 7 mii persoane nereabilitate.

Conform procedurii actuale recursurile in anulare sunt examinate de Curtea de Apel, iar ele sunt inaintate Curtii de catre Procurorul General. In anul 1996 Procurorul General a inaintat 18 asemenea recursuri, in 1997 – 98 si in 1998 -119. Cu asemenea ritmuri de inaintare a recursurilor, procesul de examinare a celor circa 7000 de dosare din Arhiva MSN ar putea dura inca 30-35 de ani. In opinia Procuraturii Generale, iesirea din situatie ar fi ca Parlamentul Republicii Moldova sa aduca modificari art. 5 al Legii din 8 decembrie 1992, care ar permite Procuraturii Generale sa formuleze insasi concluzii de reabilitare asupra dosarelor asupra carora au fost luate decizii de catre organele judiciare ale URSS, precum si sa elibereze cerificate de reabilitare.
c) Averea persoanelor deportate si problemele restituirii ei

Proprietatile persoanelor deportate, indiferent de anul deportarii, a fost confiscata si trecuta in proprietatea statului, a autoritatilor locale si cea a colhozurilor. Drept exmplu in acest sens poate servi modul de utilizare a proprietatii persoanelor deportate la 6 iulie 1949.

Dupa cum am mentionat mai inainte punctul 5 al hotaririi de la 28 iunie 1949 prevedea ca “ordinea de confiscare si folosire a averii ramase a persoanelor deportate… sa se stabileasca printr-o hotarire suplimentara”. O asemenea hotarire a fost adoptata de Consiliul de Ministri al RSSM peste o zi, la 30 iunie 1949: “Cu privire la confiscarea si comercializarea averii deportatilor de pe teritoriul RSS Moldovenesti”.

In conformitate cu aceasta hotarire, familia deportata (“a chiaburilor, a fostilor mosieri, a marilor proprietari, a complicilor cotropitorilor germani, a persoanelor care au colaborat cu organele politiei romano-germane, a membrilor organizatiilor si partidelor profasciste, albgardiste, a membrilor sectelor nelegale”) avea dreptul sa ia cu sine o avere ce nu trebuia sa depaseasca greutatea de 1500 kg. Restul averii – plantatiile de vii, livezile, vitele, inventarul, constructiile locative, intreprinderile de productie – urma sa fie confiscata. Averea confiscata a celor deportati trebuia sa fie utilizata pentru acoperirea datoriilor si angajamentelor fata de stat. Locuintele si cladirile administrative, intreprinderile de productie (inclusiv morile, fabricile de ulei), inventarul agricol sii mestesugaresc, precum si plantatiile de vii, dupa achitarea datoriilor erau puse in mod gratuit la dispozitia colhozurilor si incluse in fondul indivizibil. Cerealele alimentare, cele furajere si culturile tehnice urmau sa fie predate Statiilor de masini si tractoare (SMT). Batozele si motoarele trebuiau sa fie predate statului. Hotarirea mai prevedea ca imobilele si constructiile agroindustriale confiscate sa fie utilizate cu precadere pentru amenajarea spitalelor, scolilor, caselor de copii, bibliotecilor. Pastrarea si gestionarea averii era pusa pe seama presedintilor sovietelor raionale de deputati ai poporului si a sefilor sectiilor raionale financiare. Ultimul punct al hotaririi avertiza asupra inadmisibilitatii cazurilor de delapidare a averii confiscate.

La 14 iulie 1949, “in legatura cu interpelarile primite cu privire la ordinea de intocmire a documentelor, evaluarii si inregistrarii la venituri a averii confiscate de la chiaburi si transmise gratuit spre folosirea colhozurilor” Ministerul Agriculturii al RSSM a adoptat instructiunea “Cu privire la ordinea de legalizare si evidenta a averii chaiburilor, transmisa gratuit colhozurilor” (anexa nr.2). Instructiunea explica modul de transmitere a averii confiscate, continutul actelor intocmite in acest scop, precum si faptul ca evaluarea averii era necesar sa se efectueze de o comisie speciala, iar actul evaluarii sa fie aprobat de adunarea generala a colhoznicilor.

Desi hotarirea de la 30 iunie 1949 avertiza asupra inadmisibilitatii cazurilor de delapidare a averii, asemenea fapte au avut loc cu prisosinta. In timpul evaluarii si comercializarii averii confiscate a deportatilor au avut loc incalcari ale legii si abuzuri grave, mai ales din partea conducatorilor comitetelor raionale de partid si executive ale sovietelor de deputati ai poporului si activistilor satesti. Drept urmare, o parte a averii din raioanele Tirnova, Chisinau, Balti, Vadul lui Voda, Riscani, Edinet s.a. a fost furata ori vinduta la pret redus. In raionul Vadul lui Voda, de exemplu, din avutia sechestrata au fost furate lucruri in valoare de 47 mii ruble. Pentru furtul si irosirea averii confiscate de la deportati, organele procuraturii au tras la raspundere judiciara in raionul Chisinau 5 persoane, in raioanele Balti si Riscani – cite 7, in raionul Tirnova – 8 persoane etc.

Soarta averii familiilor deportate in anul 1951 a fost decisa printr-o hotarire a Consiliului de ministri al RSSM din 24 martie 1951 “Cu privire la confiscarea si comercializarea averii deportatilor de pe teritoriul RSS Moldovenesti”. Textul acestei hotariri este aproape identic cu cel al hotaririi cu privire la aceeasi problema din 30 iunie 1949, despre care am vorbit mai sus.

Pina la perestroika gorbaciovista deportatilor eliberati din asezarile speciale averea si bunurile confiscate nu li se restituia. Hotaririle si decretele adoptate cu privire la eliberarea lor stipulau, de regula, ca abrogarea restrictiilor “nu implica restituirea averiilor confiscate in timpul deportarii si nu le da dreptul de a se intoarce in locurile de unde au fost expulzat…”

Cauza principala pentru care persoanelor ce se intorceau la bastina nu li se restituia averea si in primul rind locuintele era faptul ca conform hotaririlor cu privire la deportari, casele au fost, in cea mai mare parte, transferate colhozurilor. Acestea au transformat casele deportatilor in gradinite de copii, spitale, farmacii, scoli etc. De exemplu, in raionul Kotovski (astazi Hincesti), prin hotarirea comitetului executiv al Sovietului raional de deputati ai poporului, in casele confiscate de la deportat in anul 1949 s-au instalat cirmuirile colhozurilor, gradinite de copii (218 case), spitale, puncte medicale (10 case), scoli, internate, case de copii (37), cluburi si biblioteci (11), gospodarii comunale raionale (12), ospatarii, magazine (15); au fost folosite in alte scopuri 16 case . Restituirea averii fostilor deportati, inclusiv a caselor lor, ar fi condus, deci, la lichidarea multor institutii de acest fel la sat, ceea ce ar fi provocat un ghem de probleme pentru autoritati.

Situatia a inceput sa se schimbe in timpul politicii de “transparenta” gorbaciovista cind stramutarile masive de populatie au inceput sa fie condamnate de insasi PCUS si autoritatile sovietice. Astfel, la 24 mai 1989 Consiliul de Ministri al RSS Moldovenesti “in scopul ocrotirii drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor, stramutati in mod nelegitim in anul 1949″ a adoptat hotarirea “Cu privire la restituirea bunurilor si compensarea daunelor cetatenilor, stramutati in mod nelegitim in anul 1949″. Prin aceasta hotarire s-a stabilit ca “tuturor cetatenilor care au fost stramutati fara temei in baza hotaririi CM al RSSM din 28 iunie 1949 nr.509 si care au fost ulterior reabilitati (indiferent de timpul reabilitarii), li se restituie bunurile ori li se compenseaza costul lor. In caz, daca persoana reabilitata a decedat, bunurile se restituie ori se compenseaza costul lor mostenitorilor legitimi de gradul intii”. Pentru a determina marimea averii ce urma sa fie restituita sau a costului ei la comitetele executive raionale si orasenesti au fost create comisii speciale. Pentru cazurile de imposibilitate de a restitui bunurile ori a compensa valoarea lor, hotarirea prevedea ca persoanei reabilitate sa i se compenseze dauna prin platirea unei recompense de o marime strict determinata: pentru avere – in limitele a 1,5 mii de ruble si pentru cladiri – in limitele a 5,5 mii de ruble, adica nu mai mult de 7 mii de ruble pentru intreaga avere (inclusiv cladirile, vitele, inventarul agricol si a.m.d.) unei familii deportate. Cererile cu privire la restituirea averii confiscate ori pierdute in urma reprimarilor trebuiau sa fie depuse la comitetele executive raionale in termen de trei ani dupa adoptarea hotaririi, iar in cazul reabilitarii mai tirzii a persoanei represate – in termen de trei ani dupa instiintarea lui despre reabilitare.

La 9 aprilie 1990 CM al RSSM a extins efectul hotaririi sale din 24 mai 1989 si asupra cetatenilor represati neintemeiat in perioada anilor 30-40 si inceputul anilor 50, , iar in luna martie 1993 i-a adus un sir de modificari, in special in articolele ce prevedeau determinarea costului averii.

Ordinea descrisa mai sus de restituire a averii si de compensare a daunelor s-a pastrat pina in anul 1994, deoarece articolul 12 din Legea RM privind reabilitarea victimelor represiunilor politice in prima redactie, a anului 1992, a pastrat procedura de restituire a bunurilor materiale conform Hotaririi Consiliului de Ministri al RSS Moldova din 24 mai 1989. In prezent articolul 12 din Lege , intitulat “Restituirea averii persoanelor supuse represiunilor” stipuleaza:

“Cetatenilor Republicii Moldova, supusi represiunilor politice si ulterior reabilitati, li se restituie, la cererea lor sau a mostenitorilor lor, averea confiscata, nationalizata sau luata in alt mod

In cazurile, cind averea nu poate fi restituita, se recupereaza valoarea ei, luindu-se ca baza preturile in vigoare la data satisfacerii cererii. Daca valoarea averii nu poate fi determinata, dauna se recupereaza prin achitarea compensatiei.

Modul de restituire a averii, de recuperare a costului ei sau de achitare a compensatiei, precum si marimea platii pentru imobil, se stabilesc de Guvern…
Persoanele care urmeaza a fi evacuate din casele restituite sunt asigurate cu spatiu locativ peste rind, la momentul evacuarii, de catre autoritatile administratiei publice locale, in conformitate cu legislatia”.

In 1989 a fost creata si o Comisie guvernamentala pentru examinarea cererilor fostilor deportati, condusa de M. Platon, prim-vicepresedinte al Consiliului de Ministri al RSSM. Dupa datele preliminare ale acestei comisii pagubele pricinuite deportatilor din anul 1949 constituiau circa 77 milioane ruble. Aceasta suma urma sa fie platita deportatilor din bugetul republicii si “din mijloacele colhozurilor si sovhozurilor” .

Indata dupa adoptarea hotaririi din 24 mai 1989 o parte din cererile deportatilor de a li se restitui averea sau a fi despagubiti au fost satisfacute. Mai tirziu insa, dificultatile economice cu care a inceput sa se confrunte republica si birocratismul in examinarea cererilor a spulberat speranta deportatilor ca-si vor mai vedea vre-o data bunurile recuperate sau ca vor fi despagubiti. Pina la 14 noiembrie 1989, de exemplu, “in raioanele Leova, Anenii-Noi, Ceadir-Lunga, Slobozia si intr-un sir de alte raioane” nu fusesera satisfacuta nici o cerere inaintata de persoanele deportate ori urmasii lor in drept. La inceputul anului 1990 redactiile ziarelor si revistelor au inceput sa primeasca scrisori in care deportatii se plingeau ca intreaga avere a familiei ce o aveau la anul deportarii a vost evaluata de organele financiare la 60- 100 de ruble . Situatia nu s-a schimbat cu mult nici in prezent si multi dintre deportati considera procesul de restituire a averii drept o farsa.

Credem ca aceasta stare de lucruri ar putea sa se schimbe daca Guvernul Republicii ar putea obtine resurse financiare de la organismele financiare in acest scop, si daca la procesul de compensare a pagubelor ar putea fi atrasa Rusia, ca succesoare a URSS. Parlamentul Republicii Moldova a insarcinat guvernul sa actioneze in acest sens inca in hotarirea sa din 8 decembrie 1992 “Cu privire la punerea in aplicare a Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice savirsite de regimul comunist totalitar de ocupatie (7 noiembrie 1917-23 iunie 1990) “. Pina in prezent insa interventiile Guvernului RM pe linga Moscova au ramas fara rezultat.

Dupa 1989 problemele aparute in restituirea averii sunt legate in primul rind de dificultatile economice prin care trece Moldova si de lipsa cadrului legislativ necesar penru repunerea in drepturi a persoanelor stramutate. Statului, care nu are posibilitate sa achite salariile si pensiile populatiei, nu a rezolvat inca in totalitate problema “refugiatilor” (IDPs) din Transnistria , ii este greu sa gaseasca resurse financiare pentru a compensa pagubele suportate de populatia stramutata in regiunile indepartate ale URSS. Mai sunt si cauze “de ordin tehnic”. Dupa 50-60 de ani de la deportari este dificil a stabili cu exactitate pagubele suportate de deportati.

Capitolul III.
Consideratiuni privind legalitatea deportatilor
si dreptul deportatilor de a reveni la bastina.

a) Deportarile staliniste si dreptul intern sovietic

Deportarile staliniste au fost acte ilegale care au incalcat atit Constitutia URSS in vigoare la acea data (din anul 1936), cit si cea a republicilor unionale care constituiau Uniunea Sovietica.

Deportarile din anii stalinismului in general, si cele din RSSM in particular, au violat aproape fiecare articol din Capitolul X al Constitutiei sovietice, care se referea la drepturile si obligatiunile fundamentale ale cetatenilor (Fundamental Rights and Duties of Citizens). Maniera in care au fost infaptuite deportarile, conditiile de viata care li s-a impus deportatilor au incalcat un sir de drepturi care se “asigurau” cetatenilor de Constitutia URSS: dreptul cetatenilor la “odihna si concediu” (art.119), “intretinere la batrinete si in caz de boala ori pierdere a capacitatii de munca” (art.120), educatie (art. 121), “libertatea constiintei” (art.124), “inviolabilitatea persoanei” (art.127), “inviolailitatea locuintei” (art.128) etc.

Deportarile din Moldova din anii 1941, 1949 si 1951, in timpul carora oamenii au fost ridicati de la casele lor cu forta si cu confiscarea averii, indiferent de virsta si starea sanatatii, fara judecata au violat in mod flagrant si Constitutia RSS Moldovenesti.

Constitutia RSSM din februarie 1941 (care cu unele modificari a fost in vigoare pina in anul 1978), garanta cetatenilor RSSM un sir de drepturi si libertati. Conform Constitutiei, de exemplu, nimeni nu putea sa fie arestat decit in urma unei hotariri judecatoresti ori cu sanctiunea procurorului (art.105), iar proprietatea “personala” era aparata prin lege (art.10). Articolul 106 din Constitutie apara prin lege “neatinjerea locuintei” .

In URSS caracterul anticonstitutional al deportarilor staliniste a fost subliniat pentru prima oara public de Nikita Hrusciov in cuvintarea sa din 25 februarie 1956 de la Congresul XX al PCUS. In sirul de crime comise de Stalin el a inclus si deportarea caracilor, calmicilor,cecenilor, ingusilor si balkarilor din locurile lor de origine. Dar dupa condamnarea cultului personalitatii autoritatile sovietice au facut foarte putin pentru reabilitarea popoarelor deportate si intoarcerea lor la locurile de bastina, deoarece schimbarile survenite in URSS dupa Congresul XX al PCUS au fost superficiale, de suprafata, nu au avut scopul de a schimba natura regimului instituit de Stalin. In consecinta unele dintre popoarele deportate lupta si in prezent pentru revenirea lor la bastina.

Vina principala pentru transferurile masive de populatie din Moldova, dupa cum am mentionat deja, o poarta conducerea de partid si sovietica a URSS. Totodata trebuie de spus ca multe persoane au nimerit in listele de deportare in urma servilismului conducatorilor locali, denunturilor, fapt care nu priveaza de vina in totalitate societatea moldoveneasca. Mai trebuie de amintit si faptul ca multi dintre deportati intorcindu-se la bastina erau tratati de consateni cu dispret, erau priviti cu ostilitate.

b) Deportarile staliniste si dreptul internationl.

Pina in prezent interzicerea transferurilor masive de populatie fie ca au loc in timp de razboi sau de pace, pe un teritoriu ocupat sau sub proprie suveranitate, nu si-au gasit inca codificarea in dreptul international. Cu toate acestea suntem in drept sa credem ca ele, daca s-ar produce, constituind o flagranta incalcare a drepturilor omului, nu ar mai fi o “afacere interna” a statului ce le-ar infaptui, dar a intregii comunitati internationale. Alfred M. de Zayas, unul dintre cercetatorii cei mai cunoscuti in problematica transferurilor masive de populatie, inca in anul 1975 scria in acest sens urmatoarele: “It may contended that if apartheid is no longer the exclusive concern of the state of South Africa, then surely massive displacements of population with the attendant inhumanities and the high loss of life due to exposure and starvation are also the legitimate concern of the international community, even if such displacement occur wholly within the borders of a sovereign state” .

Aparitia in cadrul OSCE a asa-numitului “Cos III al dimensiuni umane” (OSCE Human Dimension “Basket III”), reactiile comunitatii internationale din ultimii ani la cazurile de inalcare a drepturilor omului din unele tari sunt dovezi ca preocuparea comunitatii internationale pentru respectarea de catre state a drepturilor omului a sporit semnificativ dupa 1975. O realizare importanta in domeniul dimensiunii umane, care, in opinia noastra, poate fi o garantie a nerepetarii unor deportari masive de populatie de tipul celor staliniste, este Documentul Reuniunii CSCE de la Moscova cu privire la Dimensiunea umana (4 octombrie 1991) in care statele participante au declarat in mod categoric ca angajamentele luate in domeniul dimensiunii umane are matters of direct and legitimate concern to all participating states and do not belong exlusively to the internal affairs of the state concerned.
In anii postbelici insa, comunitatea internationala nu era atit de preocupata de problematica drepturilor omului ca in prezent, iar principiul neamestecului in afacerile interne a statelor era absolutizat. Mai mult decit atit, transferurile masive de populatie daca se infaptuiau in baza unor tratate interstatale erau considerate legale, atit doar ca ele trebuiau sa se desfasoare “intr-o maniera umana si de ordine”.(“in an orderly and humane manner”) .

Este adevarat ca pe parcursul celui de-al doilea Razboi mondial Aliatii, inclusiv URSS, s-au exprimat in repetate rinduri impotriva transferurilor masive de populatie, insa condamnarile lor s-au limitat doar la deportarile infaptuite de autoritatile hitleriste . Dar, desi in Carta Tribunalului Militar International de la Nurenberg deportarile au fost calificate drept “crime de razboi” si “crime impotriva umanitatii”, iar unii criminali de razboi erau deja judecati pentru crime care includeau si transferul masiv de populatie , dupa cum am mentionat mai sus, ele au continuat si in primii ani postbelici.

Este important de subliniat faptul ca in timpul procesului de la Nurenberg transferurile masive de populatie infaptuite de autoritatile germane naziste au fost condamnate cu vehementa si de reprezentantii URSS. La 26 februarie 1946, de exemplu, L.N.Smirnov, Assistant Prosecutor for the Soviet Union, a condamnat expulzarile de populatie infaptuite de autoritatile germane in Polonia, Iugoslavia si Slavonia, calificindu-le drept crime impotriva umanitatii. Pentru a demonstra responsabilitatea acuzatului Joachim von Ribbentrop, ex-Ministru al Afacerilor externe al Reich-ului, pentru expulzarile slovenilor din Germania el a citat un raport german cu titlul “The Expulsion of the Slovenes from Germany to Croatia and Serbia, as well as of Serbs from Croatia to Serbia”, aprobat de Ribbentrop la 31 mai 1941, concluzionind: “We are thus able to prove that the direct responsibility for this crime against humanity rests on the Defendant Von Ribbentrop” (sublinierea ne apartine).

Sustinind insa faptul ca in anii postbelici interzicerea transferurilor masive de populatie nu isi gasisera codificarea in dreptul international, nu dorim nici de cum sa sustinem ca deportarile staliniste nu intrau in contradictie cu unele angajamente luate de URSS pe plan international in domeniul protectiei drepturilor omului. Este destul sa amintim ca deportarea de la 13 iunie 1949 s-a infaptuit la numai citeva luni dupa adoptarea, la 10 decembrie 1948, de catre Adunarea Genrala a ONU a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, iar la 9 decembrie 1948 fusese adoptata Conventia cu privire la prevenirea si pedeapsa pentru crima de genocid
Article 2 of the Convention defines genocide as encompassing any of the following acts committed with intent to destroy, in whole or in part, a national, ethnic, racial or religious group, as such:

a) killing members of the group
b) causing serious bodily or mental harm to members of the group
c) deliberately inflicting on the group conditions of life calculated to bring about its physical destruction in whole or in part
d) imposing measures intedend to prevent births within the group
e) forcibly transferring children of the group to another group .

Daca luam in seama conditiile in care au fost transportati deportatii in Siberia si Asia Mijlocie, conditiile lor inumane de viata si de trai in Gulaguri, credem ca nu este greu a demonstra ca deportarile au condus la moartea unui numar impunator de deportati precum si la “serioase daune corporale si mentale” la membrii “grupurilor” deportate din Moldova (“Martorii lui Iehova” a fost un grup religios care se inscrie intocmai in termenii Conventiei) si, deci, ca au fost in contradictie cu prevederile Conventiei mentionate mai sus.
c) Dreptul de a reveni la bastina

Dreptul primordial pentru persoanele supuse deportarilor trebuie sa fie cel de a reveni la bastina. Pina in prezent insa de acest drept sunt private popoare intregi, inclusiv unele dintre cele care au cazut prada samovolniciei staliniste. Un exemplu in acest sens sunt meshii care au fost deportati in luna noiembrie 1944 din Georgia in Uzbekistan. Timp de peste 50 de ani incercarile lor de a se intoarce la bastina au intimpinat mai intii rezistenta autoritatilor sovietice, iar apoi a celor georgiene si a populatiei de astazi a Meshetiei. Pina in prezent au reusit sa se intoarca la bastina doar circa 300 meshi.

Dupa dezmembrarea URSS, Statele membre ale CSI, dorind sa restabileasca in drepturi popoarele si persoanele deportate din locurile lor de origine, au semnat la 9 octombrie 1992 , la Bishkek, un acord “Cu privire la restabilirea in drepturi a persoanelor, minoritatilor nationale si a popoarelor deportate” (Agreement on question related to the restoration of the rights of deported persons, national minorities and peoples”). In Acord, statele au condamnat practica totalitara din trecut de stramutare fortata a popoarelor, a minoritatilor nationale si a cetatenilor fostei URSS si si-au luat angajamentul sa asigure “to deported persons voluntarily returning to the places of their residence at the moment of deportation, political, economic and social rights and conditions for their accommodation, employment, education, national, cultural and spiritual development, that are equal to the rights of citizens permanently residing there”.

Din pacate pina in prezent Acordul citat mai sus ramine neoperational si, ca alte sute de acorduri semnate in cadrul CSI, nu este privit de statele semnatare ca un document obligatoriu pentru ele. Neajunsul esential al Acordului este faptul ca el nu prevede un mecanism de implementare a lui.

Dreptul persoanelor deportate de a se intoarce la bastina este recunoscut si de legislatia interna a Republicii Moldova. Articolul 11 din “Legea Republicii Moldova privind reabilitarea victimilor represiunilor politice savirsite de regimul comunist totalitar de ocupatie (7 noiembrie 1917 – 23 iunie 1990)”, din 8 decembrie 1992, stipuleaza: “Se recunoaste dreptul persoanelor supuse represiunilor si ulterior reabilitate de a domicilia in localitatile in care au trait pina la represiune. Acest drept se recunoaste si pentru membrii familiei lor, precum si pentru rudele care au trait impreuna cu ele” . Vom vedea insa mai departe, ca acest drept in mare masura ramine declarativ.

Ceea ce este necesar in prezent este includerea dreptului de intoarcere la bastina a persoanelor si popoarelor deportate in “lista” drepturilor fundamentale a drepturilor omului. Sustinem intru-totul ideea expusa de unii specialisti in dreptul international cu privire la necesitatea adoptarii unei Conventii privind prevenirea si pedeapsa crimei de transfer masiv de populatie . Avem convingerea ca adoptarea unei asemenea Conventii nu numai ca ar conduce la reducerea cazurilor de transfer masiv de populatie, dar va contribui si la facilitarea procesului de intoarcere la bastina si integrare in societate a persoaneor si popoarelor deportate in anii stalinismului.

Capitolul 4.
Dificultatile repatrierii si necesitatea asistentei financiare
din partea comunitatii internationale
a) Estimarea numarului potentialilor repatrianti

A estima numarul potentialilor repatrianti din rindul fostilor deportati si recrutati la munci este un lucru foarte dificil, dat fiind faptul ca vointa lor de a se intoarce in Moldova este determinata de un sir de factori obictivi si subiectivi. Pe linga aceasta in prezent in RM nu exista un sistem bine pus la punct de inregistrare a cererilor de repatriere. Colaboratorii Departamentului Migratiune al Ministerului Muncii, protectiei sociale si familiei (MMPSF) au declarat autorului studiului ca anual autoritatile moldovenesti primesc 300-500 de cereri de repatriere dar o cifra exacta ei nu pot numi, dat fiind faptul ca cererile sunt trimise in diferite instante (Administratia Presedintelui, Guvern, Parlament etc). Mai mult decit atit colaboratorii Departamentului Migratiune nu pot spune cu exctitate nici numarul exact al cererilor de repatriere venite pe adresa MMPSF deoarece pina in prezent nu s-a facut o clasificare a cererilor dupa categorii (deportati, recrutati la munci, plecati din republica din motive economice etc.). Pentru a face o asemenea clasificare Departamentul nu are resursele umane necesare.

In acelasi timp discutiile purtate cu lucratorii Dpartamentului Migratiune a Ministerului muncii, protectiei sociale si familiei ne-a convins ca numarul potentialilor repatrianti din rindul persoanelor deportate si recrutate la munci in anii stalinismului, a urmasilor lor ramine destul de inalt, iar drept dovada serveste numarul persoanelor repatriate in Republica Moldova in anii 1994-1998, inregistrate de Departamentul Migratiune al MMPSF (vezi tab. nr.3 ). Din tabel vedem ca intr-o perioada de 5 ani in Republica Moldova s-au repatriat 34.113 persoane. In realitate numarul lor a fost probabil cu citeva mii mai mare, deoarece datele din tabel nu cuprinde numarul total al persoanelor care s-au repatriat in raioanele de est ale Republicii Moldova. Datele ce se refera la orasele Tiraspol si Tighina precum si la raioanele din stinga Nistrului sunt incomplete, deoarece autoritatile de la Chisinau nu controleaza teritoriul pretinse “Republici Moldovenesti Nistrene” si birourile din raioanele mentionate nu trimit informatii Departamentului Migratiune al MMPSF.

Despre faptul ca numarul potentialilor repatrianti din rindul fostilor deportati si recrutati la munci este inca ridicat vorbeste si faptul ca majoritatea repatriantilor se intorc din republicile ex-sovietice in care s-au aflat in asezari speciale deportatii, ori in care acestia au fost nevoiti sa se aseze cu traiul dupa eliberare. Din tabelul nr. 4 vedem, ca majoritatea repatriantilor intorsi in Moldova in anii 1994-1998 s-au intors din Rusia

Tabelul nr. 3 Numarul repatriantilor sositi in raioanele Republicii
Moldova in anii 1994-1998

(17.400 persoane ori 51%) si din Ucraina (13.085 persoane ori 38,3%). 18.310 persoane (53,7%) din numarul total al repatriantilor sunt moldoveni/romani, 6.426 ucraineni (18,8%), 5.853 rusi (17,2%) si 3.524 persoane (10,3%) reprezentantii altor nationalitati.

Tabelul nr.4. Numarul, nationalitatea si tarile din care au sosit repatriantii
in Republica Moldova in anii 1994-1998*

*Tabelul a fost alcatuit de autor. Sursa: Departamentul Migratiune
al Ministerului Muncii, protectiei sociale si famiiei
**Datele se refera la lunile ianuarie-noiembrie 1998.
In anii 1994-1998 numarul repatriantilor ar fi fost cu mult mai mare daca ar fi fost satisfacute cererile doritorilor de a se intoarce in Moldova, carora li s-a refuzat repatrierea “in mod diplomatic”, invocindu-se motive de ordin legal. Un asemenea raspuns “diplomatic” este si urmatoarea scrisoare.

“Doamnei Savcenco Maria Ivanovna
stradela Postei, raionul Ugra, raionul Urgansk,
regiunea Smolensk, Federatia Rusa
S-1517
16.XII.1998

Stimata Maria Ivanovna,

Ministerul Muncii, protectiei sociale si familiei a examinat scrisoarea Dumneavoastra si va informeaza inca o data, ca in conformitate cu legislatia Republicii Moldova, Dumneavoastra ca persoana nascuta pe teritoriul Republicii, Va puteti intoarce pe teritoriul republicii cu conditia ca posedati spatiu locativ.

Celelalte chestiuni abordate de dumneavoastra in scrisoare nu intra in competenta ministerului.

Chestiunile cu privire la intoarcerea casei parintilor ori privind primirea compensatiei pentru ea se afla in competenta organelor de administrare locala.
In ceea ce priveste restabilirea dreptului de proprietate pe care presupuneti ca V-a fost incalcat urmeaza sa Va adresati in organele judiciare de resort conform ordinei prevazuta de lege.

Prim -viceministru (semnatura) ”

Studierea cererilor de repatriere elucideaza faptul ca repatrierea fostilor deportati si a urmasilor lor este motivata nu numai de dorinta ori de speranta de a locui in conditii socio-economice mai bune. Majoritatea lor cunosc foarte bine dificultatile cu care se confrunta Moldova. Cu toate acestea ei isi parasesc locul de munca, isi vind casele si se intorc la bastina. Actiuniile lor ei le explica , de regula, prin farze foarte scurte: “m-a chemat in Moldova dorul de casa”, “vreau sa fiu ingropat in pamintul strabunilor mei” etc. Totodata exista o categorie a fostilor deportati si recrutati la munci care vor sa se repatrieze in Moldova dar nu nu o fac din teama ca nu-si vor putea procura o noua locuinta, nu-si vor putea gasi un nou loc de munca, nu-si vor putea aranja copii in scoli, licee etc. Asistenta acordata de comunitatea internationala, inclusiv UNHCR, ar putea determina sa se repatrieze in Moldova multi ex-deportati si recrutati la munci anume din aceasta categorie.
b) Dificultatile repatrierii si asistenta financiara
din partea comunitatii internationale

Dupa cum am vazut in capitolul 2 al acestui studiu, in anii restructurarii gorbacioviste si imediat dupa obtinerea independentei Republicii Moldova, autoritatile moldovenesti au intreprins un sir de actiuni in vederea reabilitarii persoanelor supuse represiunilor in anii stalinismului. S-au facut incercari de a incuraja si intoarcerea la bastina a fostilor deportati si a persoanelor recrutate la munci. Dovezi sunt legile cu privire la migratiune si cu privire la cetatenia Republicii Moldova.

Legea “Cu privire la migratiune”, din 19 decembrie 1990, “dirijeaza si reglementeaza pe teritoriul republicii procesele de imigrare si emigrare a popoulatiei” . In conformitate cu aceasta Lege, Parlamentul stabileste anual o cota de imigrare, care “reprezinta numarul maxim al imigrantilor si care se formeaza, tinindu-se cont de propunerele organelor de autoadministrare locala”. Cota de imigrare nu trebuie sa depaseasca 0,05 procente din numarul total al populatiei permanente din RM. Ea include toti imigrantii care vin sa se stabileasca cu traiul in RM in afara de “locuitorii RSS Moldova, care au fost trimisi, stramutati ori care au plecat cu traiul la lucru, la invatatura sau tratament”, persoanele care la momentul adoptarii legii isi satisfaceau serviciul militar peste hotarele republicii, precum si “persoanele eliberate din locurile de detentiune care pina la savirsirea infractiunii au locuit permanent in RSS Moldova”. In Lege se arata ca Ministerul Muncii, protectiei sociale si familiei “examineaza cererile persoanelor care doresc sa vina cu traiul in republica si contribuie la stabilirea in R.S.S. Moldova in primul rind a cetatenilor care au fost deportati sau supusi represiunilor nedrepte, a urmasilor acestora, precum si a persoanelor originare din Moldova, indiferent de locul lor de resedinta”.
Legea cu privire la cetatenia Republicii Moldova, adoptata la adoptata la 5 iunie 1991, a fost si ramine una dintre cele mai liberale legi cu privire la acordarea cetateniei adoptate in teritoriile ex-sovietice. Ea nu numai ca a dat dreptul de a deveni cetateni ai Republicii Moldova tuturor locuitorilor ei care pina la adoptarea Declaratiei Suveranitatii Republicii Moldova,inclusiv data adoptarii ei (23 iunie 1990) au avut loc de trai permanent pe teritoriul Moldovei, dar a prevazut si largi posibilitati de a facilita intoarcerea la bastina a tuturor persoanelor originare din Moldova, precum si pentru persoanele care au fost fortate sa paraseasca RSSM. In articolul 2 al Legii cu privire la cetatenia Republicii Moldova pentru a nu lipsi de cetatenia republicii persoanele nascute pe teritoriul RSSM, inclusiv pe fostii deportati si persoanele recrutate la munci, s-a stipulat printre altele ca cetateni ai RM sunt “persoanele care s-au nascut pe teritoriul republicii sau macar unul din parinti, bunei s-a nascut pe teritoriul sus-numit si daca nu sint cetateni ai altui stat . Legea a prevazut de asemenea dreptul persoanelor stramutate si a celor recrutate la munci, urmasiilor lor de a obtine cetatenia RM prin repatriere , precum si posibilitatea de a o redobindi. Conform articolului 24 “Persoanele care s-au nascut si au domiciliat pe teritoriul Basarabiei si al R.A.S.S.Moldovenesti pina la 28 iunie 1940 care au fost expulzate sau au parasit teritoriul Moldovei incepind cu anul 1940, precum si urmasii lor, pot redobindi cetatenia Republicii Moldova prin depunerea cererii oficiale”.

In pofida caracterului liberal al Legii una din piedicile in calea intoarcerii in Moldova a fostilor deportati si a persoanelor recrutate la munci este problema obtinerii cetateniei.

Conform procedurii de depunere si de examinare a cererilor privind cetatenia Republicii Moldova persoana care are cetatenia altui stat la momentul cind depune cererea este obligata sa prezinte actul care dovedeste renuntarea la cetatenia straina (art.26). Obligatiunea de a prezenta actul mentionat decurge din art.18 al Constitutiei Republicii Moldova care stipuleaza ca “Cetatenii Republicii Moldova nu pot fi cetateni ai altor state decit in cazurile prevazute de acordurile internationale la care Republica Moldova este parte” . Aceasta stipulare in practica conduce la situatia cind persoana care doreste sa obtina cetatenia RM poate ramine pe perioada de examinare a cererii fara cetatenie (art.34 prevede termenul de 1 an de examinare a cererilor privind cetateniia), iar in cazul in care i se refuza acordarea cetateniei RM, sa devina apatrid. Evident ca fostii deportati si persoanele recrutate la munci, urmasii lor daca au cetatenia altor state nu pot sa riste sa devina apatrizi pentru a obtine cetatenia Republicii Moldova.

In opinia noastra iesirea din situatie ar putea fi acordarea dublei cetatenii pentru persoanelor stramutate din Moldova in urma transferurilor masiv de populatie. Drept baza legala poate fi acelasi articol 6, citat de noi mai sus, care prevede ca “in interesele republicii si in cazuri exceptionale cetatenii altor state pot deveni si cetateni ai Republicii Moldova, printr-o decizie speciala a Presedintelui ei”.

Luind in considerare soarta care au avut sa o indure deportatii, numarul mic al potentialilor repatrianti din rindul fostilor deportati si a persoanelor recrutate la munci, credem ca cazul lor ar putea fi considerat “unul exceptional” si Presedintele RM ar putea sa le acorde dubla cetatenie.

Un alt obstacol in calea intoarcerii la bastina a fostilor deportati si a persoanelor recrutate la munci este cerinta prevazuta de legislatia moldoveneasca ca persoanele care doresc sa se repatrieze in RM sa posede spatiu locativ pe teritoriul RM sau sa aiba mijloace de a-si procura locuinta.

Conform procedurii de primire si examinare a cererilor privind cetatenia Republicii Moldova organele care primesc cereri trebuie sa adune date despre persoana petitionarului si sa faca asupra datelor un aviz argumentat. Ministerele Afacerilor Interne, Afacerilor Externe si Securitatii Statului trebuie sa expedieze Presedintelui RM avizele lor asupra cererilor sau a propunerilor privind persoana petitionarului si alte materiale necesare rezolvarii problemei cetateniei. Este obligat sa rezinte un aviz Presedintelui si Ministerul Muncii, protectiei sociale si familiei privind ratiunea “acordarii petetionarului a cetateniei Republicii Moldova sau reintegrarii lui in cetatenia Republicii Moldova, precum si asupra posibilitatii plasarii lui in cimpul muncii, acordarii de locuinta etc.”

Lipsa spatiului locativ pe teritoriul RM si a mijloacelor necesare pentru a procura un asemenea spatiu determina MMPSF s-a raspunda negativ la un sir de cereri de repatriere a persoanelor fost deportate si recrutate la munci. Scrisoarea MMPSF adresata domnului Nikolae Todorov, domiciliat in or. Taskent, Uzbekistan poate fi considerata o mostra in acest sens:

“…Ministerul Muncii, protectiei sociale si familiei al Republicii Moldova a examinat cererea D-stra…si Va informeaza ca in conformitate cu legislatia in vigoare a Republicii Moldova persoanele originare din Republica Moldova si urmasii lor care au fost stramutati sau represati au dreptul sa revina in republica pentru a locui permanent si sa obtina statutul de repatriant. In acelasi timp ei trebuie sa prezinte documente, care ar demonstra posedarea de spatiu locativ pe teritoriul Moldovei, sau acordul scris al uneia dintre rude sau a unor cunoscuti ca le pot pune la dispozitie o parte din spatiul lor locativ. Persoana care doreste sa se repatrieze mai poate dispune de mijloace pentru procurarea locuintei, sau sa-si schimbe locuinta de unde domiciliaza (casa, apartamentul) cu o locuinta din Republica Moldova .

La solicitarea Departamentului Migratiune de pe linga Ministerul muncii, protectiei sociale si familiei primaria satului Larga, raionul Cahul ne-a informat, ca parintii dumneavoastra nu au avut casa proprie [pe teritoriul satului] dar au locuit in casa parintilor mamei D-stra, casa care demult nu mai exista si pe locul careia si-au construit case alti cetateni din sat. Totodata dl.Vasile Murgeneanu, primarul comunei Larga Noua, ne-a comunicat ca administratia publica locala nu dispune si nu are posibilitate de a asigura cu spatiu locativ familia Dumneavoastra. “

Ministru (semnatura)

Analiza procesului de reabilitare, repatriere si de reintegrare a persoanelor care au fost supuse stramutarilor masive de populatie conduce la concluzia ca in prezent in Republica Moldova se impune imperios necesitatea elaborarii si adoptarii unui Program guvernamental cu privire la repatrierea persoanelor deportate si recrutate la munci. Un bun exemplu in acest sens poate fi programul de stat adoptat de Georgia “Cu privire la solutionarea problemelor legale si sociale legate de repatrierea meshilor in Georgia” Adoptarea Programului ar fi pentru potentialii repatrianti nu numai un semnal ca ei cu adevarat sunt asteptati in Moldova, dar si un pas important pe calea reabilitarii lor efective. Pentru implementarea Programului ar putea fi utilizate mai multe surse de finantare: bugetul de stat si al autoritatilor locale, credite de stat, mijloace obtinute in acest scop de la organizatii internationale, propriile mijloace ale repatriantilor, donatii etc.

Un aport important la realizarea Programului mentionat ar pute aduce si UNHCR, care ar trebui sa priveasca deportarile din Moldova in contextul politicii staliniste de stramutare a popoarelor in general (in anii 1941 si 1951, de exemplu, deportatii din Moldova au constituit un torent comun cu persoanele deportate din Tarile Baltice si raioanele de vest ale Ucrainei si Bielorusiei) si sa aiba o atitudine fata de persoanele deportate din Moldova care doresc sa revina la bastina similara cu cea fata de persoanele ori popoarele din alte republici ex-sovietice ce militeaza pentru revenirea in patria lor istorica (meshii, tatarii din Crimeea etc.).

Cu toata bunavointa autoritatilor actuale ale RM de a-i primi la bastina pe fostii deportati si urmasii lor, in majoritatea cazurilor, din considerente de ordin obiectiv, acest lucru este imposibil de obtinut. Majoritatea locuintelor deportatilor si recrutatilor la munci nu s-au mai pastrat pina in prezent, ori daca s-au pastrat sunt ocupate (aceasta se intimpla mai ales in orase). Conform legislatiei existente, in cazurile in care locuintele confiscate nu s-au pastrat, obligatia de a le oferi spatiu locativ o au autoritatile administratiilor locale din care au fost stramutati deporatii. Acestea din urma insa, din cauza dificultatilor cu care se confrunta, nu le pot oferi fostilor deportati locuinte, iar in cazurile cind se ofera despagubiri, suma oferita drept despagubire este de zeci de ori mai mica decit cea necesara pentru procurarea unei locuinte. In municipiul Chisinau si Balti sunt inregistrate un sir de cazuri cind unii repatrianti si-au recapatat dreptul de proprietate asupra locuintelor confiscate prin hotariri judecatoresti dar nu pot intra in posesia lor pentru ca autoritatile orasenesti nu le poate oferi spatiu locativ actualilor locatari.

Lipsa spatiului locativ, insa conduce la aceea ca persoanele care au dreptul la repatriere nu pot obtine acest drept, desi in legislatia Republicii Moldova el este prevazut.

Credem ca situatia existenta ar putea fi depasita daca la procesul de repatriere ar participa UNHCR cu un program de construire a locuintelor pentru persoanele care au fost supuse transferarilor masive de populatie din Moldova. UNHCR ar putea examina si posibilitatea participarii la realizarea unor proiecte economice care ar crea locuri de munca pentru repatrianti.

Pentru integrarea mai rapida a repatriantilor in societatea moldoveneasca necesitatea cunoasterea limbii romane este de necontestat. Multi dintre persoanele deportate, urmasii lor precum si persoanele recrutate la munci in locurile de deportare sau de trai, dupa eliberarea din Gulag-uri ori pe marile santiere comuniste nu au utilizat limba romana. Din tabelul nr.5 se vede ca din 24661 persoane adulte ce s-au repatriat in Moldova in anii 1994-1998 cunosteau limba romana bine 13.873 persoane (56,2%), suficient 1.943 (7,9%), iar 8.845 persoane (35,9%) nu o cunosteau deloc. Din tabelul nr. 4 am vazut ca din numarul total de 34.113 repatrianti s-au declarat drept moldoveni 18.310 persoane. Din tab. 5 vedem insa ca cunosc bine si suficient limba romana doar 15,816 persoane, ceea ce inseamna ca 2494 persoane (ori 13,6%) din numarul repatriantilor ce s-au declarat moldoveni nu cunosteau deloc limba romana.

Tabelul nr.5. Studiile si gradul de cunoastere al limbii romane a repatriantilor sositi in Republica Moldova in anii 1994-1998*

*Tabelul a fost alcatuit de autor.
**Datele se refera la lunile ianuarie-noiembrie 1998.
*** Din numarul toatal al persoanelor adulte 963 erau pensioneri

Studierea limbii romane se impune si din cauza faptului ca in RM din anul 1989 s-a revenit la alfabetul latin. Ar fi oportun ca pentru repatrianti sa se organizeze cursuri gratuite de limba romana, sponsorizate de Guvern sau UNHCR si alte organizatii internationale, anumiti agenti economici etc

Totodata problema cunoasterii limbii romane nu trebuie exagerata. Marea majoritate a repatriantilor cunosc limba rusa, care in Republica Moldova este utilizata aproape in egala masura cu cea romana. Necunosterea limbii romane poate fi cu adevarat o problema numai pentru familiile care se intorc in localitatile satesti cu populatie romana/moldoveneasca in care nu exista scoli cu clase de predare in limba rusa.

UNHCR si-ar putea aduce contributia si la facilitarea accesului la studii pentru repatriati.

Dat fiind faptul ca copii din familiile repatriantilor au studiat pina la intoarcerea la bastina dupa programe de invatamint diferite de cele din RM ei intimpina anumite dificultati la intrarea in institutiile de invatamint din Moldova. Pentru depasirea acestora ar fi cazul ca statul sa prevada anumite privilegii pentru persoanele repatriate la intrarea in institutiile de invatamint din Moldova, in special in cele superioae. Cu obtinerea unor sponsorizari din partea UNHCR-ului si a altor oganizatii internationale pentru repatriantii doritori de a intra in institutiile superioare de invatamint ar putea fi organizate cursuri pregatitoare dupa modelul celor organizate in prezent in Moldova pentru studentii straini.

Asistenta financiara pe care ar putea-o acorda Republicii Moldova UNHCR si alte organizatii internationale de resort in vederea facilitarii procesului de repatriere a persoanelor deportate, nu trebuie sa ocoleasca nici Departamentul Migratiune al Ministerului Muncii, protectiei sociale si familiei. Departamentul in componenta sa actuala nu este in stare sa faca fata volumului de lucru cu care se confrunta. Ar fi util ca UNHCR sa examineze posibilitatea sponsorizarii instituirii cel putin a unui post in departamentul mentionat, detinatorul caruia sa se ocupe nemijlocit cu inregistrarea si examinarea cererilor persoanelor deportate care doresc sa se repatrieze in Republica Moldova, precum si sa le acorde asistenta legala necesara.

UNHCR ar putea sugera autoritatilor moldovenesti ca odata cu trecerea la noua impartire teritorial-administrativa, in fiecare judet sa fie instituite oficii locale ale Departamentului Migratiune al MMPSF. UNHCR si-ar putea aduce contributia la compiuterizarea oficiilor mentionate, instruirea personalului lor prin organizarea unor cursuri de compiuterizare, etc. Organizarea oficiilor judetene ar conduce la crearea retelei nationale de inregistrare a proceselor migrationiste din RM, fapt care ar contribui in mod esential la facilitarea procesului de repatriere a persoanelor deporate.

Incheiere

In procesul de sovietizare al RSS Moldovenesti autoritatile comuniste au aplicat un sir de masuri violente fata de populatia republicii. Printre acestea au fost si stramutarile masive de populatie si recrutarile fortate la munci. In urma deportarilor din 13 iunie 1941, 6 iule 1949 si 1 aprilie 1951 din RSS Moldoveneasca au fost stramutate in Siberia si Asia mijlocie peste 15 mii de familii. La fel ca si in celelalte teritorii sovietice , deportarile din Moldova s-au realizat in modul cel mai brutal. Nu s-a tinut cont nici de satarea sociala, nici de starea sanatatii si virsta oamenilor: au fost ridicati si copii, si oameni foarte batrini, care nu puteau prezenta vreun pericol pentru regim si transformarile socialiste din republica. Deportarile au incalcat atit legile si Constitutia URSS, cit si legislatia si Constitutia RSS Moldovenesti. Ele contravineau si unor angajamente luate de URSS pe plan international in domeniul drepturilor omului.

Dupa eliberarea lor din asezarile speciale deportatii au continuat sa fie lipsiti de un sir de drepturi civile si politice, o mare parte dintre ei inclusiv de dreptul de a se intoarce la bastina. Reabilitarea lor, inceputa in ultimii ani de existenta a URSS, poarta pina in prezent mai mult un caracter politic, iar in ceea ce priveste prejudiciile materiale si morale aduse celor deportati, nu exista nici o certitudine ca fara aportul comunitatii internationale vor putea fi compensate vreodata.

Fara contributia comunitatii internationale, in special a UNHCR-ului, va fi foarte greu ori aproape imposibil ca fostii deportati si persoanele recrutate la munci, urmasii lor ce locuiesc astazi in alte state ale CSI si care doresc sa revina la bastina sa se poata repatria in Moldova. In calea dorintei lor de a se repatria stau un sir de obstacole de ordin legal precum si dificultatile financiare cu care se confrunta Republica Moldova. Aceste dificultati ar putea fi depasite in urma elaborarii si implementarii unui Program guvernamental cu privire la repatrierea persoanelor fost deportate si recrutate la munci si a urmasilor lor. Pentru realizarea Programului ar putea fi utilizate mai multe surse de finantare: bugetul de stat si al autoritatilor locale, credite de stat, mijloace obtinute in acest scop de la organizatii internationale, propriile mijloace ale repatriantilor, donatii etc.

La realizarea Programului un aport important si-ar putea aduce si UNHCR participind cu un program de constructie a locuintelor pentru fostii deportati si recrutatii la munci, cu proiecte de creare a unor locuri de munca, pr oiecte de asistenta tehnica etc.

Realizarea Programului va conduce nu doar la reabiltarea si integrarea reala a deportatilor in societatea moldoveneasca, dar si la afirmarea dreptului persoanelor deporate de a reveni la bastina.
Bibliografie Selectiva
- Alfred M.de Zayas, International Law and Mass Population Transfers.– “The
Harvard International Law Journal, Volume 16, Number 2, Spring 1975.

- Alfred de Zayas. The Illegality of Population Transfers and the Application of
Emerging International Norms in the Palestinian Context. — The Palestine
Yearbook of International Law, Volume VI, 1990/1991.

- Bugai N.F., K voprosu o deportatsii narodov SSSR v 30-40 godakh. — “Istoria
SSSR”, nr. 6, 1989

- CIS Migration Report, 1996, International Organization for Migration, Geneve.

- Deported Peoples of the Former Soviet Union: The Case of the Meskhetians,
International Organization for Migration, January, 1988.

- Marie, J. Les peuples deportes d’Union Sovietique, Paris, 1995.

- Mihai Gribincea, Basarabia in primii ani de ocupatie sovietica.1944-1950, Cluj-
Napoca, 1995.

- Migratia populatiei Republicii Moldova pentru anii 1980-1992. Buletin, Chisinau, 1993.

- Migratia populatiei Republicii Moldova in anii 1990-1996, Buletin statistic,
Chisinau, 1997.

- Pasat V.I. , Trudnye stranitsy istorii Moldovy. 1940-1950, Moscova 1994.

- Report on International Organization for Migration activities in the Caucasus, IOM,
Tbilisi, 1997.

- Zemskov V.N., Spetsposelentsy. — “Sotsiologicheskie issledovania”, nr.11, 1990.

- Zemskova V.N., Massovoe osvobojdenie spetsposelentsev i ssylnykh (1954 – 1960 gg.).– “Sotsiologicheskie issledovaniya”, 1991, nr.1.

A N E X E

ANNEX 1.

Unofficial translation

DECISION ON THE POLITICAL BUREAUX OF THE CENTRAL COMMITTEE [CC] OF THE UNION’S COMMUNIST PARTY OF BOLSHEVIKS [UCPB] ON THE EVACUATION FROM THE TERRITORY OF THE MOLDOVAN SOVIET SOCIALIST REPUBLIC [MSSR] OF KULAKS, FORMER LANDLORDS, BIG MERCHANTS, ACTIVE ACCOMPLICES OF GERMAN AND ROMANIAN POLICE AUTHORITIES, MEMBERS OF PRO-FASCIST PARTIES AND ORGANIZATIONS, WHITE GUARDS, MEMBERS OF ILLEGAL SECTS, AS WELL AS THE FAMILIES OF ALL THE ABOVE-MENTIONED CATEGORIES.

6 April 1949
Strictly Confidential

To adopt the following resolution of the Council of Ministers of the USSR:

“The Council of Ministers of the USSR passes the resolution:

1.To adopt the proposal of the Bureaux of the CC of the UCPB on the Moldovan SSR, CC of CPB of Moldova and Council of Ministers of the Moldovan SSR on the evacuation from the territory of the Moldovan SSR of kulaks, former landlords, big merchants, active accomplices of German occupants, persons, collaborating with German and Romanian police authorities, members of pro-fascist parties and organizations, White Guards, members of illegal sects, as well as the families of all the above-mentioned categories.
In total to evacuate 11,280 families, comprising 40,850 persons.

2. The evacuation of the persons of the mentioned categories to be carried out for good to Southern-Kazakhstan, Djambul and Aktiubinsk oblasts of the Kazakh SSR, as well as to Altai krai, Kurgan, Tiumen and Tomsk oblasts of the RSFSR [Russian Soviet Federal Socialist Republic], to apply to these persons the Decree of the Presidium of the Supreme Council of USSR of 26 November 1948 “On criminal responsibility for escape from places of compulsory and permanent residence of the persons evacuated to remote regions of the USSR during the Patriotic war”.

3.To bind the Ministry of national security of the USSR (comrade Abakumov) to evacuate in June 1949 the persons of the categories named in paragraf 1 of the present resolution.
The evacuation of kulaks, former landlords and big merchants, as well as their family members to be carry out according to the lists, approved by the Council of Ministers of the Moldovan SSR, the rest of persons – to be evacuated and their family members – upon a decision of the Special Meeting at the USSR Ministry of National Security [MNS].

4. To bind the Ministry of internal affairs of the USSR (comrade Kruglov) to ensure: the convoy and transportation of the deportees from the Moldovan SSR, a thorough guard of the deportees en route; administrative surveillance at settling places and appropriate registration of deportees, establishing a regime, that would exclude any possibility of escape; to employ the evacuated people in agricultural sector (colective farms and sovkhozes) and at factories.
To organize special commandant’s offices of the Ministry of internal affairs of the USSR in the settling places of the deportees.

5. To allow the deportees to take with themselves their personal values, household belongings (clothes, plates and dishes, small agricultural, handicraft and domestic inventory) and food reserves for each family up to 1,500 kg of total weight.
The rest of property, vineyards, orchards and cattle of the deportees, to confiscate.
The confiscated property of the deportees to use for covering the arrears of state liabilities. The remaining part of property after the arrears have been cleared off (dwelling and household buildings, production enterprises, agricultural and handicraft inventory, as well as vineyards, orchards and cattle) to pass free of charge to collective farms including them in the indivisible fund. The rest of property to pass to financial authorities for selling. Food-grains, forage and industrial crops to hand to the state.

6. To bind the Ministry of finance of the USSR (comrade Zverev):
a) to allocate to the Ministry of the Internal affairs of the USSR additional means for the year 1949 to support the special commandant’s offices from the union’s budget, as well as funds to cover the expenses for food and medical assistance for deportees en route on the basis of 5 roubles 50 kopecks per diem per person;
b) to allocate upon the requests of the Altai krai executive committee, Southern-Kazakhstan, Djambul, Aktiubinsk, Kurgan, Tiumen and Tomsk oblast executive committees necessary means for expenses of deportees transportation from the railway stations where the deportees are getting off to the place of their settling.

7. To bind the State Supply Office of the USSR (comrade Kaganovich) to assign, and the Ministry of oil industry (comrade Baibakov) to supply upon the requests of the Altai krai executive committee, Kurgan, Tomsk, Tiumen, Southern-Kazakhstan, Djambul, and Aktiubinsk oblast executive committees the necessary quantity of fuel for transportation of the deportees from the arrival railway stations to the place of their settling.

8. To bind the Ministry of transportation (comrade Beshchev) to assign upon the request of the Ministry of internal affairs of the USSR the necessary number of railway wagons, equipped for people transportation, and to ensure the advancement of deportees echelons to destination on military rights.
The payments for transportation to be done at the tariff of prisoners transportation.

9. To bind the Ministry of trade of the USSR (comrade Javoronkov) to organize the supply through the railway stations buffets of hot meals to the passing echelons with deportees, in accordance with the schedule of echelons advancement, the payment to be paid off from the means allocated to the Ministry of internal affairs of the USSR paragraph 6 “a” of the present resolution.

10. To bind the Ministry of health of the USSR (comrade Smirnov) to provide each echelon of deportees with one physician and two medical assistants with the necessary quantity of medicines and bandage materials in order to give medical assistance to the deportees en route.

11. To bind the Altai krai executive committee and Kurgan, Southern-Kazakhstan, Djambul, Aktiubinsk, Tiumen, Tomsk oblast executive committees to cooperate with the Ministry of internal affairs of the USSR in settling and economic-social arrangement of the deportees, as well as in case of necessity to organize houses for invalids and elderly people for residence of the single invalids and elderly from the number of arriving deportees, allocating the necessary means for setting up and maintaining of these houses.

(Source: Pasat V.I. , Trudnye stranitsy istorii Moldovy. 1940-1950, Moscova 1994).

Anexa 2.

Directiva
sectiei de organizare a colhozurilor a Ministerului agriculturii al RSSM cu privire la ordinea de intocmire a documentelor, si la evidenta averii confiscate de la chiaburi si transmise fara plata colhozurilor.

14 iulie 1949

In legatura cu interpelarile primite cu privire la ordinea de intocmire a documentelor, evaluarii si inregistrarii la venituri a averii confiscate de la chiaburi si transmise gratuit spre folosire colhozurilor, Ministerul agriculturii al RSS Moldovenesti explica:

1. Averea (vitele, inventarul agricol, acareturile, plantatiile multianuale, semanaturile etc.) confiscata din gospodariile chiaburesti, se transmite colhozurilor conform actelor speciale, elaborate de reprezentantii organelor de resort in baza hotaririlor comitetelor executive raionale.
Actele trebuie sa contina lista amanuntita a averii si o caracterizare scurta a ei (virsta, gradul de uzare si de utilizare al inventarului agricol etc.), iscalitura persoanelor ce au intocmit actul, au transmis averea si a persoanelor ce o primesc spre pastrare in colhoz.

2. Evaluarea averii se efectueaza de comisie in ordinea urmatoare:

a) evaluarea vitelor conform preturilor de stat si de colectare in vigoare;

b) constructiile, acareturile, constructiile nefinisate si plantatiile multianuale sint evaluate de comisie reesind din cheltuielile facute la aceasta constructie, iar plantatiile – tinind cont de starea lor;

c) inventarul agricol, masinile si utilajele se apreciaza conform preturilor de stat ale organizatiilor de comert cu luarea in considerare a gradului de uzare si utilitate;

d) produsele sunt pretuite conform preturilor de stat de colectare, iar materialele si inventarul marunt – conform preturilor organizatiilor de comert, de stat si cooperatiste;

e) costul semanaturilor se stabileste conform preturilor de stat de colectare a semintelor, necesare pentru insamintarea acestor suprafete, tinindu-se cost de starea calitativa a semanaturilor.
Actul evaluarii averii este aprobat de adunarea generala a colhoznicilor.

Actele de transmitere a averii spre evaluare sunt documente in baza carora se fac insemnarile de rigoare pentru inregistrarea la venituri a averii date conform registrelor de contabilitate a colhozului.
Totodata se crediteaza contul nr. 8 – Fonduri indivizibile si cota de participare – conform subcontului nr.5 “averea si mijloacele primite in mod gratuit”.

Seful sectiei de organizare a colhozurilor a
Ministerului agriculturii al RSSM Medvedev”

(Izvor: Kollectivizatsia krestianskikh khozeaistv v pravoberezhnykh raionakh
Moldavskoi SSR. Documenty I materialy, Kishinev, 1969, p.408-409)
Anexa 3.

Decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS
Cu privire la anularea restrictiilor pentru unele categorii de deportati

7 ianuarie 1960

Prezidiul Sovietului Suprem al URSS hotaraste:

1 A se anula restrictiile referitoare la deportarea speciala si a se elibera de sub supravegherea administrativa a organelor MAI :

a) membrii familiilor conducatorilor si membrilor ilegalitatii nationaliste si ai bandelor nationaliste, deportati din regiunile Ucrainei de Apus, din republicile unionale Moldoveneasca, Letona, Lituaniana si Estona.

b) Fostii comercianti, mosieri, fabricanti, membri ai guvernelor si partidelor politice burgheze, deportati din regiunile de Vest ale Ucrainei, din republicile unionale Moldoveneasca, Letona, Lituaniana si Estona.

2. A se stabili, ca anularea restrictiilor referitoare la deportarile speciale pentru persoanele enumerate in articolul 1 al prezentului Decret nu are drept consecinta restituirea averii confiscate in timpul deportarii si, de asemenea, nu constituie o baza pentru anularea restrictiilor referitoare la deportarile speciale pentru conducatorii si membrii ilegalitatii nationaliste si a bandelor nationaliste armate, care in conformitate cu decretul Prezudiului Sovietului Suprem al URSS din 11 martie anul 1952 dupa eliberarea din locurile de privatiune de libertate sunt trimisi pentru a se stabili cu traiul in locurile unde se afla familiile lor.

Reintoarcerea la locurile de trai anterioare a persoanelor carora li s-au anulat restrictiile in baza articolului 1 al prezentului Decret poate fi admisa numai cu permisiunea comitetelor executive ale Sovietelor regionale de deputati ai oamenilor muncii sau a Consiliilor de Ministri ale republiciilor (care nu au impartire regionala) de pe teritoriul carora au fost ridicate persoanele respective.

K. Vorosilov
Presedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS

M.Gheorgadze
Secretarul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS

(Izvor: “Politica”, nr. 3, 1991)

Pleoapa trecutului tresare, ascunzandu-si lacrima si nu lasa uitarea sa se cearna peste ceea ce a ramas in istoria romanilor din Basarabia – blestematul an 1940 – 1941.

Asa-zisa “eliberare sovietica” incepuse cu jafuri, distrugeri, pradarea pravaliilor, spargerea beciurilor, dezordini si incaierari sangeroase. Apoi Puterea Rosie a procedat la arderea cartilor sfinte, inchiderea si pangarirea bisericilor. “Corbii negri” – dubele bolsevicilor – erau incarcate cu romani, care urmau a fi deportati in Siberii de ghiata. Elementele sovine organizau mitinguri pazite de soldati.

Cu toate acestea flacara romanismului in Basarabia nu s-a stins niciodata. La rasaritul strabunei Moldove au ramas tineri cu credinta in Dumnezeu si dragostea de Neam. Din randurile lor faceau parte tinerii patrioti din Orhei, oras situat pe malul raului Raut in centrul Basarabiei, de unde, spun vechile hrisoave, Stefan cel Mare recruta ostenii sai cei mai viteji – arcasii orheieni.

In inima acelor tinere vlastare romanesti, elevi ai Liceului “Vasile Lupu”, s-a aprins lumina demnitatii nationale, care i-a adunat in ceea ce NKVD-istii numeau “organizatia ilegala antisovietica a tineretului studios Majadahonda” din judetul Orhei (Dosar penal nr. 2233 vol.V p. 1442), scopul propus sa-l realizeze era neadmiterea pangarirei Basarabiei de catre urgia comunista si Unirea cu Patria Mama.

In prima duminca a lunii octombrie din 1940, in padurea de la marginea Orheiului a avut loc una din cele mai importante adunari ale ilegalistilor, la care au participat si fostele eleve ale liceului de fete “Doamna Maria”, majoritatea elevilor devenind deja elevi ai Scolii Pedagogice din Orhei.

La intrunirea tinerii luptatori au ales denumirea organizatiei – Majadahonda, conducatorul – in persoana lui Anatol Guma, adjunct a devenit fratele acestuia Victor Guma, a fost ales un consiliu coordonator, precum si redactorul ziarului acestei organizatii – “Cu fruntea-n sus!” – Gheorghe Martanov. S-au format patru echipe active (echipe de soc), trei de baieti si una de fete. Membrii ai “Majadahondei” au devenit si doi profesori Dumitru Munteanu si Maria Majaru.

In fata unui tricolor, steag care apartinuse liceului si fusese ascuns de unul dintre elevi, a fost depus solemn juramantul. Rand pe rand baietii si fetele se apropiau, ingenuncheau in fata drapelului si sarutandu-i panza isi puneau semnatura.
Actiunile intreprinse de tinerii elevi erau menite sa dea in vileag crimele comuniste, sa dea sperante oamenilor si sa aminteasca noilor autoritati cine sunt cu adevarat stapanii acestor meleaguri. In oras au inceput sa apara inscriptii si proclamatii pe ziduri: “Nu credeti ocupantilor bolsevici!”, “Carati-va acasa barbarilor!”, “Moarte ocupantilor stalinisti!”.

In preajma Craciunului la propunerea lui Anatol Guma se hotaraste arborarea pe o serie de cladiri orheiene a stindardului tricolor in locul carpei comuniste. Elevii s-au constituit in trei grupe de actiuni si una de rezerva. Prima grupa urma sa arboreze tricolorul pe cladirea NKVD-ului, a doua – pe cladirea Comitetului de Partid Bolsevic (fosta Prefectura), iar a treia – pe fosta cladire a Primariei. In dimineata Craciunului oamenilor nu le venea sa creada – deaspura Orheiului s-a inaltat triumfator Tricolorul care vestea paganilor ca lupta continua iar Romania va fi iarasi Mare. Autoritatile nu au reusit sa dea de urma faptasilor, dar au purces la un groaznic val de arestari, totusi pe strazile orasului, chiar si in cele mai indeprtate sate ale judetului apareau foile volante ale “Majadohondei”. Autoritatile comuniste au fost puse in alerta, seful sectiei judetene de securitate Gavril Goldenberg a inceput vanatoarea “elementelor rebele antisovietice”.

Dupa ce ajunse in posesia informatiilor furnizate de cativa turnatori G. Goldenberg a semnat dispozitia nr.10 de arestare a lui Anatol Guma, conducatorul miscarii. La interogatoriu bravul roman declara: “Lupt impotriva regimului de ocupatie, care ne-a furat libertatea, din convingere si am un scop bine determinat – reintregirea cu Tara Mama, descreditarea regimului stabilit in Basarabia (…) aceasta o spun si o voi spune oricui, fiindca aceasta este convingerea mea ferma, sunt tanar si iubesc viata si libertatea. Oricine la 19 ani iubeste viata si lupta pentru ea” (Dosar penal nr. 2233 vol. III p. 793, 30.01.1941).

In urmatoarele zile au mai fost arestati Vsevolod Ciobanu, Dumitru Avramoglo, Dumtru Stici, Vlad Alexeev, Grigore Mihu, Victor Brodetchii, Anatol Cotun s.a. Cei prinsi au fost inchisi in inchisoarea din Orhei. Autoritatile au anuntat ca “organizatia nationalista contrarevolutionara, terorista” a tineretului studios din Orhei a fost descoperita si lichidata. Au urmat anchete, interogatorii, schingiuiri, batai, chinuri…

Cativa dintre tineri au fost transferati la penetenciarul din Chisinau. La 14 iunie 1941 li s-au adus oficial la cunostinta acuzatiile si data procesului. Cu acest prilej fiind adunati in aceeasi celula s-au reintalnit. Acel moment i-a intarit si unit si mai tare caci din piepturile lor a izbucnit cantecul Echipei Mortii:

“E jale multa in Tara
Caci strainul e stapan
Cersetor la el in Tara
Plange bietul Roman.
De aceea azi in lupta
Noi pornit-am sa scapam
Patria de toti barbarii
Tara noastra s-aparam.
Dreptatea iar s-o intronam
Romani liberi vrem sa fim
Aruncati in toiul luptei
Ori invingem ori murim.”

In noaptea de 23 spre 24 iunie 1941, cand trupele romane si cele germane deja trecuse Prutul, eliberand teritorii romanesti orheienii erau judecati de Tribunalul districtului militar Odessa, aflat special pentru aceasta in deplasare in Chisinau. Astfel Anatol Guma, Eprov V., Mihu Gr., Bodetchii V., Cotun A., Dobanda D., Cozma O. si Grajdieanu M. au fost condamnati pentru “organizarea si savarsirea crimelor impotriva regimului sovietic” la pedeapsa capitala prin impuscare. Executia s-a petrecut imediat dupa proces. Au fost ucisi pentru credinta lor romaneasca si au murit cu moarte de martir. Ceilalti au fost condamnati la pedeapsa la privatiunea de libertate intre 10 si 25 de ani. Au fost incarcati in trenuri marfare care i-au dus in pustiurile albe ale Siberiei… Tinerii ramasi in inchisoarea din Orhei au fost arsi de vii, penetenciarul fiind incendiat de trupele Armatei Rosii aflate in agonia retragerii. Abia dupa sosirea ostasilor romani in oras, au fost scoase de sub ruine cadavrele martirilor “Majadahondei”.

Unul dintre ilegalistii orheieni, scapat cu viata ca prin minune din urgiile gulagurilor sovietice, Oleg Frunza, e stabilit azi in Romania in orasul Bacau.

Acest fragment de istorie a fost scris cu sangele basarabenilor care au cazut aparand cauza romanismului basarabean. Istoria i-a osandit la nemurire caci fapta lor nu va fi uitata niciodata!

Maria Buruiană, susţinătoare activă a Armatei Negre

Un astfel de caz este acela al Mariei Buruiană din satul Condrăteşti, fostul (la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50) raion Corneşti, o ţărancă implicată în activitatea cunoscutei organizaţii antisovietice Armata Neagră. Fenomenul interesează în mod special nu numai pentru că este proba cât se poate de elocventă a atitudinii omului de condiţie modestă de la ţară, deci a masei ţărănimii basarabene, faţă de regimul sovietic de ocupaţie, dar şi prin anumite calităţi personale pe care eroina noastră le-a dat la iveală în confruntarea ei cu acel regim. De altfel, nu în ultimul rând, subiectul este revelator şi pentru suferinţele pe care omul simplu, în special ţăranul din Basarabia, le-a avut de îndurat de la autorităţile sovietice.
Născută în anul 1910 în familia ţăranului Gheorghe Coşcodan din Condrăteşti, Maria se căsătoreşte pe la începutul anilor 30 cu consăteanul ei Pavel Buruiană. Îndată după război, soţul ei moare de foame şi ea rămâne, în plină foamete, cu şase copii, dintre care au supravieţuit acelui groaznic flagel doar trei, cel mai mare având 12 ani, iar cel mai mic 3. “După moartea soţului, îşi va aminti ea mai târziu, am trăit foarte greu, pentru că, prin condiţia mea socială, eram ţărancă foarte săracă.” Această situaţie o va face ca în anul 1947 să-şi vândă casa pentru 10 kg de porumb, desigur spre a-şi salva cumva copiii de la moarte. E adevărat că cel care i-a cumpărat casa i-a mai dat şi un bordei dărăpănat în care femeia s-a aciuit cu copiii pentru o perioadă de doi ani.
În 1949, trecu cu traiul în satul învecinat Flămânzeni, măritându-se cu Grigore Herţa, care trăia acolo. Maria era o femeie muncitoare şi pricepută la diferite treburi necesare unei gospodării ţărăneşti. Cel mai mult se îndeletnicea cu croitoria. Cosea pentru ţăranii din sat şi din vecinătate lucruri simple şi foarte ieftine.
Cam pe vremea când se mută la Flămânzeni, se organizase şi formaţiunea de luptă împotriva Sovietelor, cu numele Armata Neagră. Nu se ştie cu siguranţă de ce se numea aşa. Primul organizator şi conducător al acesteia a fost Gavril Andronovici, unul dintre cei mai buni gospodari din Condrăteşti, localitate care, cu anii, coborâse tot mai jos către valea Culei. După ce, într-o încăierare sângeroasă care a avut loc chiar în mijlocul acelui sat cu o unitate din trupele de represalii ale KGB-ului, acesta fusese împuşcat, locul său l-a luat Ion Borş, care a condus formaţiunea de luptă până la arestarea sa, în vara anului 1950. La acţiunile organizaţiei au participat activ vreo 50 de luptători, care, cu toată asprimea excesivă a regimului stalinist de ocupaţie, au avut în permanenţă susţinerea unei populaţii numeroase. Printre cei mai activi luptători au fost Teodor Coşcodan, Ion Ganea, Vasile Plaşca, Simion Alexa, Gavril Bodiu, Gheorghe Bogatu, Ion Coşcodan, Hariton Ciolpan, Pavel Caţer, Mihail Jardan, Grigore Iovu.
Primul dintre aceştia era fratele Mariei Buruiană. La scurt timp după înfiriparea organizaţiei, din ea vor mai face parte şi fiul ei mai mare, Gheorghe, care era pe atunci un adolescent, şi cel de al doilea soţ, Grigore Herţa. Dar ea a devenit strâns legată de organizaţie nu în mod incidental, doar ca urmare a faptului că membrii acesteia erau dintre oamenii cei mai apropiaţi, ci mai ales pentru că ea însăşi s-a implicat în activitate, desigur, fără să pretindă vreun rol deosebit, asumându-şi doar nişte acţiuni de ajutorare şi susţinere a combatanţilor. De aceea era şi firesc ca, atunci când trupele de represalii ale KGB-ului au trecut la arestarea laolaltă a membrilor şi susţinătorilor Armatei Negre, să fie căutată şi arestată şi Maria Buruiană.
Caracterul ei dârz şi ireconciliant în impactul cu organele de represiune a imprimat o notă spectaculoasă acelei relaţii, ceea ce a făcut să avem mult mai multă informaţie şi detalii mai interesante despre implicarea acestei femei simple în lupta antisovietică a organizaţiei pe care a susţinut-o, decât despre activitatea conducătorilor formaţiunii.

Arestarea, anchetarea şi formularea acuzării

Cunoaştem foarte bine împrejurările în care a fost arestată. Dintr-un act întocmit de Securitate, aflăm că în casa lui Herţa, la 15 iulie 1950, doi ofiţeri KGB “au arestat-o pe membra unui grup banditesc, Buruiană Maria Gheorghievna, care în momentul percheziţiei locuinţei a evadat. Deşi Zeabkin, comandantul grupului operativ, a tras 15 focuri de preîntâmpinare, Buruiană M.Gh. profitând de tufăriş, a dispărut. Prin măsurile luate de grupul operativ alcătuit din comandantul grupului MSS (Ministerul Securităţii Statului) al RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldova _ n.a.), căpitanul de miliţie Kaminski, din împuterniciţii operativi ai grupului, sublocotenent Hamaiev, locotenent major Smirnov, sublocotenent Dobreanski, sublocotenent Pugaci, sublocotenent Zeabkin, împreună cu Barcaru, preşedintele sovietului sătesc Flămânzeni, Buruiană M.Gh., care evadase, a fost descoperită la marginea satului Flămânzeni, la Bodiu Iacob Gh., unde se ascunsese într-o gaură pe care o făcuse între două căpiţe de fân şi pe care o acoperise cu stuf… Arestata Buruiană M.Gh. a fost dusă la sovietul sătesc Flămânzeni pentru a fi apoi predată secţiei raionale a MSS”.
Dosarul a 21 de membri şi susţinători ai Armatei Negre (din totalul de aproximativ 100 de persoane judecate pentru această activitate), în care se întâlneşte şi numele Mariei Buruiană, a fost deschis încă înainte de arestarea ei, la 20 iulie 1950. Oficial, acuzarea i-a fost adusă la cunoştinţă la 18 iulie din acelaşi an, pe când se afla deja întemniţată în închisoarea nr. 1 a Ministerului afacerilor interne al RSSM, şi consta în “crime prevăzute de articolele 19-20-56-17 ale codului penal al RSSM (Ucrainei – n.a.), adică, având bună ştiinţă că fratele său Coşcodan Teodor este căpetenia unei bande tâlhăreşti, nu a adus aceasta la cunoştinţa organelor puterii, îi ascundea pe bandiţi la ea acasă…”
Cei aproape 50 de membri activi ai Armatei Negre, care-şi mai ziceau şi “haiduci ai morţii”, ceea ce sublinia hotărârea lor nestrămutată, aproape disperată, de a lupta cu preţul vieţii împotriva regimului de ocupaţie, au realizat cu succes, pe parcursul anilor 1949-1950, o serie întreagă de acţiuni privind zădărnicirea colectivizării gospodăriilor ţărăneşti şi îndoctrinarea comunistă a populaţiei. “Activitatea antisovietică atât de intensă a membrilor organizaţiei “Armata Neagră» _ se spune într-un document al KGB-ului _ a fost posibilă drept urmare a faptului că, aflându-se în ilegalitate şi ascunzându-se în păduri, aceştia se bucurau de o largă susţinere şi ajutor, datorită numeroaselor legături pe care le aveau cu elemente antisovietice criminale din diferite sate ale raioanelor menţionate, care îi ascundeau sistematic la ei acasă pe membrii organizaţiei de organele puterii sovietice, îi aprovizionau cu produse alimentare, îi informau despre apariţia în sate a lucrătorilor organelor sovietice şi în multe cazuri le acordau ajutor la săvârşirea unor crime.” Unul dintre aceste “elemente”, se spune tot acolo, era şi Maria Buruiană.
Un martor ocular din comuna Bahmut, situată pe traseul împădurit dintre oraşele Ungheni şi Călăraşi, despărţită de Condrăteşti de un deal foarte mare, accidentat şi acoperit de tufişuri dese, mi-a povestit că pe timpul Armatei Negre în localitatea lor era cunoscută parola “Păsărelele au venit la cuib”. Aceste cuvinte, rostite în mare taină şi adresate numai oamenilor de mare încredere, erau semnalul că luptătorii din rezistenţă trimiseseră veste că veneau în sat. Şi atunci gospodarii şi gospodinele anumitor case, aşezate mai la margine şi având ferestre către pădure, pregăteau hrană, apă caldă, schimburi, şi îşi găseau treabă pentru câteva ore pe la neamuri şi prieteni, timp în care cei găzduiţi în aşa fel luau masa, făceau baie, se primeneau, luau merindele anume lăsate pentru ei şi se reîntorceau la confruntarea cu puternicul duşman.
După arestare, Mariei i s-au adus învinuiri concrete şi directe privind activitatea ei aparte. Citim în actul de acuzare alcătuit de cinovnicii secţiei de anchetare a MSS al RSSM, la 14 decembrie 1950: “Acuzata Buruiană Maria a stabilit legături criminale cu Borş I., Ganea I. şi alţi membri ai organizaţiei Armata Neagră, prin intermediul fratelui său Coşcodan Teodor şi al fiului Buruiană Gheorghe, care au făcut parte din această organizaţie, îi aproviziona cu produse de hrană şi îi ascundea la ea în casă”.
Dar KGB-ul, care avea sarcina prioritară de a înspăimânta cât mai mult populaţia basarabeană şi a o face astfel cât mai respectuoasă faţă de regimul sovietic de ocupaţie, nu se putea limita la aceste acuzaţii. Tocmai de aceea, în partea finală a documentului se spune că tot aşa, ca şi alţi susţinători ai “haiducilor morţii”, Maria Buruiană, “în baza convingerilor sale antisovietice, a stabilit şi a întreţinut legături criminale cu conducătorul organizaţiei antisovietice banditeşti Armata Neagră, Borş I.A., şi cu alţi membri ai acesteia, care, realizând sarcinile organizaţiei, au desfăşurat o intensă activitate duşmănoasă, au săvârşit acte teroriste asupra activului de partid şi de stat, atacuri armate asupra satelor şi jefuirea de magazine ale cooperaţiei săteşti de consum.” (Nu era vorba de jaf, desigur, ci de confiscarea de mărfuri şi produse necesare activităţii cât de cât normale a organizaţiei, fapt recunoscut în repetate rânduri chiar de către autorităţile sovietice _ n.a.) Căutând să accentueze gravitatea vinei acuzatei, actul menţionat sublinia că ea a “acordat un ajutor activ la înfăptuirea acestei activităţi, îi ascundea în casa ei pe conducătorii organizaţiei. Le făcea rost de mâncare şi le organiza întâlniri cu susţinători de ai lor, de asemenea ascundea mărfurile şi bunurile jefuite, adică s-a făcut vinovată de crimele prevăzute de articolele 19-54-1 “a”, 19-54-8, 54-11 din CP al RSSU şi de articolul 4 din decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 4 iunie 1947. Cu privire la răspunderea penală pentru furtul averii de stat şi obşteşti”.
Se poate constata, astfel, că pe parcursul anchetei organele aşa-zis judiciare ale KGB-ului căutau să prezinte acuzarea sub o formă cât mai aspră, pentru a putea aplica fiecărui susţinător al “haiducilor morţii” maximum de pedeapsă posibilă conform legislaţiei sovietice. Articolul 19-54-1 “a”, de pildă, care se referea şi la Mariana Buruiană, stipula trădarea de patrie. Învinuire pe cât de nedreaptă, pe atât de ridicolă, pentru că se aducea unor oameni _ de fapt unei mase numeroase de oameni _ care “trădau” o ţară străină, ostilă şi cotropitoare, adică respingeau categoric un regim care i-a cucerit, i-a jefuit, i-a maltratat şi i-a exterminat!

“Judecata” şi aplicarea pedepsei

Tragicomedia acuzării este urmată, în acelaşi spirit, de simulacrul de judecată. Maria Buruiană este acţionată în justiţie, împreună cu alţi 13 participanţi la mişcarea de rezistenţă, prin hotărârea din 10 ianuarie 1951 a tribunalului militar al trupelor MAI al RSSM. Procesul s-a desfăşurat în zilele de 20-24 ianuarie “în şedinţă închisă de judecată, fără participarea acuzării şi apărării şi fără martori”.
Comportamentul acestei femei simple la un astfel de spectacol lugubru, cum era judecarea de către KGB a “trădătorilor de patrie”, este ieşit din comun. După cum prea bine se ştie, oamenii KGB-ului şi ai NKVD-ului erau, pe parcursul anchetelor şi proceselor numite inadecvat juridice, deosebit de duri şi diabolic de inventivi, aşa încât mai totdeauna “scoteau” de la victimele lor tocmai “dovezile” de care aveau nevoie. Fapt în general valabil şi pentru martirii mişcării de rezistenţă din Basarabia postbelică. Cazul Mariei Buruiană este totuşi o excepţie de la această regulă. Este incredibil, şi totuşi documentele stau mărturie incontestabilă a dârzeniei şi neînfricării acestei femei.
Într-o scrisoare pe care o trimitea la 1 august 1955 procuraturii militare din Moscova, ea menţiona că anchetarea sa şi a celorlalţi oameni care au fost judecaţi împreună cu ea “se făcea neobiectiv, tendenţios. Procesele-verbale nu se dresau în temeiul declaraţiilor celor acuzaţi şi nu erau aduse la cunoştinţa acestora. Eu, o simplă femeie, multe nu înţelegeam, din care cauză anchetatorul Ghetman recurgea la măsuri ilegale, inclusiv bătaie, ceea ce a provocat naşterea prematură şi moartea copilului meu”.
Dar maltratările n-au înfrânt-o. La procesul menţionat, chiar la prima manifestare a călăilor în rol de străjuitori ai ordinii şi dreptăţii, ea a răspuns scurt, categoric: “Nu mă consider vinovată şi nu recunosc nimic”.
De fapt, la acel proces cazul ei s-a dovedit a fi pentru “judecători” o surpriză la care nu s-au aşteptat. Cerându-i-se să povestească despre legăturile ei cu Armata Neagră, pentru a-şi recunoaşte astfel vina, ea a declarat: “Nu recunosc că aş fi vinovată de ceva. Nu port nici o vină şi nu am ce povesti”. În continuare, procesul-verbal menţionează că “Buruiană Maria s-a exprimat prin cuvinte indecente, în moldoveneşte. Preşedintele a preîntâmpinat-o pe Buruiană că dacă îşi va mai permite expresii indecente, va fi dată afară din sala de judecată în temeiul unei decizii judecătoreşti”.
Acest incident provoacă o tergiversare a procesului, scenariul iniţial este modificat din mers. Se operează lungi şi încurcate confruntări ale declaraţiilor Mariei, pe de o parte, cu depoziţiile altor acuzaţi sau deja condamnaţi şi ale unor martori, pe de altă parte. Însă toate aceste eforturi s-au dovedit a fi zadarnice. Referitor la depoziţiile din unele procese-verbale, care dovedeau că ea s-ar fi întâlnit cu Ion Borş şi cu alţi membri ai organizaţiei, Maria răspundea, invariabil, că acestea “sunt mincinoase şi eu le resping. Nu sunt vinovată şi nu cunosc pe nimeni”. Şi din nou cel care a alcătuit procesul-verbal a notat că “Buruiană Maria s-a exprimat în moldoveneşte, necuviincios. Preşedintele iar a avertizat-o pe Buruiană Maria că dacă va mai ocărî încă o dată în sala de judecată, va fi dată afară şi sentinţa va fi pronunţată fără depoziţiile ei la judecată”.
Evident că acuzatorii (de fapt, întregul tribunal avea doar sarcina de a acuza) au căutat să exploateze la maximum aşa-zisele depoziţii ale inculpatei, smulse în cursul anchetei prin metodele menţionate mai sus, la care însă Maria răspundea repetat: “Nu ştiu ce fel de mărturii am adus anchetatorului. Declar încă o dată că nu ştiu nimic”.
În sfârşit, ultimul argument cu care “judecătorii” credeau că vor învinge rezistenţa femeii a fost citirea acelor depoziţii din procesul-verbal al anchetei lui Ion Borş care dovedeau legătura Mariei Buruiană cu Armata Neagră. În baza acelor depoziţii (care, desigur, fuseseră şi ele fabricate în stilul deja cunoscut), judecata constata că “în octombrie şi noiembrie 1949, pe când se aflau deja în ilegalitate, Ion Borş, Teodor Coşcodan şi Andronovici au fost de trei ori pe timp de noapte în casa Mariei Buruiană, şi de fiecare dată când ei plecau, ea îi sfătuia să fie atenţi, pentru a nu fi prinşi de către organele de miliţie”. Dar inculpata a răspuns că “depoziţiile lui Ion Borş sunt greşite. Nu l-am văzut pe Ion Borş la mine în casă, deşi se poate ca el să fi venit la soţul meu, Grigore Herţa”.
Astfel, toate strădaniile organelor sovietice de teroare judiciară de a o forţa să-şi recunoască vina n-au avut nici un rezultat. Ultimele cuvinte rostite de Maria la proces au fost: “Nu recunosc că aş fi vinovată cu ceva. Cer judecăţii să mă elibereze”.
Bineînţeles că n-a fost eliberată, pentru că procesul care i s-a intentat nu a fost o judecată ca atare, ci pur şi simplu o farsă, ridicolă din punct de vedere juridic şi tragică faţă de destinul oamenilor târâţi la acel spectacol sinistru. În realitate, soarta Mariei Buruiană şi a tuturor celorlalţi participanţi sau susţinători ai mişcării de rezistenţă fusese hotărâtă cu mult înainte de proces, încă din momentul arestării lor. Astfel, deja la 14 decembrie 1950, Mordoveţ, ministrul SS al RSSM, decidea trimiterea Mariei Buruiană în Gulag. “Ţinând cont de faptul că, prin caracterul crimei, menţiona acesta, ea trebuie supusă unei izolări speciale, după condamnare să fie trimisă, pentru ispăşirea termenului de pedeapsă, într-un lagăr special al MAI al URSS.”
Munca forţată în lagăr, la care erau condamnaţi, de obicei, acuzaţii din categoria Mariei Buruiană, începu pentru ea încă de la arestare. Această capacitate de a munci a fost stabilită, din ordinul comandantului închisorii nr. 1 a MAI al RSSM, de către medicul închisorii, Kasatkina, la 18 decembrie 1950. Certificatul, zis medical, cu nr. 284, statua că Maria era “practic sănătoasă”, ceea ce însemna recunoaşterea faptului că, realmente, nu era sănătoasă (se ştia că mai era şi într-un stadiu avansat de graviditate), şi cu toate acestea documentul concluziona că femeia era aptă pentru munci fizice de categoria întâi.
Aşadar, tribunalului îi revenea sarcina pur formală de a da o înfăţişare pretins juridică statutului real al celor condamnaţi încă înainte de declanşarea procesului. În şedinţa din 24 ianuarie 1951 a tribunalului militar al trupelor de interne ale RSSM, Maria Buruiană a fost condamnată, “în baza articolului 19-54-1 “a” al CP al RSSU, la 25 ani privaţiune de libertate în lagăr de corecţie prin muncă”, iar în temeiul articolului 29, punctele a, b, c, d, e şi f _ la pierderea drepturilor civice pe termen de cinci ani şi la confiscarea întregii averi” (adică a celor câtorva prea modeste obiecte pe care le avea în casa lui Herţa din Flămânzeni _ n.a.)”.
Urmând, probabil, exemplul celorlalte treisprezece victime ale terorii, judecate în acelaşi proces, Maria Buruiană a adresat, la 28 ianuarie 1951, colegiului militar al Tribunalului Suprem al URSS o cerere de casare a acestei sentinţe, atrăgând atenţia mai ales asupra asprimii excesive a pedepsei la care era supusă şi la faptul că era mamă a trei copii care, după arestarea ei, rămâneau pe drumuri. Dar, prin decizia cu nr. 2-0506 din 14 aprilie 1951, colegiul a stabilit ca cererea “să nu fie satisfăcută, iar sentinţa să rămână neschimbată”. La 20 martie 1951, condamnata, care se mai afla încă în închisoarea nr. 1 a MAI al RSSM, adresa preşedintelui tribunalului militar al trupelor de interne ale RSSM o cerere cu următorul conţinut: “Rog să-mi permiteţi o întâlnire cu fiul meu, Buruiană Gheorghe Pavlovici, care se află în închisoarea nr. 1 din Chişinău. Anunţaţi-mă unde se află ceilalţi doi copii ai mei (unul de 3 ani şi celălalt de 8 ani). Eu îi lăsasem în satul Flămânzeni, raionul Chişcăreni, RSSM. Lămuriţi-mi ce avere a fost confiscată.” Însă răspunsul trimis de tribunalul militar pe adresa comandantului închisorii lasă şi această cerere nesatisfăcută.

Epilog

După moartea sângerosului dictator bolşevic, Stalin, toate procesele intentate participanţilor la mişcarea de rezistenţă antisovietică din Basarabia, cu excepţia (de regulă) a cazurilor celor condamnaţi la pedeapsă capitală, au fost revizuite şi recalificate.
În zilele de 18-19 ianuarie 1955, procuratura districtului militar Odesa a examinat, desigur din ordinul instanţelor superioare de stat, sentinţa din 20-24 ianuarie 1951, deci şi cazul Mariei Buruiană. S-a constatat încă o dată legătura ei strânsă cu luptătorii activi ai Armatei Negre, în special prin faptul că îi adăpostea la ea în casă, îi ajuta să se ascundă de organele de represiune şi îi aproviziona cu hrană, dar s-a stabilit totuşi ca fiind nedreaptă calificarea acestei activităţi în conformitate cu articolul 19-54-1 “a” din CP al RSSU. De aceea procuratura a propus a recalifica această activitate în conformitate cu articolul 19-54-17 din acelaşi cod şi cu decretul menţionat mai sus, din 04.06.47, drept care “pedeapsa să fie redusă la 8 ani detenţie în lagăr de muncă corecţională, cu pierderea drepturilor civice pe termen de trei ani şi cu confiscarea averii”. Această propunere a fost aprobată, la 17 februarie 1955, de către o comisie specială a RSSM “pentru reexaminarea dosarelor penale ale persoanelor condamnate pentru activitate contrarevoluţionară”.
În atmosfera în care părea că se auzeau căzând zdrobitoarele lanţuri ale sclaviei comuniste şi că începeau să fie dosite instrumentele infernalei maşini de tortură kaghebistă şi enkavedistă, numeroasa armată a deţinuţilor politici se vedea îndemnată a cere să i se facă dreptate. În lagărul de la Dubrova, din Mordovia, unde muncea din greu la o fabrică în calitate de motoristă, Maria Buruiană reuşi să convingă pe o deţinută care ştia bine reuşeşte să-i scrie, pentru 20 de ruble, o plângere pe care a trimis-o la 1 august 1955 Procuraturii Militare Generale a URSS. În afara faptului că se referea la fărădelegile menţionate mai sus, scrisoarea era în general un strigăt de durere şi disperare pentru că organele sovietice de represiune i-au distrus viaţa şi i-au nenorocit copiii. Ea cerea să-i fie reexaminat cazul şi să fie lichidată nedreptatea care i s-a făcut. Se înţelege că plângerea ei n-a fost luată în seamă de nimeni.
Condamnarea, la Congresul al XX-lea al PCUS, a manifestărilor celor mai grave ale terorismului de stat ce se practica în Rusia Sovietică a creat impresia,în linii generale falsă, cum că în Ţara Sovietelor se instaura, în sfârşit, o atmosferă de transparenţă şi liberalizare. Drept urmare, la 24 martie 1956, Sovietul Suprem al URSS a înfiinţat o comisie pentru examinarea unui imens număr de dosare, inclusiv politice. Comisia a examinat cazul Mariei Buruiană la 20 iunie 1956, fără însă a recunoaşte fărădelegile la care s-a dedat faţă de ea aşa-zisa justiţie sovietică. “A recunoaşte acuzarea Mariei Buruiană ca fiind întemeiată, se spune în concluzia comisiei, dar ţinând cont de buna ei purtare în lagăr, de atitudinea sa conştiincioasă faţă de muncă, a reduce termenul pedepsei la ceea ce a fost deja ispăşit şi a o elibera din detenţie”.
La două zile după adoptarea acestei hotărâri, conducerea lagărului de la Dubrova îi înmâna fostei deţinute o adeverinţă, cum că era eliberată şi urma calea spre casă, la Condrăteşti, în Moldova.
Deci, după lungi şi grei ani de detenţie, de maltratări, umiliri şi muncă silnică gratuită, femeia-martir a revenit la vatră. Credea că a scăpat, în sfârşit, de coşmarul Gulagului. Dar speranţa aceasta a devenit realitate doar în parte.
La doar câteva luni după întoarcerea Mariei acasă, în Condrăteşti îşi făcu apariţia un ofiţer KGB, pe nume Mamalâga, şi calvarul anchetei bolşevice reîncepu cu o tenacitate şi cu un scop foarte bine reliefate în procesul-verbal întocmit de lacheul Moscovei. Bravul simbriaş al regimului de ocupaţie a avut grijă să terorizeze femeia în aşa măsură şi să alcătuiască, în baza “mărturiilor” smulse de la ea (plus rodul propriilor sale invenţii, impuse de delicata misiune cu care fusese trimis la Condrăteşti), un document care avea sarcina dublă: pe de o parte, de a arunca o umbră cât mai deasă asupra fostei deţinute, iar pe de altă parte, de a lustrui cât se putea mai bine sistemul sovietic de represiune. Speriată de însuşi faptul reluării cercetărilor şi exasperată de tortura psihologică aplicată de anchetatorul Mamalâga, Maria fu nevoită (în orice caz, aşa rezultă din procesul-verbal) să-şi recunoască vinovăţia pentru participare la mişcarea de rezistenţă antisovietică. Totodată, kaghebistul a forţat-o să declare că, pe parcursul anchetei din 1950-1951, nu a fost supusă nici unui fel de maltratări şi că “întreruperea sarcinii şi avortul spontan” (!?) s-au produs “ca urmare a dereglării sistemului nervos”. Mai mult decât atât, menţionatul document conţine nedesimulate referinţe batjocoritoare şi umilitoare la adresa celei anchetate.
Aceste fapte demonstrează grăitor că dispariţia lui Stalin şi slabul dezgheţ hruşciovist schimbaseră prea puţin sistemul dictatorial şi inuman sovietic şi mai cu seamă politica imperială a Kremlinului faţă de teritoriile şi popoarele subjugate prin masivele sale cotropiri.

Autor: Ion Ţurcanu
Sursă: Revista Memoria

Ca români din stânga Prutului, salutăm iniţiativa studenţilor basarabeni şi ne vom implica activ în “adoptarea” de boboci. Este prima etapa dintr-o actiune mai ampla intitulata ROMANI PENTRU ROMANI.

Basarabeni, bucovineni, maramureşeni, timoceni, mai pe scurt români, bine aţi venit în Patria Mamă! În primele voastre zile în oraşele unde veţi studia o să aveţi diferite probleme: de la deplasarea de la gară la cămin, la primele nopţi de cazare, la înscrierea pentru permisul de şedere. Vrem să vă ajutăm, dacă aveţi nevoie. Şi vrem să fim ghizii voştri în oraşele ce pentru următorii ani vor fi ale voastre… Bucureşti, Timişoara, Sibiu, Cluj, Iaşi, Suceava sau celelalte centre universitare… Botoşani, Vaslui, Fălticeni, Târgovişte sau orice altă localitate unde au venit liceeni….

Suntem aici, români pentru români, tot ce trebuie să faceţi e să ne anunţaţi că veniţi, prin:

Telefon: +40755 954442
Email / messenger: romaniptromani@yahoo.com
FaceBook: http://www.facebook.com/basarabia

Rugăm pe toţi cei care ştiu liceeni, studenţi sau masteranzi, veniţi pentru prima dată într-un oraş nou din România, să ne pună în contact cu ei.

Mai multe detalii despre acest miting şi ceea ce au făcut elevii de la Asachi găsiţi aici.

Dj Skid

Huliganii in concert – Basarabia pamant romanesc

10 Tone Crew în concert – Basarabia Pământ Românesc

Ceilalti in concert – Basarabia Pământ Românesc

Comunicat de presă la lansarea celei de-a doua editii a campaniei “Basarabia pământ românesc”

Această înregistrare a fost facută la meciul Steaua-Craiova. La încercarea unor suporteri stelişti de a introduce bannerul “Basarabia Pământ Românesc” răspunsul a fost: “Nu e voie cu acest baner, are mesaje care incită la ură naţională şi rasială“. Acelaşi lucru li s-a întâmplat şi suporterilor din Craiova, de asemenea şi la supercupa României, Rapid-Steaua (mesaj al suporterilor rapidişti) precum şi la meciul Naţional-Politehnica Iaşi.

Dar nu vreau să intru în amănunte şi o să mă străduiesc să nu vă prezint o istorie aridă, cu date şi nume de domnitori ci o istorie vie şi extrem de interesantă cum şi este de fapt. Dinastia Bogdăneştilor va fi cunoscută în istoriografia modernă ca Muşatină după numele unei femei, Margareta-Muşata, iar Domnul de la Suceava se intitula in 1390: “stăpân până la mare” având deja încorporat în Moldova, teritoriul sudic Basarabia, teritoriu cucerit de la munteni şi unguri, de atunci urmând o istorie comună de aproape patru secole. Din istoria statului moldovean o să vă amintesc succint câteva figuri de marcă ce au punctat prin calităţi remarcabile, drumul românilor moldoveni. Primul ar fi Alexandru cel Bun care are o domnie lungă şi sub al cărui sceptru Moldova se întinde până la Cetatea Albă (cetate veche bizantină deţinută apoi de genovezi, şi care acceptă suzeranitatea domnitorului moldovean). Alexandru este vasal al regelui Poloniei şi chiar a participat la o luptă faimoasă între polonezi şi cavalerii teutoni.

Cel mai remarcabil domnitor al Moldovei va fi însă Ştefan cel Mare, nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun, copil din flori, motiv pentru care a avut iniţial dificultăţi de a urca pe tron. Ştefan cucereste Chilia de la munteni şi unguri (atrăgându-şi astfel duşmănia lui Matei Corvin). De pe vremea lui datează deasupra intrării în Cetatea Albă, stema cu capul de bour (avem şi o emisie filatelică celebră cu această stemă moldovenească!), stemă ce se mai vede şi astăzi.

Ştefan s-a bătut nu numai cu turcii, cum ştim toţi, ci cu polonezii şi cu ungurii (chiar pe Matei Corvin l-a invins la Baia şi l-a alungat peste Carpaţi!).După ce îl învinge pe Soliman Paşa la Vaslui, în momentul în care Imperiul Otoman era în plină înflorire şi putere, faima lui trece graniţele Moldovei şi chiar Papa îl proclamă “Athleta Christi” – Atletul lui Christos!. Turcii revin după un an şi se înţeleg cu tătarii să atace simultan mica Moldovă. Răzeşii basarabeni părăsesc armata lui Ştefan pentru a-şi apăra vetrele ameninţate de tătari în sud, domnul rămâne cu o mică armată din boieri şi slujitori, fiind învins la Războieni în 1476 şi iată cum basarabenii au hotărât soarta bătăliei! Mai târziu pierde Chilia şi Cetatea Albă, atacate de turci, dar mai mult ca sigur şi prin trădarea genovezilor aflaţi sub asediu. Acest lucru a avut consecinţe economice majore, pentru că cele două cetăţi erau o importantă sursă de venit pentru visteria moldoveană, determinând sărăcirea ţării.

În istoria moldoveană mai trebuie menţionat momentul Mihai Viteazul, când pentru scurtă vreme Mihai este stăpân pe Moldova (dupa ce l-a alungat de pe tron pe Ieremia Movilă, care complotase cu polonezii să instaleze pe fratele lui, Simion Movilă, pe tronul Munteniei). Deci iată că nu animat de sentimente nobile naţionaliste, aşa cum am fost învăţaţi la orele de istorie în vremea comuniştilor, s-a gândit Mihai să uneasca cele trei principate! Motivele erau mult mai prozaice, chiar dacă paşoptiştii redescoperă figura acestui, fără îndoială, brav şi curajos domnitor, şi o reinventează deşi – paradoxal – a fost un domn nepopular printre românii contemporani lui! Pierde Moldova în faţa polonezilor care, conduşi de Jan Zamoyski, alungă garnizoana lăsată de Mihai. Şi ironia sorţii, mai târziu este alungat şi din Muntenia, iar Simion Movilă îi ia locul pe tron! – ştiti vorba românească, “de ce ţi-e frică nu scapi!”

Mai avem un domnitor în Moldova, ce merită remarcat, Vasile Lupu. S-a botezat Vasile pentru că “Vasilevs” înseamnă rege şi el avea pretenţia de a reînvia Imperiul Bizantin, lucru reflectat în luxul de la curte, fără precedent, dar domnia lui a dat strălucire Moldovei, străinii fiind impresionaţi de aceasta curte fastuoasă într-o ţară aşa mică.

Şi iată că ajungem la figura luminoasă a unui domn intelectual, Dimitrie Cantemir ce a domnit între 1710 şi 1711, domnie scurtă, dar însemnată. Dimitrie Cantemir avea o inteligenţă remarcabilă, fiind poliglot şi om de aleasă cultură (ştiaţi că el este inventatorul unui sistem de transcriere a muzicii turceşti?!). Ajuns pe tron (pus de otomani), îi trădează pe aceştia şi ia legătura cu Petru cel Mare, pentru a se elibera de sub dominaţia turcă. Patriotismul îl determină să nu vadă lucrurile clar şi semnează un tratat secret de vasalitate cu Imperiul Rus (trebuie să mulţumim acum pentru că ruşii nu au învins atunci, căci întreaga Moldova ar fi devenit o “gubernie” a imensului imperiu de la răsărit!). După înfrângerea suferită la Stănileşti, Dimitrie se retrage în Rusia, unde trăieşte până la moarte, în exil, lăsând în urmă o celebră Istorie a Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei (scrise în latină).

Dacă nu v-am plictisit încă povestindu-vă aceste lucruri, nici nu vreau să o fac de acum încolo, aşa că o să trec succint peste perioada fanariotă care şi în Moldova a avut acelaşi mers ca în Muntenia, dar nu trebuie să blamăm in corpore aceşti lefegii veniţi din cartierul Fanar al Constantinopole-lui, căci au fost şi domni luminaţi, cum a fost Constantin Mavrocordat, care aboleşte şerbia în Moldova în 1749 şi s-a preocupat de soarta poporului!

Şi acum ajung la momentul dureros pentru naţia română: pierderea Bucovinei şi mai apoi a Basarabiei.

Pe plan european situaţia politică devenise extrem de complicată, pentru că ciocnirile dintre marile puteri ce-şi disputau influenţele, mereu în căutare de noi teritorii care să le întărească statutul de stăpânitori ai continentului, generează o serie de războaie: războaiele austro-ruso-turce. În urma războiului din anii 1768 – 1774 se încheie o pace prin care Austria, ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, obţine în 1775 de la Poartă cesiunea unei părţi a nordului Moldovei, Bucovina (nume ce înseamnă în slavonă pădure de fag), teritoriu ce trebuia să le uşureze trecerea spre o regiune a Poloniei pe care o obţinuseră în 1771. Austriecii administrează bine provincia, dar favorizează popularea cu ruteni, românii devenind o minoritate, lucru accentuat în 1830 când are loc marea migraţie evreiasca din Galiţia şi Rusia. Exact aceeaşi situaţie ca în Kosovo-ul sârbesc. Teritoriu istoric, dar populaţie autohtonă ajunsă în minoritate.

Profitând de faptul că Austria înfruntă o nouă ameninţare venită din partea Revoluţiei Franceze şi a unui general genial numit Napoleon, Rusia îi provoacă pe turci la un nou război, ocupând “Principatele Dunărene”, cum eram deja cunoscuţi în cancelariile occidentale, vreme de şase ani fiind sub stăpânire rusă (1806 -1812). Negocierile de pace durează luni de zile iar ruşii încep să se grăbească pentru că Napoleon se pregătea să atace Rusia. Un fapt inedit, pacea se semnează în fine, în celebrul Hanul lui Manuc din Bucureşti, unde pe data de 16/28 mai 1812, ruşii devin stăpâni pe Moldova dintre Prut şi Nistru, pe care o numesc “Basarabia”, după numele purtat în Evul Mediu de teritoriul sudic al Moldovei.

Aceasta a fost o imensă greşeală diplomatică a Porţii, iar aceştia au găsit repede un ţap ispăşitor în persoana lui Dimitrie Moruzi, fiu de domn fanariot şi mare dragoman (funcţie importantă – un soi de translator, pentru că religia nu le permitea turcilor să înveţe limbi creştine “spurcate” şi atunci se foloseau de aceşti greci isteţi, culţi şi poligloţi). Dimitrie Moruzi a sfătuit încheierea păcii păguboase prin care am pierdut Basarabia, dar nu el a luat decizia căci şi sultanul şi marele vizir aveau toate datele pentru a cântări corect situaţia. Cum de ne-a păcălit destinul astfel, nu stiu, dar consecinţa o ştim prea bine cu toţii: 200 de ani Basarabia îşi va scrie istoria alături de Imperiul Rus!

Şi acum ajungem la momentul glorios de la 1918, România Mare, România Unita!

În timpul Primului Război Mondial am luptat alături de aliaţi; Ferdinand cel Loial (sprijinit de Regina Maria care a fost o femeie cu totul remarcabilă şi a făcut mai mult pentru ţara noastră decât lasă să se ştie manualele de istorie!), porneşte război împotriva ţării sale natale şi devine astfel mai român decât toţi românii. După ce armata germană ne-a silit să ne retragem guvernul la Iaşi, iar din regat mai rămăsese doar Moldova ca ultimă linie de rezistenţă, iar în Rusia se pornise revoluţia bolşevică, suntem siliţi să îi trădăm pe aliaţi şi să semnăm pace separată cu nemţii, greşeală care ne va îngreuna mult situaţia la negocierile de pace de la Versailles. Salvarea noastră a fost că regele nu îşi pusese semnătura pe tratatul din 17 mai 1918 şi astfel această chichiţă legislativă ne va oferi o portiţă de ieşire. Între timp americanii au intrat şi ei în război şi astfel situaţia se răstoarnă şi aliaţii ies victorioşi.

Negocierile de pace au durat până în 1920 şi aveam de înfruntat reticenţa aliaţilor, care se considerau trădaţi şi pe bună dreptate, dar lucrurile aveau să evolueze spectaculos pentru ţara noastră: Basarabia profită de revoluţia rusă şi se desprinde iar la 27 martie (9 aprilie) 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău votează unirea cu România. În Ardeal, profitând şi ei de căderea imperiului Austro-Ungar, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana votează la 18 noiembrie (1 decembrie) acelaşi an, unirea cu ţara, bucovinenii făcând acelaşi lucru cu trei zile mai devreme şi astfel, în timp ce noi încă negociam cu aliaţii, în fapt România Mare deja era realitate! Se întâmplă că în Ungaria o lovitură comunistă condusă de Bela Kun ameninţă Europa întreagă cu răspândirea bolşevismului iar Armata Română, în ciuda interdicţiei din partea francezilor şi a englezilor, intră adânc până la Budapesta pe care o ocupă în 4 august 1919. Glorioase clipe pentru naţia română! În acelaşi an semnăm pacea cu Austria şi Bulgaria, iar la Trianon, în 4 iunie semnăm pacea cu Ungaria. România Mare are toate provinciile istorice reunite pentru prima dată şi după cum spune marele istoric Neagu Djuvara “suntem poate singura ţară din Europa, în afară de micile ţări, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă de la Nistru până la Tisa, lucru care nu se întâmplă în alte ţări unde sentimentul naţional s-a clădit de veacuri, încetul cu încetul, în jurul unei istorii comune. La noi cimentul este limba!”

“Iată un argument pe care îl pot aduce românilor din diasporă care se întreabă de ce trebuie copii lor să îşi păstreze limba şi nu mai bine să devină cetăţeni ai lumii, eliberaţi de românisme! Limba românească ne-a ţinut împreună ca naţie! “

Şi după acest moment glorios al istoriei noastre (mulţi ne-au acuzat de oportunism politic dar asta este istoria şi noi am fost suficient de inteligenţi să profităm de conjunctură după atâta amar de veacuri), urmează momentul amar când după numai 22 de ani de la Unire, Basarabia este pierdută iarăşi în 1940 fără să tragem un foc de armă! Ruşinoasă atitudine a poporului român căci nu putem blama numai Consiliul de Coroană pentru această decizie! Dintre cei şase membri care s-au opus cedării fără luptă, doi au fost Nicolae Iorga şi un basarabean, Ştefan Ciobanu!

În iunie Ion Antonescu cu îndemnul faimos “Soldaţi români, vă ordon! Treceţi Prutul!” a recucerit teritoriul pierdut cu un an mai devreme dar pentru scurtă vreme, căci ştim toţi ce a urmat. Basarabia a rămas definitiv pierdută şi o dată cu ea, şi România ajunsă pradă comunismului! Jumătate de secol care ne-a marcat profund pe toţi cei care am cunoscut regimul opresiv de sorginte rusească, experimentul social început de Lenin şi continuat într-o înlănţuire de dictaturi obediente Moscovei!

In 1944 au venit şi bunii mei din Basarabia. Erau din satul Verejeni, judeţul Soroca (nordul provinciei) şi frica de bolşevici i-a făcut să îşi lase toată averea, pământul şi familia, au încărcat tot ce au putut într-o căruţă cu doi cai şi au pornit într-o lungă pribegie spre Regat. Sora bunelului meu nu a vrut sa plece si a fost exilata de rusi, care incepuseră un soi de epurare etnică in teritoriu, in Siberia. Ea a scapat cu viaţa, dar mulţi români şi-au lăsat oasele in pustiurile ingheţate, muncind ca sclavi. Şi străbunicii mei tot în gulag au murit!

Eu nu plâng atât pentru teritoriul pierdut, Basarabia, cât pentru oamenii locului, pentru basarabeni! Icoane îmi sunt bunicii, şi oameni mai muncitori şi cu frică de Dumnezeu nu am văzut! Vorbeau limba românească, nu ce auzim acum la moldovenii de peste Prut, cu “l”-urile ruseşti muiate şi cuvinte stâlcite. Înainte de revoluţie, o rudă a reuşit să se întoarcă în Verejeni să vadă satul natal şi s-a întors în România cu inima neagră! Majoritatea trăiau din ce furau de la colhoz, lumea sărăcită şi parcă nu le mai păsa de viaţă, de viitor! Copii vorbeau ruseşte la şcoală şi nu te mai puteai înţelege cu ei, mulţi bărbaţi căpătaseră darul beţiei şi un cenuşiu general, ca peste tot unde materialismul dialectic devine “religie” supremă în stat.

Au distrus oamenii acelor locuri şi distrugerea este mai profundă decât ne putem imagina pentru că 50 de ani de comunism au făcut mai mult rău decât 200 de ani de stăpânire rusă. Priviţi la cele două Germanii, de Est şi de Vest! Un popor milenar, glorios, scindat doar pentru câteva zeci de ani şi acum, după atâta vreme de la căderea Zidului, există un soi ciudat de segregare: vesticii îi privesc de sus pe estici, ca şi cum ar fi o specie inferioară! Câtă vreme trebuie să treacă pentru a repara aceste răni profunde?! În Basarabia rusificarea este doar o palidă urmare a anilor de ocupaţie comunistă, ce este mai grav, critica comunistă a creştinismului a surpat credinţa în Dumnezeu şi a dărâmat scara de valori după care s-a ridicat peste vremi naţia română. Şi frumos expune Marin Preda în “Viaţa ca o pradă”, consecinţa acestei surpări interioare: “biruitor nu iese un om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteiere a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatismului”.

Bunelu’ a murit şi nu a mai apucat să vadă iar apele Nistrului, de care imi vorbea cu atâta dragoste! Dar ne-a învăţat să iubim acest tărâm – pentru noi încă virtual, un soi de Eden – povestindu-ne de frumuseţea pamântului bogat şi roditor, dealurile cu vii, de Nistrul atat de drag lui sclipind în soare, de căruţele pline cu peşte prins peste noapte în năvoade, de petrecerile de Sfântu’ Petru când se întâlneau rudele din toată Soroca, de viaţa tihnită ce curgea molcom şi această lume idilică încă trăieşte în inima mea, care plânge după tine şi după oamenii tăi, Basarabia mea !…

Autor: Angela Ţapu

(Matei Cazacu, “Postfata” la vol. BASARABIA, PAMANT ROMANESC, de George CIORANESCU, Ed. Fundatiei Culturale Romane, 2001)

Bibliografia Moldovei (respectiv Basarabia si Transnistria) este impresionanta. Sute de tratate de istorie, manuale scolare, cronici, studii si chiar legende fixeaza inceputurile spatiului de la est de Carpati inca din mijlocul secolului al XIV-lea, cand voievozii maramureseni Dragos si apoi Bogdan trec muntii, primul pentru a crea o “marca de pavaza” impotriva tatarilor care atacau Transilvania, al doilea pentru a scapa de suzeranitatea regelui ungar Ludovic I. Bogdan Voda de Cuhea, de pe malul raului Iza, urmat de mai multi osteni, rude si prieteni, trece prin Pasul Prislop si sprijinit de feudalii localnici din bazinul Siretului si Prutului declara independenta Moldovei, in 1359.

Urmasii acestuia si-n special Alexandru cel Bun (1400-1432) isi extind domeniile pana la Nistru si tarmul Marii Negre. In acest timp, Tara Romaneasca era condusa de Mircea cel Batran (1386-1418), in vremea caruia teritoriul s-a marit constant, pana in “partile tataresti” de la nord de Dunarea Maritima (Delta Dunarii), “adica tinuturile stapanite mai inainte de Basarab I Intemeietorul – de unde numele de Basarabia, dat initial numai acestor parti tataresti” (cf. “Istoria romanilor”, C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu). Tot in aceasta perioada, austriecii patrund in nord-estul Moldovei (Tara de Sus), numind-o Bucovina, adica Tara Fagilor (in germana, fag = die Buche), atestata pentru prima oara in 1392. In 1426, Alexandru cel Bun pune stapanire pe cetatile Chilia si Cetatea Alba, la limanul Nistrului, al domnului muntean Dan al II-lea. Teritoriul Moldovei ajunge la apogeu sub Stefan cel Mare (1457-1504): intre Carpatii Orientali si Nistru, intre Ceremus (hotarul cu Polonia) si tarmul Marii Negre, incluzand Siretul inferior, Putna si Milcovul.

Deci, din vremea lui Basarab I (1310-1352) zona sudica a spatiului dintre Prut si Nistru, ocupata de tatarii apartinand Hanatului Tatar, cu sediul in Crimeea, cucerita de voievodul muntean, purta numele de Basarabia, intrata in patrimoniul Moldovei lui Stefan cel Mare. In afara acestei “parti”, Moldova de Rasarit cuprindea “tinuturile” (de la nord la sud): Tetina, Hotin, Soroca, Orheiului, Lapusna, Tighina, Chigheciu, Ciubarciu (ultimele doua in campia Bugeacului). Pierderea Chiliei si a Cetatii Albe, in vara anului 1484, in favoarea lui Baiazid, insemna o mare lovitura pentru domnia marelui voievod. “Turcii se asaza pe pamantul tarii, asa cum facusera mai inainte dincoace de Milcov, si vor ramane aci mai mult de trei veacuri, facand sa se simta din ce in ce mai tare stapanirea lor” (ibidem). Cetatea Alba devine Akkerman.

Prutul, rau blestemat si despartitor de neam
Am apelat la aceste date, realitati si fapte ale inceputurilor istorice ale Moldovei, pentru a intelege mai usor ce se intampla in zilele noastre cu Basarabia si Transnistria (despre romanii din Ucraina, in regiuni care nu au apartinut niciodata acestei tari – nordul Bucovinei, Tinutul Hertei, nordul Maramuresului istoric si sudul Basarabiei, pana la Odessa – vezi ZIUA, 15 martie 2005, pagina intitulata “Toti de la Ram ne tragem!”)

Cu amputari si cedari, mai mult de nevoie (!), Moldova si-a urmat un destin nu tocmai prielnic, deoarece, la fel cu celelalte doua provincii romanesti Muntenia si Transilvania, era “in calea tuturor rautatilor”. Din Evul Mediu pana de curand si-au pus ochii pe ea, sau parti ale ei, polonezi si unguri, austrieci si rusi, turcii chiar stapandind-o multa vreme. Razboaie, cotropiri si pierderi la “masa verde” n-au reusit sa-i faca pe moldoveni sa renunte la limba si credinta, carturarii lor afirmand sus si tare latinitatea noastra si unitatea de neam a romanilor: cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce, precum si domnitorul savant Dimitrie Cantemir pun pe hartie tot ce insemna romanitate in acel spatiu de cuget si simtire (sec. XVII-XVIII)…

Trec alte si alte decenii. Luptele dintre marile puteri se dau si pentru Principatele Romane. Se ajunge la anul 1806, cand a izbucnit un nou razboi ruso-turc, la “insistentele” lui Napoleon. “Ca si in razboaiele precedente, rusii fortara Nistrul si lovira intai cetatea Hotinului, care cazu prin surprindere in mainile lor, in ziua de 19 noiembrie 1806. Aceeasi soarta avura si celelalte cetati turcesti: Benderul, Akkermanul, Chilia, Ismailul si Reni (…) Prin cucerirea acestor cetati, rusii infransera forta de impotrivire a turcilor la nordul Dunarii si ocupara nu numai Moldova intreaga, ci si Tara Romaneasca (cf. Ion Nistor, “Istoria Basarabiei”, Cernauti, 1923). Victoriile rusilor, ale “liberatorilor pravoslavnici” (stim noi cum s-au purtat liberatorii sovietici!), purtau marca unei stapaniri mai rele si mai vexatorii decat a turcilor pagani. “Cine nu mergea cu rusii era privit ca vanzator de patrie si executat” (peste un secol si ceva, Stalin va proceda la fel, pe considerentul ca cine nu-i cu noi e impotriva noastra). Drept care, foarte multi moldoveni trec Prutul, intr-o bejenie neintalnita pana atunci. Loviturile generalului Kutuzov, in numele tarului Alexandru I, ii determina pe turci sa inceapa tratativele de pace (la Giurgiu), care se incheiasera la Bucuresti, in ziua de 16 mai 1812, prin cedarea Moldovei dintre Prut si Nistru, rusii numind-o Basarabia, pentru a-l “pacali” pe Napoleon, care nu ar fi consfintit ocuparea…Moldovei! De atunci, “Prutul ramane rau blestemat si despartitor de neam!” (ibidem). De atunci dateaza cantecul popular, care incepe asa: “Prutul esta ni disparti,/ Prutul esta n-are moarte?/ Dar ne-om pune noi candva/ Si cu gura l-om seca”…

Apa ca apa nu are nici o vina. Romanii moldoveni (fara basarabeni) si munteni au “secat dintr-o sorbire” Milcovul, in ianuarie 1859 consfiintind Unirea Principatelor, raul curgandu-si istoria ca simbol al romanismului dintotdeauna. Numai Prutul ramanea “despartitoriu”, ocupantii incepand rusificarea noii oblastie Basarabia (provincie), pastrand totusi vechea impartire administrativa in 12 tinuturi: Hotin, Soroca, Iasi, Orhei, Lapusna, Hotarniceni, Tighina, Cetatea Alba, Chilia, Ismail, Greceni si Codru. “Pana si vechea stema a Moldovei, capul de bour cu stelele intre corne, fu pastrata pentru Basarabia. Marca Basarabiei era un scut impartit, sus se vede pajura ruseasca, jos pe camp auriu este capul de zimbru, stravechiul herb al Moldovei”, Basarabia avand capitala, din 1818, la Chisinau (ibidem).

Si trec iar cateva decenii. Dupa o cvasiautonomie, “in 1871, Basarabia pierdu caracterul de oblastie, sau provincie privilegiata, si deveni o simpla gubernie a imperiului tarist”, in care rusii “sa se poata bucura de toate prerogativele unei natiuni stapanitoare in Basarabia”; in cativa ani, fusesera stramutati aici peste 20.000 de tarani rusi, din partile centrale ale imperiului, acordandu-li-se mari privilegii. Asta insemna un nou pas pentru deznationalizarea basarabenilor. Pana in 1856, cand, in urma unui nou razboi ruso-turc, prin pacea de la Paris, Rusia este obligata sa restituie Moldovei sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail), populatia acestor tinuturi bucurandu-se de binefacerile domniilor lui Cuza (1859-1866) si ale lui Carol I. In 1878, la Congresul International de la Berlin s-au recunoscut independenta Romaniei si drepturile ei asupra Dobrogei, in schimb pierzand cele trei judete inapoiate Moldovei in 1856. Cu toate insistentele organelor tariste de rusificare a noului teritoriu si de deportare a romanilor basarabeni in alte gubernii, “populatia Basarabiei atingea la 1918 cifra de 2.725.000 de oameni”, din care 1.810.000 erau romani (66,5%) si 330.000 rusi (12%), 270.000 evrei (9,8%), 210.000 bulgari si gagauzi (7,7%), 75.000 nemti (2,7%), 30.000 greci, armeni si altii (1,3%). Era anul in care basarabenii au secat Prutul dintr-o sorbire…

1918 – cele trei uniri
S-a crezut, pentru totdeauna! Dupa ce, la 27 martie 1918, Sfatul Tarii de la Chisinau, for reprezentativ al Basarabiei autonome, care adoptase, la 2 decembrie 1917, Declaratia de constituire a Republicii Federative Moldovenesti, a hotarat unirea cu Regatul Romaniei. Prin acest act, se revenea la Moldova seculara, a lui Stefan cel Mare, la el adaugandu-se hotararea Consiliului National Roman din Bucovina, pentru unirea cu Tara-Mama, la 15 noiembrie 1918. Peste numai doua saptamani, Adunarea Nationala de la Alba Iulia, cu o suta de mii de participanti, consfintea, prin semnatura celor 1228 de “alesi”, unirea Transilvaniei cu Romania: 1 decembrie 1918 devine ziua de nastere a Romaniei Mari, tara “dodoloata”, cum avea sa-i spuna copilul Lucian Blaga, condusa de regele Ferdinand I “Intregitorul”.

Dar viata ca viata si lumea ca lume nu-s totdeauna pe placul unor mari puteri si al dictatorilor. Asa se face, de exemplu, ca noua Romanie trebuia sa tina piept agresiunii Ungariei bolsevice, a lui Bélla Kun (Abel Kohen), in 1919, si a bolsevicilor rusi, care atacau peste Nistru, in zona Ataki, sprijiniti de populatia rusofona din Basarabia. Fara a intra in detalii, spunem ca si unii si altii, de sorginte comunista a lui Lenin, au fost infranti de armatele romane. Timp in care se desfasurau lucrarile Conferintei de pace de la Paris, unde delegatia Romaniei era condusa de Ion I.C. Bratianu, care devenise atat de incomod, in pledoariile sale pentru tara, fata de reprezentantii celor “4 Mari”, incat premierul Frantei Clemanceau i-a reprosat ca “sunteti aici pentru a asculta, nu pentru a comenta!” (cf. conf. univ. dr. G. D. Iscru, “Istoria moderna a Romaniei”, Bucuresti, 1998). Un rol deosebit in aceasta situatie/ disputa l-a avut regina Maria, “sora noastra de pe front”, cum o numeau ostasii romani din “triungiul de foc” Marasti-Marasesti-Oituz (1917).

Savarsita prin vointa romanilor de la Tisa pana la Nistru si din Maramures pana in Dobrogea, si implinita prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Unirea cea Mare nu mai putea sa fie pusa la indoiala de Ungaria si nici de Rusia Sovietica. Ramanea punerea in ecuatie a unor diversiuni, izvorate parca din Testamentul lui Petru cel Mare, care preconiza Rusiei, printre altele, “A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe marginea Marii Negre”, pentru a infrange Turcia si a ajunge la Mediterana.

Transnistria de ieri…
Se stie ca din antichitate, triburile dacice si getice, ca parte a marii familii a tracilor, se stabilisera in spatiul carpato-danubiano-pontic, dar asezari de-ale lor au fost semnalate documentar si descoperite arheologic dincolo de Nistru, pana la Bug si mai departe, in estul continentului. Romanizarea Daciei, dupa cucerirea traiana (106 d.H.), si incepturile limbii straromane, in contact cu migratorii slavi din veacurile urmatoare (VI-VIII), au fost indelung studiate de numerosi cronicari si istorici.

Despre felul in care au supravietuit anumite comunitati daco-romane si straromane in Campia rusa avem stiri inca de la cumpana primelor doua milenii si mai ales din secolele XIII-XVI. Printre “cazacii romani” dintre Nistru, Bug si Nipru se aflau urmasi ai domnitorilor Moldovei, precum hatmanul Ioan Nicoara Potcoava si inca multi alti demnitari, care au nume pe de-a intregul romanesti, precum Ion Grigore Loboda, Samoila Chisca, Ion Sarcu, Timotei Sgura, Danila Apostol. Si in veacurile urmatoare sunt atestati numerosi polcovnici “ucrainieni” de origine romana, ca si multi comandanti cazaci dintre “dacii transnistreni” avand aceeasi obarsie. Mai mult, in 1574, Ion Voda Armeanul pomenea de “tara noastra a Moldovei de dincolo de Nistru”, iar Gheorghe Duca devenea “Despot al Moldovei si Ucrainei”, in 1681, actele de cancelarie moldava si de administratie ucrainiana fiind redactate in limba romana! “Daca pana acum doar hotarul etnic depasise Nistrul, Duca va duce si hotarul politic in zona transnistreana, avand in stapanire toate teritoriile dintre Carpati si Nipru”. El a ridicat curti domnesti la Tiganova, pe Nistru, si Nimirov, pe Bug; astfel ca “Moldova continua pana la 1765 sa administreze si malul stang al Nistrului”. Se dezvolta importante localitati romanesti (comune, targuri, cetati), in zona primind pamant multe familii de boieri moldoveni; intr-un recensamant din 1793, intre Nistru si Bug, din 67 de sate, 49 erau exclusiv romanesti” (cf. Viorel Dolha, ZIUA, 14 august 2004, “Transnistria – tara nimanui”).

Din aceeasi sursa aflam ca biserica transnistreana era subordonata bisericii romane, procesul de colonizare a romanilor in tinuturile nepopulate ucrainiene si ruse fiind sustinut de tari, indeosebi de catre Ecaterina a II-a. In timpul acesteia, din Muntenia, Moldova si Transilvania s-au asezat, la 1783, “chiar dincolo de Bug, 2000 de familii cu 15 biserici romanesti (…). Ciobanii din Ardeal s-au asezat in Crimeea, de la Marea de Azov pana in Caucaz sau in Dombas”, colonistii romani fiind scutiti de armata, primeau pamant si nu dadeau taxe, timp de 50 de ani. Cu asemenea facilitati, nu-i de mirare, de exemplu, ca la ridicarea Odessei au contribuit multi romani din zona, cu Banulescu in frunte si arhitectul Manole, ei punand temelia viitorului oras…

Comunistii rusofoni de astazi, ai presedintelui Voronin si ai lui Smirnov, ar trebui sa stie ca in 1796, la Dubasari ori Movilau s-a tiparit primul volum de versuri in limba romana (versuri originale si traduceri de I. Cantacuzino), pentru populatia majoritara din Transnistria acelor vremuri. Poate nici nu au auzit de Petru Movila, devenit mitropolit al Kievului si intemeietorul Academiei rusesti; de calugarul Paul Beranda, creatorul lexicografiei rusesti; de Spatarul Milescu, diplomat, om de stiinta si invatatorul tarului Petru cel Mare; de savantul Dimitrie Cantemir, consilierul intim al acestuia; de literatul Herascu, primul curator al Universitatii din Moscova; de… inca multi, multi alti romani moldoveni – basarabeni si transnistreni – care au pus bazele culturii ruse! Iata si recunoasterea academicianului sovietic L.S. Berg: “Moldovenii ce locuiesc in Moldova, Basarabia si pana in guberniile invecinate, Podolia, Herson, iar intr-un numar mai mic in gubernia Ecaterinoslav sunt romani”. In sprijinul celor care studieaza istoria acestui pamant este si toponimia, marea majoritate a numelor de localitati si ape de dincolo de Nistru fiind romanesti.

Pregatirea Unirii celei Mari i-a gasit pe transnistreni intr-o situatie grea, ei dorind sa fie asimilati basarabenilor, sa nu mai fie supusi Ucrainei, pentru a avea aceeasi soarta cu fratii de dincoace de Nistru. Dar bolsevicii ucrainieni si rusi au impiedicat acest act de reparatie istorica.

…A devenit RASS Moldoveneasca
Fapte necunoscute puterii sovietice si mai nou comunistilor de de-o parte si alta a Nistrului? As! Numai ca diversiunea de care pomeneam a dat roade, precum neghina rosie in lanurile de grau basarabene.

Cert este ca, dupa “pierderea” Basarabiei, ca parte a Moldovei, sovieticii au injghebat ad-hoc (octombrie 1924) o regiune (oblastie) la est de Nistru, pe care Stalin a transformat-o in Republica Autonoma Socialista Sovietica Moldoveneasca (RASSM), dand-o plocon Ucrainei. La inceput, capitala noii republici a fost la Balta, pentru ca din 1928 sa fie mutata la Tiraspol. In 1934 “tara” avea 8434 km patrati si 615.500 de locuitori, dintre care insa 80% erau romani! Si, pe buna dreptate, aici se vorbea romaneste, si nu moldoveneste; functionau 145 de scoli romanesti gimnaziale, 18 licee romanesti, institute agronomic, pedagogic si politehnic, cu o populatie scolara romaneasca de 24.200, din care 800 studenti. Din 1933 s-a introdus in scoli si publicatii alfabetul latin, existand o statie de radio la Tiraspol, un institut de cercetari stiintifice, Corul de Stat “Doina”, Teatrul de Stat si o sectie romana la scoala teatrala din Odessa.

Dar “luna de miere” nu avea sa mai dureze mult. Cum-necum, “autonomii” aflau de felul in care traiesc fratii lor readusi la Tara-Mama, de progresele inregistrate de Romania Mare in perioada interbelica, mai ales dupa criza economica din 1930-1933, in plan social, politic si cultural. Asa incepe prigoana stalinista: intelectualitatea era acuzata ca face jocul “dusmanului de clasa”, autoritatile sovietice trecand la exterminarea acesteia, in frunte chiar cu membrii guvernului republicii si terminand cu oamenii de stiinta, cultura si arta. Sunt ucisi sau deportati in Siberia sute si sute de intelectuali, atrocitatile vizandu-i si pe taranii care se opuneau colectivizarii (in colhozuri) si inchiderii bisericilor. Toate aceste masuri distructive au avut ca rezultat un exod masiv peste Nistru, chit ca granicerii rusi trageau fara mila in refugiati (ca si granicerii romani de mai tarziu, cand romanii incercau sa treaca Dunarea spre Occident via Iugoslavia!).

Semnarea tratatului politico-militar dintre Germania si URSS, cunoscut prin Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), a dus la ultimatumul guvernului sovietic din 26 iunie 1940, prin care se cerea/ impunea Romaniei renuntarea la Basarabia si la nordul Bucovinei. Peste doua zile, guvernul roman a acceptat conditiile Moscovei. Aceasta urmarea crearea unei Republici Confederative Socialiste Sovietice Moldovenesti, prin “unirea” Basarabiei cu Transnistria si cedarea unor judete Ucrainei, printre care nordul Bucovinei, cu Cernautiul si Hotinul, si raioanele transnistrene Balta si Pesceansc. Asa a inceput sfasierea Transnistriei.

Incepuse insa si razboiul. Peste un an, armata romana trece Prutul pentru redobandirea teritoriilor furate si la 25 iulie 1941 cucereste Cetatea Alba, ultimul bastion in calea eliberarii Basarabiei si nordului Bucovinei. A trecut si Nistrul, infiintand in Transnistria un guvernorat, cu capitala la Odessa, ajungand, alaturi de armata hitlerista, pana la Stalingrad, unde a avut o soarta tragica; apoi au urmat, incet, dar sigur, retragerile si din nou pierderea acestor teritorii, de data aceasta ocupanta fiind Armata Rosie (dupa 23 august 1944). Prin crearea R.S.S. Moldoveneasca si “alipirea” Transnistriei la aceasta, s-a ajuns la o situatie fara precedent de-o parte si de alta a Nistrului.

“Daca ne-am conduce dupa frontierele politico-geografice actuale (raioanele din stanga Nistrului din Republica Moldova si din regiunea ucraineana Odessa), Transnistria ar avea o suprafata de 25,1 mii kmp si o populatie de 2760 de mii de persoane, din care 11% romani. Sub aspect geoistoric, Transnistria este o entitate geografica fara personalitate, toponimul fiind mai mult statistic decat istoric” (cf. Oleg Serebrian, “Va exploda Estul? Geopolitica spatiului pontic”, Ed. Dacia, 1998). Acest fapt se datoreaza incorporarii in RSS Ucraineana a celei mai mari parti din Transnistria (inclusiv regiunea Odessa), in componenta RSS Moldoveneasca ramanand raioanele Camenca, Rabnita, Dubasari, Grigoriopol, Tiraspol si Slobozia.

R. Moldova cere retragerea trupelor sovietice
Sa ne intoarcem la Basarabia propriu-zisa, devenita republica sovietica. Din 1945 pana in 1989, autoritatile sovietice au continuat procesul de rusificare de pe vremea guberniei tariste, prin arestari si deportari succesive ale populatiei romanesti, in cele mai indepartate colturi ale URSS, totodata aducand rusi, ucrainieni si alti alogeni din “imperiu”. Pe de alta parte, se intensifica propaganda antiromaneasca si se stabilesc liniile principale ale teoriei “moldovenismului”, care insemnau, nici mai mult nici mai putin, decat directiva academic-politica de a demonstra ca limba moldoveneasca este intr-adevar romanica, dar de un tip aparte, cu preponderenta ruseasca, iar vorbitorii ei, moldovenii, sunt de origine slava! Asa se face ca aceasta limba se scria cu litere chirilice si istoria acestei tari nu avea nimic comun cu a restului romanilor, chiar daca in manuale erau pomeniti Stefan cel Mare, Eminescu si Creanga, ei si altii ca ei fiind doar moldoveni…

Trec iar cateva decenii si apar perestroika si glasnostiul lui Gorbaciov, care inseamna, pe langa altele, si destramarea URSS. La 31 august 1989, Sovietul Suprem al republicii sovietice proclama limba romana ca limba de stat si legifereaza revenirea la grafia latina. Romanofobia incepe sa piarda teren, mai intai in randul intelectualilor si al tineretului instruit, care afirma ca “limba noastra-i cea romana”. Dupa primele alegeri libere pentru Sovietul Suprem al Moldovei Sovietice (25 februarie si 10 martie 1990), la 27 aprilie 1990 drapelul de stat devine tricolorul rosu, galben si albastru, cu stema in mijloc, foarte asemanatoare cu a Romaniei, numai ca pajura tine pe piept doar zimbrul, nu si insemnele celorlalte provincii romanesti. Un prim semnal ca se dorea Unirea?! Peste un an, la 23 mai, RSSM devine Republica Moldova, al carei Parlament proclama independenta la 27 august 1991. Printre obiectivele noului stat suveran si independent, se “Cere Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste sa inceapa negocieri cu Guvernul Republicii Moldova, privind incetarea starii ilegale de ocupatie a acesteia si sa retraga trupele sovietice de pe teritoriul national al Republicii Moldova, anexat de URSS, in 1944″.

La Marea Adunare Nationala din Chisinau, tinuta in dupa-amiaza aceleasi zile, romanii basarabeni si-au exprimat dorinta de eliberare din timpul dominatiei straine, de renastere nationala. “A sosit timpul sa facem dreptate si poporului nostru”, a spus atunci Mircea Snegur, primul presedinte al republicii. Chiar daca ulterior Romania a fost prima tara care a recunoscut independenta R. Moldova, n-au trecut neobservate “gafele” lui Alex. Barladeanu, presedintele Senatului nostru, fost nomenclaturist comunist, care in loc sa exprime, la aceasta sfanta festivitate, o atitudine clara de sprijinire a fratilor de peste Prut, a subliniat mai cu seama rolul sau in FSN si rafuiala iliescienilor cu Alianta Civica din Romania!… Cat despre Unire, nici vorba. Numai “poduri de flori”…

Asa se face ca golgota basarabenilor nu se sfarsea. A spus-o fostul prim-ministru Mircea Druc, aflat intr-o vizita particulara prin Romania. Cunoscut ca fiind un acerb unionist, premierul fusese inlocuit in primavara cu Valeri Muravschi, un om instruit, dar patriotard, apropiat ca gandire si actiune de presedintele Snegur, cel ce asculta mai cu seama sirenele Kremlinului, propunand conceptul “Doua popoare inrudite care vin imbratisate din adancul secolelor”. Cat despre consecintele actului arbitrar Ribbentrop-Molotov, nu s-a mai discutat, Druc avertizand ca “linia Snegur” adopta pozitia Moscovei, conform careia “in 1940 Moldova a fost eliberata de sub ocupatia romaneasca”! Si nu-i de mirare ca nici despre retragerea trupelor sovieto-ruse nu s-a mai pomenit.

Ramaneau versurile “Furata, tradata mereu/ Esti lacrima neamului meu,/ Basarabie”… Consecinta fireasca, la 21 decembrie 1991, Snegur semna aderarea Moldovei la CSI (in perspectiva reinvierii Uniunii)!

Amicitie si parteneriat privilegiat
Si iar trecut-au anii. Dupa ce presedintele Iliescu s-a grabit sa semneze la Moscova tratatul de “amicitie” cu URSS (1991), neputand fi insa ratificat, si care n-a intrat in vigoare, deoarece peste putina vreme Uniunea Sovietica s-a desfiintat, negocierile cu statul succesor, Rusia, s-au reluat. In aprilie 1996 textul proiectului noului tratat era gata, guvernantii romani si rusi nefacand insa vreo referire la Pactul Ribbentrop-Molotov. Opozitia parlamentara de atunci, in frunte cu PNTCD, in Consiliul Consultativ de pe langa MAE, a respins parafarea lui, ministrul de Externe rus, E. Primakov plecand de la Bucuresti trantind usile si foarte iritat (gest obisnuit al sovieticilor, cand nu le convenea ceva, precum al generalului Vasinschi, dupa intalnirea cu Regele Mihai, din 1945). Netinand cont de realitatile istorice, acelasi Primakov, devenit prim-ministru al Rusiei, avea sa sustina, in 1999, ca nu va semna niciodata un tratat cu Romania, daca se vrea condamnarea acelui Pact! In schimb, presedintele Emil Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina (1997), cu o usurinta de-a dreptul condamnabila, nescotand o “vorba” despre raptul prin care ni s-a luat nordul Bucovinei si sudul Basarabiei, teritorii de veche traditie romaneasca, precum si Tinutul Hertei, care nici macar nu fusese prevazut in faimosul-odios tratat din 1939.

Tot la initiativa presedintelui Snegur, nemultumit ca dimineata, cand se trezeste, aude imnul “Desteapta-te, romane!”, ca si seara, la culcare, Parlamentul hotaraste, in 1994, cu o majoritate agrariano-socialisto-rusofona, sa schimbe imnul, cu altul, pe versurile lui Alexei Mateevici – “Limba noastra”! Numai ca si poetul Mateevici tot la limba romana se referea, numai ca n-o spunea explicit. De-aceea l-au si acceptat deputatii rusofoni sau mancurti (dintr-o declaratie a lui Ion Hadarca, pe atunci prim-vicepresedinte al Parlamentului de la Chisinau). Si tot atunci, parlamentarii agrariano-socialisti (comunisti deghizati) adoptau noua Constitutie, care legifera aberatiile despre “limba moldoveneasca” si “poporul moldovenesc”, iar premierul Andrei Sangheli se intreba: “De ce ne-am uni noi cu Romania si nu s-ar uni Moldova din dreapta Prutului cu noi?”.

Se preconiza, chiar imediat dupa declaratia de independenta a Basarabiei si recunoasterea ei de catre Romania, a unui tratat politic intre cele doua tari. In 1995 el era aproape gata, pus pe hartie, dar nedat publicitatii, pana in octombrie 2000, cand textul integral – dar neoficial – a aparut in suplimentul ALDINE, al ziarului “Romania libera”. Documentul a fost numit, pana la urma, Tratat de parteneriat privilegiat si cooperare intre Romania si Republica Moldova. Dupa alegerile prezidentiale castigate de Petru Lucinschi, negocierile s-au reluat, acesta catadixind sa admita tacit existenta “limbii romane” si a “poporului roman”, de pe ambele maluri ale Prutului. In schimb, necesarele modificari in Constitutie n-au fost operate (!), deoarece alegerile parlamentare din 1998 au dat castig de cauza comunistilor. “In aceste conditii, s-a ajuns la formula actuala a unui proiect de tratat, negociat – de la Bucuresti – de ministrul Andrei Plesu si parafat ulterior de ministrul Petre Roman. Chisinaul, cu acelasi ministru de Externe la carma, Nicolae Tabacaru, a admis, in final, compromisul actual. Care, ca orice compromis, este atacat din toate partile” (cf. C. Lupu, articol intitulat “Tratatul de baza romano-…roman, pe toate fetele”, 21 octombrie 2000).

Acest “act inutil”, cum l-au caracterizat multi comentatori romani de pretutindeni, poate doar sa fie o ciorna a viitorului Tratat de baza intre cele doua entitati statale, cu referiri exacte la relatiile specifice de “fratietate” si la condamnarea “intelegerilor” dintre Hitler si Stalin, in interesul poporului roman, unic si indivizibil. Demn de semnalat este faptul ca intr-una din primele luari de pozitie, ale noul presedinte Traian Basescu, in ianuarie 2005, a declarat ca va relansa relatiile Romaniei cu R. Moldova.

Vladimir Voronin este un roman rusificat, numele sau real fiind Cioara (in rusa = vorona). Din C.V.-ul sau aflam ca s-a nascut la 25 mai 1941, intr-un sat din raionul Dubasari. Studii: liceale la “tehnicum cooperatist” din capitala republicii, apoi Institutul Industriei Alimentare de la Moscova si Academia de Stiinte Sociale de pe langa CC al PCUS, in final absolvind cursurile Academiei MAI a URSS. A fost crescut si pregatit sa devina un “cadru de rezerva” al Moscovei, care i-a urmarit si dirijat intreaga cariera profesionala si politica. Dupa un scurt directorat al unui combinat de panificatie, ascensiunea sa inseamna: presedintele Executivului raional Ungheni, prim-secretar al Comitetului de partid Bender (Tighina) si apoi ministru al Afacerilor Interne, cu grad de general-maior. Activitatea parlamentara: deputat in Sovietul Suprem al RSSM (1980-1990); din martie 1998, deputat in Parlamentul Moldovei, membru al Biroului Permanent. In 2001 este ales presedinte al Republicii Moldova, din partea Partidului Comunistilor, al carui lider era.

Comunistul KGB-ist a devenit repede un capitalist notoriu, el si fiul sau Oleg, impreuna cu alti apropiati, conducand o adevarata mafie a zaharului, alcoolului si tutunului, cu o retea de firme in Basarabia, Romania, Elvetia si Gibraltar. In actiunile sale, incepand din 1997, a fost sprijinit de China si Cuba, prin bunuri si bani, cu acordul Moscovei. Asa se explica faptul ca, in anul 2000, planul de “federalizare”, atribuit lui E. Primakov, gaseste in Voronin un adept perfect, proiectandu-l spre cea mai inalta functie in stat. Printre altele, acest truc de sorginte sovietica insemna pierderea Transnistriei si oficializarea Gagauziei, solutie draga Moscovei.

Tovarasul Voronin, deputat in Parlamentul basarabean, presedintele Partidului Comunistilor, in plenul Parlamentului de la Chisinau, in ziua de 29 septembrie 2000, a proferat grave insulte drapelului de stat al tarii, tricolorul, etichetandu-l ca fiind “fascistskii flag” (drapel fascist). Cu toate ca MAE “a luat nota cu indignare de afirmatiile defaimatoare la adresa drapelului national” si ca Art.203/2 din Codul Penal al R. Moldova prevede pentru “profanarea simbolurilor national-statale ale Republicii Moldova si altor state”, pedepsirea persoanelor cu functii de raspundere este privarea de libertate (3-7 ani), sau cu o amenda de pana la 80 de salarii minime si cu destituirea din functie, Vladimir Voronin n-a patit nimic!

Victoria comunistilor in alegerile din R. Moldova (50,2% din voturi) si numirea, de catre Parlament, la presedintie a lui V. Voronin, n-au constituit o surpriza pentru analistii politici (printre care Vladimir Alexe). Se prefigura astfel “axa Moscova-Minsk-Kiev-Chisinau”, ceea ce-i convenea de minune lui Ion Iliescu, ce se lansase in cursa pentru al treilea mandat prezidential (“curat constitutional”, vorba lui Pristanda), sprijinit de presedintele Rusiei, V. Putin. Dupa ce Vornin a luat fraiele Basarabiei, Romania lui Iliescu putea deveni un “stat-tampon” intre fosta URSS si NATO, date fiind “bunele relatii cu Rusia” preconizate de cei doi rusofoni.

N-au mai trecut decat cateva luni de la ins